Putem alege?

Într-o bună zi, pe la amiază, când toată lumea dormea toropită de căldura de afară, am început să scotocesc prin sertarele din biblioteca bunicilor, deja citind toate cărțile de acolo și simțind nevoia a ceva nou, poate mai incitant, pe care speram să îl pot găsi extinzând aria căutărilor mele. Eforturile mi-au fost încununate de succes, la un moment dat descoperind, într-un sertar extrem de lung din lemn masiv, un teanc enorm de fotografii cu unchiul meu, de la vârsta la care intrase la liceu și până la maturitate. În fiecare poză ținea în brațe cam o altă fată, un calcul sumar arătând câteva zeci de persoane cu care intrase într-o  formă de interacțiune. Am ridicat nițel dintr-o sprânceană pentru că deși foarte frumușel, perioada în care se formase ca adolescent nu fusese una tocmai libertină ci dimpotrivă, dominată de tot soiul de restricții și norme cu valoare de tabu. Poză după poză se desfășura în fața ochilor mei povestea unui om care trăise căutarea ”perechii” la un nivel particular, practic nivelul de intimitate și legătură emoțional care se observa din fiecare nouă relație fiind mai fin și mai autentic. În ultima poză din acel teanc, și în care părea și la cel mai ridicat nivel de ”maturitate emoțională” era și el acum strâns lipit de o fată de o frumusețe absolut tulburătoare. Emana feminitate și grație prin ”toți porii” și accepta îmbrățișarea băiatului cu o bucurie liniștită, abandonându-se la rândul său în acea contopire protectivă și evident dominatoare a bărbatului care deja exprima o posesivitate specifică celor ce de acum se percep într-o relație foarte puternică de cuplu, ce le trezește instinctele naturale ale speciei. Era ceva extrem de frumos acolo, ceva la care inima mea a reacționat extrem de puternic, deoarece frumusețea fetei care zâmbea discret în brațele ferme ale băiatului  cumva a rezonat cu ceva ce exista și în interiorul meu, dar care nu fusese niciodată conștientizat. Am realizat că cumva parcă eu însumi îmi doream enorm să fiu împreună cu acea fată, sau poate mai degrabă cu ceea ce ea exprima dincolo de timp. Era acolo ceva atât de puternic și frumusețea ei m-a răscolit cu totul, făcându-mă să respir cu dificultate. Era evident absurd să doresc să fiu cu acea fată, deoarece poza fusese făcută cu zeci de ani înaintea nașterii mele, dar totuși cumva în acel moment am devenit conștient că aveam la rândul meu o dorință de găsi pe cineva care să poată exprima și lângă care să pot exprima ceea ce percepeam din acea imagine. Eram convins într-un anumit for interior că acel lucru nu doar că era posibil ci că trebuia doar să o caut pe cea care mă aștepta undeva și într-un fel îmi era ”sortită”.

Am fost extrem de tulburat de acel vârtej brusc de emoții și gânduri care nu îmi traversaseră niciodată până atunci ființa, o parte a mea, de copil, percepându-le ca fiind complet nespecifice și în contradicție flagrantă cu vârsta și preocupările din acel moment.

Am luat acea ultimă poză și m-am avântat prin soarele puternic spre gospodăria unchiului, una din cele mai frumoase din sat și mai ”chivernisite”. Era un simbol al priceperii și a muncii intense pentru întreaga comunitate și eu însumi încercam să îl ajut prin bătătură de câte ori aveam posibilitatea. Participasem în calitate de ucenic chiar și la ridicarea casei, deprinzând astfel multe noțiuni de arhitectură și tehnici populare de construcție.  Când a văzut poza, ochii i s-au umbrit pentru un moment. ”De unde ai luat-o?” mă întrebă. ”Am găsit-o într-un sertar din bibliotecă, alături de zeci de altele.” ”Aha, deci acolo le-a ascuns bunică-ta…” Și, după o scurtă pauză, răspunzând întrebării mute din ochii mei continuă. ”Trebuia să mă căsătoresc cu această fată, care e dintr-un sat alături de noi, de fapt de unde e și nașul tău de botez. Totul era antamat, sală, invitați, tot tot.” ”Păi și ce s-a întâmplat?” ”S-a întâmplat că mătușă-ta Violeta, cu care făcusem sex cu ceva vreme în urmă, înainte de a o cunoaște pe asta, a venit la bunică-ta acasă și i-a zis că ea nu știe dacă nu cumva rămăsese însărcinată cu mine și că ai ei nu mai voiau să o primească în casă. De rușine, mama a primit-o să stea la ei până avea să se lămurească ”situația”. Eu știam că nu aveam cum să o fi lăsat gravidă cu mai bine de jumătate de an înainte și, deși i-am spus asta mamei, Violeta nu a mai putut fi dată jos de pe sobă.” Oftă și privi departe, într-un trecut înnegurat. ”Nunta s-a stricat pentru că scandalul a ajuns și la urechile părinților fetei și nu am putut nega fosta relație și cum ea era foarte influențată de cuvântul părinților a ezitat să mergem înainte, ceea ce m-a înfuriat peste măsură și atunci m-am însurat cu mătușă-ta.”

