Despre limite

M-am adunat din păienjenișul amintirilor privind spre profesorul care își scotea tacticos, la catedră, creioanele atent și meticulos ascuțite, dar pe care nu îl văzusem absolut niciodată folosindu-le. Ne privi pe amândoi cu atenție și mă întrebă. ”Domnule student, dumneata consumi usturoi?” Îl privii cu uimire, neștiind ce să îi răspund, pentru că eram un fervent consumator, în perioada respectivă de iarnă chiar zilnic, însă știam că era considerat ceva ”rușinos”, așa că ezitam în a recunoaște. ”Da”, am zis până la urmă, cu jumătate de gură, așteptând anatema. ”Foarte bine” spuse profesorul. ”Și eu. De aceea ne-am și putut întâlni astăzi, aici. Altfel, cu gripa asta care bântuie, nu cred că ar mai fi ajuns cineva”. M-am gândit că, într-adevăr, era o ”epidemie” clasică de ”gripă” care făcea ravagii prin cămine. Însă nu făcusem până atunci o legătură directă între pasiunea pentru planta usturătoare și proprietățile sale antivirale. Ajunsesem doar să înghit micii ”căței” pe nemestecate pentru a nu speria pe toată lumea cu mirosul atât de specific al arsenicului.

Pentru mine era o savoare pe care ajunsesem să o deprind cu mult înainte, în timp ce hotărâsem, la un moment dat, să îmi mai depășesc câteva din limitele proprii. Remarcasem că existau unele lucruri care ”îmi plăceau” în mod natural, dintre alimente, și altele care ”îmi displăceau”. Cele care îmi plăceau le consumam cu plăcere, fără să am reacții ”adverse”, adică fără să resimt unele ”împotriviri” din partea corpului. Celelalte nu le puteam suporta, generându-mi instantaneu reacții de greață și chiar vomă, doar și numai la apariția lor în câmpul vizual sau chiar și mai rău, la orice aluzie verbală a celor din jurul meu. Mi-am dat seama, la un moment dat, că aceasta reprezenta o limită foarte clară a libertății mele personale, fiind practic la cheremul oricui ar fi dorit să îmi provoace reacții adverse numai și pronunțând anumite cuvinte. În plus am realizat că nu știam de ce anume ”îmi place” un anumit aliment și că urmărirea oarbă a acestor impulsuri nu ar fi însemnat decât să merg pe o ”cărare” pe care nu o alesesem, ci îmi fusese ”impusă” de la naștere de forțe și condiții pe care nu le controlasem și care acum își manifestau efectele într-un mod cât se poate de real. Mi s-a părut inacceptabil acest lucru, așa că am încercat să analizez această situație și să văd ce puteam face. Remarcasem că nu ”îmi plăceau” substanțele moi, gelatinoase, cum ar fi albușul de ou sau slănina, lucruri care declanșau astfel de efecte și în alte persoane, însă alții nu aveau nicio problemă. Spre exemplu, bunicul meu sorbea pe nerăsuflate un ou crud în care făcuse doar o singură gaură, lucru care mie îmi era absolut imposibil. Sau ingerarea grăsimii animale. Slănina era un ”teritoriu” absolut interzis, care îmi provoca fiori pe șira spinării numai și la evocarea mentală a texturii specifice. Era un chin la zilele de muncă intensă, cum era coasa sau prășitul, în care trebuia să aleg cu atenție ca ”jumările” să nu aibă nici un firicel din acea grăsime animală, ca să reușesc să ingerez materia atât de prețioasă. Așa că am decis declanșarea unor sesiuni de ”desensibilizare”, în care, în mod conștient și voluntar să mă expun acestor stimuli și să încerc controlarea impulsurilor care se declanșau automat în mine. Am început cu slănina. Astfel, evocarea imaginii substanței îmi declanșa imediat impulsuri de greață și vomă, pe care, de această dată nu am mai încercat să le alung sau să le evit, ci le-am lăsat să existe în sistemul meu. Curios, după câteva repetiții am sesizat că intensitatea reacțiilor scădea. Ulterior, pe măsură ce corpul și mintea se ”obișnuiau” cu avalanșa senzațiilor și impulsurilor, eul meu conștient putea să observe din ce în ce mai detașat situația și să poată să facă diverse acțiuni cum ar fi să aducă în câmpul ”vizual” al imaginației substanța respectivă și să o mențină acolo un timp din ce în ce mai îndelungat, ulterior reușind să fac acest lucru cu o bucată de slănină reală. Aducerea primei bucăți de substanță animală rozalie tăiată chiar de mine pe suprafața limbii a reprezentat o etapă care mi-a adus o imensă bucurie. Pentru prima dată în viață puteam sesiza, fără reacții automate de greață și respingere, gustul acestei substanțe. Din când în când, atunci când gândul îmi fugea la amintirea fostelor mele reacții, pierdeam controlul fluxului mental și reacțiile adverse reapăreau, invadându-mă și inevitabil trebuia să mă ”retrag”. Reluam procesul atunci când toate se mai calmau, până am reușit să strivesc între dinți materia molatecă, lăsându-mă invadat de aroma și gustul său specific. În curând nu am mai avut nicio reacție adversă, procesul de desensibilizare fiind încheiat, și chiar nu cu mult timp după am observat chiar că ”îmi plăcea” gustul de slănină atunci când o combinam cu o bucată de ceapă sau usturoi, care îi mai ”tăia” din putere. Dar nu era obligatoriu, și am ajuns să apreciez chiar diverse tipuri și sortimente și fără ”ajutor”, ingerând doar substanța propriu-zisă. Eram foarte intrigat cum de ceva care înainte îmi provoca repulsie și încă una extrem de puternică acum ajunsesem să apreciez și să ”îmi placă”. Am realizat cu stupoare că era posibil ca oamenii să fie ”prizonierii” unor astfel de ”preferințe” pe care le urmează orbește, făcând chiar un mare caz din faptul că lor nu le place decât ”aia” și că nu ”suportă” ”ailaltă”, fără să realizeze că astfel sunt practic închiși într-o varietate extrem de redusă pe care o promovează toată viața, cu mândrie și importanță, pentru că, nu-i așa, ”așa sunt eu”. Am realizat la acel moment că eram așa cum eram, într-o lume extrem de redusă a alegerilor posibile, doar din pricina acestor ”preferințe” pe care le urmam și le susțineam orbește.

