„Dezumanizarea” psihologului. Provocarea nescrisă a unei profesii construite pe umanitate

A fi psiholog sau psihoterapeut înseamnă ani de formare, analiză personală, supervizare și contact constant cu suferinţa umană. Mai puţin vizibilă este însă o provocare subtilă: dezumanizarea specialistului. Paradoxal, cel care lucrează cu umanul ajunge uneori privat de propriul statut de om în ochii celorlalţi.

Frecvent apar proiecţii de omnipotenţă: psihologul „ar trebui să știe tot”, „să nu greșească”, „să nu aibă nevoi”. Vulnerabilitatea este interpretată ca lipsă de competenţă. Se confundă competenţa cu invulnerabilitatea, iar terapia personală – esenţială etic – este privită cab dovadă de „problemă”.
Neutralitatea profesională este adesea extinsă dincolo de cabinet, ca și cum psihologul nu ar avea dreptul la opinii, valori sau identitate. Empatia este confundată cu aprobarea, iar confruntarea blândă sau stabilirea limitelor pot fi percepute drept lipsă de înţelegere. În realitate, empatia matură presupune capacitatea de a susţine adevărul relaţional.

Persistă și mitul echilibrului permanent. Psihologul trăiește tristeţe, furie, oboseală – diferenţa constă în modul de procesare și autoreglare. Negarea acestui drept favorizează izolarea și singurătatea rolului.
Se adaugă fantasme precum „scanarea permanentă” sau disponibilitatea fără limite. Limitele nu sunt rigiditate, ci protecţie împotriva burnoutului și a dependenţei relaţionale.
Expunerea repetată la traumă poate genera epuizare emoţională, traumă vicarială și uzură empatică. Paradoxul este evident: se cere empatie continuă, dar se respinge vulnerabilitatea. În timp, această tensiune poate afecta identitatea profesională și echilibrul personal al specialistului, dacă nu există spaţii de susţinere și procesare.

Din perspectivă psihodinamică, terapeutul este învestit ca holding (Winnicott) sau container (Bion). Însă niciun container nu este infinit. Idealizarea descrisă de Kohut și dinamica transfer – contratransfer arată că psihologul nu este un ecran alb, ci o prezenţă umană conștientă.

Reumanizarea presupune asumarea vulnerabilităţii, maturizarea percepţiei sociale și implicarea activă a Colegiului Psihologilor prin educaţie publică, protecţie profesională și susţinerea comunităţii de practică.
Psihologul nu este un rol abstract, ci un om care a ales să înţeleagă mai profund condiţia umană. Tocmai această umanitate integrată susţine competenţa și autenticitatea actului terapeutic.