Îmi aminteam nunta sa, pentru că fusesem acolo, deși eram un mic țânc. Îmi aminteam  și că cerusem, ca de fiecare dată la astfel de evenimente, să port cea mai mare ”floare”, care echivala cel puțin cu cea a nașilor, și, ca de fiecare dată, toată lumea se dăduse peste cap să îmi facă voia. Îmi aminteam și drumul de întoarcere acasă, cu un autobuz ruginit, care s-a și defectat într-una din râpele pe care trebuia să le străbată. Și aceasta se întâmpla deoarece fusese un moment interesant atunci. Autobuzul era plin de oameni obosiți care doreau să ajungă cât mai repede în oraș. Când șoferul a rugat pe toată lumea să aștepte ca să repare hurdughia, cei mai mulți au încercat imediat să găsească mijloace alternative de a își continua deplasarea. Mama chiar l-a întrebat pe tata dacă nu ar fi înțelept să procedăm și noi la fel, însă tata a zis că mai degrabă îl ajută pe șofer să rezolve problema în loc să îl abandoneze acolo cu tot cu autobuzul enorm pe care oricum îl avea ”pe răspundere”. Am apreciat în acel moment loialitatea părintelui meu și disponibilitatea sa spre a ajuta în loc să își rezolve doar problema sa particulară, așa că am stat și eu pe lângă cei mari pentru a mai ”fura” un pic de ”meserie”. Cei doi au reușit să repare ruginătura și, împreună cu cei doi-trei oameni care rămăseseră în scaunele lor, mizând pe varianta lui tata, ne-am continuat călătoria. A venit și momentul în care autobuzul a trecut pe lângă mulțimea de oameni care, în frigul dimineții stăteau ca pinguinii câțiva kilometri mai departe de locul în care se stricase mașina, așteptând, la o intersecție, diverse ”ocazii” care întârziau să apară. Spre uimirea mea, șoferul nu a încetinit și nici nu a băgat aparent în seamă semnele disperate pe care oamenii le făceau de jos, trecând cu mare viteză pe lângă ei și lăsându-i șocați în frigul mușcător. Am înțeles, privind înapoi, pe geamul mare al autobuzului că îi ”pedepsea” pentru lipsa lor de încredere în capacitatea sa de a rezolva problema și că acum îi obliga să își asume alegerea făcută.

Am privit lung la fratele mamei și, în timp ce clipeam năucit, în capul meu se lămureau, încetul cu încetul, multe aspecte pe care nu fusesem niciodată în stare să le explic. În ciuda evidentului intelect superior și a hărniciei și priceperii sale, unchiul meu avusese și încă avea o căsnicie și o viață extrem de dificilă. Înecat mai tot timpul în alcool, se trezea adesea din beție când casa era absolut goală, nevasta strângând tot ce era prin casă, în afară de patul în care ”gospodarul” horcăia somnul greu al bețivanilor, plecând la părinții ei, care locuiau peste câteva dealuri. De fiecare dată se repeta același scenariu și Radu pleca cu Hadec la drum, pentru că nimeni nu îl putea face să se miște în afară de stăpânul său și, după ce ”se împăca” cu Violeta, de obicei lăsând-o iarăși gravidă, se întorcea acasă doar pentru a o lua de la capăt, într-un cerc vicios continuu, fără de sfârșit. Și iarăși o bătea ”gospodărește” și ea îl lăsa cu casa goală când se întorcea beat ”mort” și tot așa. Am realizat atunci rădăcinile unui soi de relație de iubire-ură, care se construise pe dorința exclusivă a unuia din parteneri, prinzându-l pe celălalt într-un soi de ”capcană” situațională pe care acesta din urmă o ”acceptase” în cele din urmă, răzbunându-se continuu pe celălalt, într-un ciclu nesfârșit al durerii și suferinței.  Am realizat atunci că viața este cu mult mai complexă decât se poate înțelege la ”prima mână” și că era posibil ca în spatele multor aspecte care ne sunt ”deschise” în fața ochilor să existe motive și motivații mai puțin cunoscute, dar care să fie extrem de reale și pertinente și care să explice multe aspecte ale comportamentelor umane care altfel ar părea haotice, anacronice și lipsite de orice logică. Am înțeles că dincolo de analiza aceasta ”de suprafață” era esențial întotdeauna să caut aceste ”motive ascunse” și care de multe ori sunt ocultate cu strășnicie de oameni datorită sensibilităților proprii și legăturilor de multe ori dureroase cu respectivele evenimente.