Deci, acum a apărut întrebarea firească, care sunt cu adevărat preferințele mele? Mi-am dat seama că singurul răspuns corect care ar fi trebuit să apară era că erau acelea pe care eu însumi hotăram că sunt. Pentru aceasta am urmat traseul parcurs în cazul slăninei cu ouăle crude, apoi cu ciorba de burtă, cu crema de zahăr ars, cu ardeii și cu numeroase alte alimente pe care le identificam treptat drept ”respingătoare” pe parcursul interacțiunilor sociale. Era o mare bucurie să merg în vizită și la clasica întrebare ”ce dorești să mănânci?” care indică o preocupare a gazdei de a identifica acele ”preferințe particulare” ale musafirului la care știe că acesta ține cu sfințenie, nedorind nici măcar cu un milimetru să ”încerce” orice altceva, eu să răspund ”orice aveți dumneavoastră”. Vedeam privirea uimită a oamenilor, surpriza și bucuria faptului că nu trebuiau să mai facă un efort suplimentar, special pentru mine, așa cum erau obișnuiți. Mă urmăreau cu atenție, să vadă dacă cu adevărat mă potriveam la ”gusturi” cu ce pregătiseră, iar pentru mine era o altă bucurie să ”exersez” cu toate, realizând în același timp că marea majoritate a alimentelor acum ”îmi plăceau”, indiferent de forma și combinația în care le ingeram. Eu însumi eram uimit că puteam amesteca acum orice și în orice combinație, rareori mai având vreo reacție adversă.

Iar usturoiul își avusese și el traseul său. Acum ajunsesem să îl ador, deoarece simțeam cum îmi furniza o formă aparte de energie. Remarcasem că la contactul cu anumite plante sau părți ale acestora energia vitală a corpului meu avea diferite ”reacții”. De cele mai multe ori plantele îmi aduceau ”o stare de bine”, chiar și numai dacă le percepeam vizual, sub forma ”florilor” sau dacă mă atingeam de copaci sau ingeram anumite părți, cum ar fi fost semințele sau fructele. Mi se părea miraculoasă posibilitatea ca unele fructe să existe și să genereze efecte atât de puternice în oameni. Gustul și savoarea unor piersici sau struguri, a cocosului sau a fructelor ”exotice”, consistența unei pere sau a zmeurii și fragilor, toate acestea mă fascinau și mă simțeam recunoscător pentru posibilitatea experimentării tuturor acestora prin intermediul simțurilor. Curând am remarcat că mă simțeam cumva ”hrănit” chiar și doar de aceste impresii extrem de puternice, care oricum participau la imaginea de ansamblu pe care mi-o furnizau alimentele și hrana. Mă îmbătam de mirosul florilor de tei și observam cu atenție senzația aparte pe care mi-o furnizau, semănând cu un soi de ”amețeală” îmbătătoare, pe care încercam să o ”captez” cu toată ființa. Am început atunci să fiu atent și la alte mirosuri naturale și la impactul acestora asupra corpului și a ”stării mele de spirit”. Era evident că aceasta reacționa imediat la orice interacțiune cu frumusețea naturală. Mi-am dat seama că într-un anumit mod, noi, oamenii, suntem de fapt interconectați cu tot ce este în jurul nostru și fiecare element, viu sau neviu din natură produce o impresie care se traduce într-o senzație pe care într-o formă sau alta noi o integrăm și care ne influențează. Această influență era clar că exista în oricare din interacțiunile cu elementele naturale, însă puteam remarca efectele subtile doar dacă eram prezent în acea interacțiune, dacă îi acordam atenție.