Am înțeles atunci că unchiul meu se percepea drept o ”victimă” a vieții, a unor circumstanțe pe care nu le-a putut gestiona și care i-au ”impus” o unire pe viață cu o persoană pe care nu o iubea cu toată ființa și pe care nu o alesese în adevăratul sens al cuvântului, drept pentru care își îneca amarul în alcool și se răzbuna pe aceeași viață ținând captivă în relația pe care și-o dorise atât de mult pe cea care ”îl obligase” să o apuce pe această cale. Era evident pentru mine că decizia de la care pornise totul, deși favorizată de ”urcatul pe sobă”, fusese una a sa, personală, luată la mânie, deci emoțională și deci pentru care era deplin responsabil, oricât ar fi vrut el să prezinte altfel lucrurile. ”Da, nepoate”, îmi spuse strângând din buze, ”suntem slabi și ”încălecați” adesea de situații. Mi-aș dori ca măcar voi, cei care veniți după noi să aveți parte de mai mult noroc în viață.”

Am stat îndelung în următoarele nopți să cumpănesc asupra celor aflate. Era într-adevăr ceva legat predominant de noroc ceea ce se întâmplase? Sigur că în mod ideal dacă ai ”noroc” nimic din toate acestea nu se întâmplă și lucrurile au un curs curat și simplu. Dar asta înseamnă că evenimentele au un anumit curs nu datorită unor calități intrinseci ale celor implicați și care impun lucrurilor întotdeauna același parcurs, deoarece izvorăsc din cunoaștere, putere și pricepere, ci datorită întâmplării, ceea ce nu mi se părea suficient în astfel de situații de o importanță enormă pentru viața celor implicați. În mod sigur Viața prevedea, ca o măsură de siguranță, un fel de ”testare” a acestora, deoarece deciziile lor aveau să influențeze viața și destinul multor altora și mi se părea firesc ca aceste lucruri să nu fie chiar așa, lăsate la voia întâmplării, mai ales pentru cei care se află la un anumit nivel de conștiință și înțelegere și care doresc ceva mai mult de la existență.

Eu puteam să văd că și pentru el fuseseră disponibile mai multe opțiuni. Putea să mai aștepte un timp oarecare pentru că Violeta nu putea pretinde la nesfârșit că era gravidă fără să fie. Putea să discute în acest răstimp cu cea pe care o alesese și el situația și să îi arate determinarea de a fi împreună cu ea. Putea de asemenea, în aceeași idee, să îi arate că ar fi vrut să fie împreună indiferent de sprijinul acordat sau nu de părinți sau de opinia societății. Toate acestea, separat de orice demers legat de o eventuală relaționare cu cea care încerca să îi forțeze mâna ar fi condus, cel mai probabil la un final diferit de cel auzit. Dar reieșea din cele întâmplate că fosta nu îi era chiar atât de indiferentă, că de fapt și el era în niște dubii și că cel mai probabil gestul Violetei și reacția pripită a logodnicei lui, influențată de părinții ei, deci fiind o persoană lipsită de încredere în sine și în propriile judecăți și puțin conștientă că la urma urmei erau alegerile sale și nu ale părinților și deci pe ea aveau să o afecteze cel mai mult, toate acestea făcuseră să cumpănească în interiorul său aprecierea către firea mai voluntară și mai energică a actualei neveste, iar cealaltă, în ciuda feminității sale extraordinare, a sufletului său bun și frumuseții sale, să rateze momentul.

Am mai realizat atunci că acțiunea pripită și emoțională în astfel de momente este complet contraindicată pentru că de fapt, imediat ce latura emoțională se domolește, și asta se întâmplă destul de rapid, în absența unor noi decizii care să împovăreze curgerea evenimentelor, lucrurile pot fi reanalizate și repuse pe ”făgașul” lor corect și natural.

Dacă stăteam și mă gândeam bine, în lumina ”valorilor tradiționale”, bărbatul, mânat de pornirile sale instinctuale și sexuale, avea voie în mod legitim ”să cunoască” femeia abia după ce se unea cu ea în sfânta taină a căsătoriei. Căsătoria era un angajament de o mare putere juridică și socială și ieșirea din ea se producea întotdeauna foarte greu și cu repercursiuni adânci asupra tuturor celor implicați, soți dar și cei conexați de aceștia, fie doar părinții și familiile acestora în cazul în care nu existau încă proprii copii. Dar situația aceasta, prin care un bărbat ajungea să cunoască sexul și sexualitatea abia după ce se angaja în fața întregii societăți că avea să fie împreună pentru tot restul vieții sale cu cineva pe care nu o cunoștea decât superficial și în circumstanțe speciale, era în sine o înșelătorie și ceva forțat, deoarece nu oferea posibilitatea cunoașterii reciproce și a asumării unei decizii conștiente și luată în deplină cunoștință de cauză. Era în mod clar o forțare din partea societății, pe baza presiunii resimțite de tineri din partea forțelor naturale ce ”își cereau dreptul”,  nefiind de mirare că de cele mai multe ori cei doi ajung, după consumarea tensiunii sexuale și apariția liniștirii ca urmare a împlinirii actului sexual, care de altfel este o nevoie fundamentală a omului, pusă în piramida nevoilor lui Maslow pe prima treaptă, lângă celelalte nevoi fundamentale, integritatea fizică și hrănirea, să se simtă complet străini unul de altul și total incompatibili, ajungând, în cazul în care nu se pot despărți, să se urască și să se deteste reciproc, făcându-și viețile lor și ale copiilor lor un infern, cu repercursiuni incalculabile asupra tuturor generațiilor legate intrinsec de ei, adică a copiilor lor și a copiilor copiilor lor și tot așa, datorită transmiterii problemelor, tensiunilor și durerii acumulate, prin devalorizarea relațiilor intime și încărcarea lor de oprobiul personal asupra tuturor celor ce vin după ei. Și astfel are loc un fenomen îngrozitor, prin care părinții, deși cu cele mai bune intenții și de cele mai multe ori nutrind afecțiune față de copiii lor, generează, prin forțarea acestui pas fundamental în dezvoltarea ființei umane o serie de consecințe cu consecințe nefaste înfiorătoare asupra progeniturilor lor și a copiilor rezultați. Deși acum de cele mai multe ori fetele sunt cele care sunt condiționate de începerea vieții sexuale doar în cadrul ”sacru” al căsătoriei, primul partener fiind și cel care ar trebui să fie și ultimul, iar în cazul în care se produce o ”despărțire”, fetele suferind o puternică devalorizare, devenind ”produse de mâna a doua”, niște rebuturi, ”cârpe” pe care ceilalți în cel mai bun caz le vor folosi doar pentru satisfacerea ”poftelor sexuale” și apoi le vor arunca, această presiune imensă se manifestă și asupra băieților, care resimt puternic încărcătura psihologică și simbolică a ”deflorării” și a angajamentelor pe care trebuie să și le ia pentru a primi ”comoara cea mai de preț a unei femei”, nimeni neobservând că de fapt și unii și alții sunt reduși la un simplu apendice al prețiosului ”himen” , dispariția acestuia devenind ”axis mundi” pentru viețile celor implicați. Se ajunge astfel la o situație hilară în care fiecare din cei implicați știe de bună seamă despre ce este vorba în esență dar datorită ”cunoașterii” așteptărilor implicate, minte deliberat pentru a-și obține satisfacerea necesităților. Băiatul minte pe fată cum că o ”iubește” și fata îl minte că în absența ”sentimentelor” nu ar putea să aibă raporturi sexuale cu el. Cei doi se prefac apoi că se cred unul pe altul și de multe ori ajung chiar să creadă în cele susținute, acea mică voce a adevărului, susținută de ultimele urme de onestitate și autenticitate ale ființei fiind copleșite de mulțimea de tabuuri, inerții și prejudecăți subsumate acestor momente delicate ale debutului vieții sexuale.