 Dacă în schimb eram preocupat și mintea îmi fugea ”pe coclauri”, nu mai puteam sesiza nimic din toate acestea, devenind un soi de ”insulă” izolată în mijlocul existenței. Atunci sentimentul ”alienării” apărea și senzația de singurătate își făcea resimțite efectele.

Am realizat că de fapt ne izolam ”voluntar” de întreaga existență și că mare parte a angoasei umane era datorată trăirii aproape exclusive în propria minte.

Bliss (Extaz 1997)

Superba actriță Sheryl Lee, care a dat viață personajului celebru din Twin Peaks, este în acest film o tânără căsătorită care observă că în momentul în care începe apropierea intimă de soțul său, cu care s-a căsătorit din dragoste, îi apar în minte imagini înfiorătoare care o fac să țipe și să respingă violent apropierea sexuală.

După mai multe tentative eșuate, cei doi decid să vadă un terapeut care suspectează că frumoasa femeie suferă de o formă ciudată de blocaj psiho-emoțional, însă care se încăpățânează să rămână ascuns.

Nemaisuportând tensiunea inevitabilă care se naște între ei, femeia solicită o separare temporară pentru a vedea ce se întâmplă cu ea și dacă mai poate rămâne în proaspăta relație. Din întâmplare, într-o zi, soțul său o vede intrând foarte veselă într-o casă veche și somptuoasă, aflată chiar în apropierea unei construcții pe care el o ridica. Află că aparține unui terapeut controversat și realizează că soția sa avea relații sexuale cu respectivul, fiind una dintr-un lung șir de tinere și frumoase femei care veneau cu o bucurie evidentă la ședințele ”terapeutice”.

Confruntându-l pe psiholog cu faptul că nu este etic ceea ce se întâmplă, realizează că terapeutul ”neconvențional” îl pune în fața unei alegeri, și anume de a învăța el însuși să își controleze funcția sexuală, depășindu-și limitele ”naturale” atât de evidente și astfel să poată să interacționeze fizic cu soția sa, care în alte condiții nu avea nicio șansă la o viață sexuală.

Este de acord și începe sub supravegherea maestrului său un program intens și dur de antrenament fizic, psihic și emoțional, care îi permite, la un moment dat, să deprindă minimele capacități pentru a-și domina pornirile instinctuale și astfel să poată să gestioneze cu succes și interacțiunile cu soția sa, despre care află că a fost abuzată în copilărie chiar de propriul său tată.

Prin noile posibilități pe care antrenamentul i le pune la dispoziție reușește să treacă peste toate dificultățile care păreau insurmontabile la începutul relației și în plus nu mai resimte furie sau depreciere la adresa soției sale, singurul aspect care îl interesează cu adevărat fiind bucuria lor care apare în mod natural din faptul că sunt împreună și se simt atât de legați unul de altul, prezența fiecăruia aducând bucurie în conștiința și sufletul celuilalt.

Scena de final, în care tânărul bate la ușa unor ”amorezi” care aproape că dărâmaseră zidul unui motel în ”chinurile dragostei” și le recomandă să își drămăluiască mai cu atenție energia vieții ne indică că trecuse la un alt nivel de percepție și înțelegere, dar reacția tupeistică și zeflemitoare a celor ”atenționați” ne arată că astfel de mesaje nu au cum răzbate încă prin stratul gros al preconcepțiilor și clișeelor ”gândirii omului comun”, lăsând această posibilitate pentru un viitor posibil dar extrem de improbabil.