În mod ”paradoxal”, societățile așa zis primitive au dezvoltat de-a lungul vremii, așa cum au arătat chiar unele dintre primele descoperiri sociologice, sisteme complexe de inițiere ale tinerilor, atât băieți cât și fete pentru acest moment al debutului vieții sexuale, având la bază informarea din partea adulților și pregătirea lor treptată pentru alegerea unui partener. Conștienți de posibila nepotrivire a celor doi, unele societăți din Africa permit chiar schimbarea partenerilor și viețuirea împreună pentru o perioadă ”de probă”, tocmai pentru ca cei doi să realizeze dacă sunt compatibili și reușesc să interacționeze armonios și după actul sexual. Toți băieții din astfel de societăți sunt supuși ”riturilor de trecere” pentru a marca psihologic și social trecerea la o altă etapă a vieții, pentru ca proaspătul adult să perceapă, să conștientizeze și să își asume noile responsabilități pe care vârsta sa biologică și societatea i le solicită. Iar fetele sunt pregătite de femei adulte și responsabile cu trecerea la noul statut de ”femeie”, marcând sfârșitul copilăriei, odată cu maturizarea sexuală.

Doar în societățile ”civilizate” aceste fenomene extrem de complexe și importante, și care stau la baza apariției mentalităților și comportamentelor noii generații și a croirii întregului destin al tinerilor, deci practic baza perpetuării societății, sunt lăsate la voia întâmplării, marcate de o ignoranță de cele mai multe ori deliberat întreținută și de o credință aparte cum că tinerii vor afla singuri despre ce este vorba și cumva ”se vor descurca”. Multe prietene și colege îmi spuseseră că au crezut că sunt grav bolnave sau chiar ”pe moarte” la venirea primei menstre deoarece habar nu aveau ce se întâmplă cu ele și nu fuseseră absolut deloc pregătite sau informate despre acel moment. Statisticile oficiale arătă că țineam de zeci de ani primul loc în Europa la numărul de avorturi, la mamele ”copil”, la tot felul de traume, fizice și psihologice pe care tânăra generație le întâmpină din cauza lipsei de informare și neputinței de a gestiona adecvat această trecere de la statutul de copil la cel de adolescent și de ființă sexuată. În plus, se exercită nesfârșite presiuni izvorâte din tradiții și obiceiuri de la începutul Evului Mediu, care pustiesc fără noimă și discernământ destinele a generații întregi fără să avem nici cea mai mic interes să ne protejăm copiii de traumele suferite de zeci de generații din cauza perpetuării unor ”sensibilități” lipsite de orice temeinicie și sustenabilitate.

I-am expus concluziile mele unchiului în următoarele zile, când am făcut una din acele călătorii extrem de lungi la unele dintre cazurile mai speciale de animale bolnave din satele vecine, care erau răspândite ca niște oaze printre imensele dealuri cultivate, fâșiuță cu fâșiuță, cu meticulozitate și dedicație, așa cum se întâmpla de când țăranul fusese legat de glie cu sufletul dar și cu legea. ”Da, teoretic erau mai multe opțiuni dar în realitate lucrurile sunt complet diferite de modul în care le vezi la ”rece”, la mare distanță de evenimentele respective. Vei vedea și tu singur acest lucru, prin propria experiență. Este foarte ușor să ”privești” un eveniment cu o puternică încărcătură emoțională ”din afară” sau mult timp după, când acele mișcări interioare nu mai au aceeași intensitate sau chiar au dispărut definitiv. Uite la cei la care mergem acum și vei vedea că pentru ei, care depind de viața animalelor din bătătură, boala unuia dintre ele este un eveniment catastrofic și starea lor sufletească este puternic afectată, față de noi, pentru care nu reprezintă decât ”un caz”, lucru care de altfel ne și permite să diagnosticăm cu ușurință și să vedem limpede simptomele și să gândim astfel o soluție, un tratament eficient care să elimine cauza sursă a bolii.” ”De acord, am spus, evenimentele de atunci sunt mai complicate, dar acum? Dacă suferi și spui asta zilnic, de ce nu faci ceva? Eu, dacă aș avea un spin în picior și deci m-ar durea aș acționa deîndată pentru a-l scoate și a elimina astfel sursa durerii.” Unchiul meu mă privi cu tristețe și spuse în cele din urmă, după o perioadă mai lungă de tăcere. ”Bine ar fi dacă lucrurile ar fi atât de simple, dar nu sunt. Vei vedea la vremea ta, când viața te va încăleca…” Răspunsul său mă cufundă din nou într-o nouă etapă de analiză. Mi se părea că într-adevăr, îmi scăpau unele aspecte ale ”ecuației”. Majoritatea absolută a căsătoriilor care le știam erau simple conviețuiri ”împreună”, lipsite de tot ce ar trebui teoretic să fie prezent în relația acelor oameni. Erau mai degrabă un fel de ”agățări psihologice” reciproce, menținute de inerție și obișnuință, de frici și angoase, în care cei doi încercau să se controleze unul pe altul, dacă deja unul dintre ei nu era deja ”sub papucul” celuilalt, și în care nevoile fiecăruia nu mai erau demult împlinite. Aveam astfel senzația acută că situațiile ”alunecau” de la sine și se degradau în mod continuu, fiecare din cei doi nefăcând mai nimic pentru a împiedica ”deraierea” de la acele momente frumoase și pline de împlinire de la început, dar în schimb acoperind această neputință cu tot felul de scuze și învelișuri care mai de care mai extravagante și aiuristice, culminând cu această implicare magică a unor forțe ascunse, pe care le denumeau ”misterios” Viață sau Destin sau Noroc sau Dumnezeu. Vedeam cu claritate că atât unchiul meu cât și ceilalți oameni încercau să își acopere propria lor lipsă de putere și incapacitate de a acționa, de a-și asuma riscuri și de a aduce în față onestitatea și adevărul cu hainele false ale unor presupuse implicări ale unor factori intangibili și dacă de multe ori cu neputință de observat și înțeles, de cele mai multe ori imposibil de contrabalansat. Lenea, inerția, lipsa asumării și a gândirii active erau astfel mascate prin acoperământul confortabil al deciziei unor forțe misterioase, în fața cărora omul era pe deplin neputincios, și pe care le numeau în general destin. ”Ce ți-e scris în frunte ți-e pus” erau murmurele celui ce ducea tremurând următorul pahar la gură, behăind că fusese mințit și înșelat de pornirile sale instinctuale și forțat de către societate să intre într-o căsătorie nefericită, în care s-a lămurit rapid pentru ce își sacrificase libertatea personală și viitorul, și acum trezindu-se din ”somnul” greu ce îi acoperise ochii dar fiind lipsit de posibilitatea reală a schimbării. Așa că își ”îneca amarul”, ca să o poată lua a doua zi de la capăt, măcar să își poată vedea copiii mari și plecați ”la casa lor”.

Personal refuzam un astfel de scenariu pentru mine și viața mea, nutrind puternic credința că dispuneam, ca om, de multe capabilități și resurse pentru a putea decide mai în cunoștință de cauză asupra traseului meu prin viață. Așa că am decis să privesc cu mare atenție la experiența predecesorilor pentru a putea învăța, pe cât posibil din eșecurile lor și de a realiza că, într-un fel sau altul voi fi expus cam acelorași genuri de provocări din partea vieții, pentru că și eu eram un om, așa cum erau și ei și prin urmare aveam cam aceeași structură și prin urmare tendința de a răspunde cam în același mod provocărilor realității. Un prim aspect esențial a fost atunci să realizez că intelectul superior al unchiului meu ce se manifesta în rezolvarea unor situații foarte complexe ce țineau de meseria sa nu îi era de niciun folos în interpretarea și rezolvarea situațiilor de natură emoțională care apăreau în viața sa personală. M-am gândit că deși aparent foloseam aceeași minte, prin creierul nostru, era foarte posibil să fie de fapt implicate mai multe astfel de ”minți”, corespunzătoare cumva unor arii diferite ale creierului nostru și pe care noi, ca și Conștiință și Eu integrator să nu le putem percepe drept distincte. M-am gândit la unele cazuri prezentate în unele articolele de psihologie aplicată și care arătau că în multe cazuri ce țineau de o anumită condiție a unor indivizi numită generic ”autism”, aceștia, deși aveau capacitatea de a rezolva ecuații diferențiale și complexe calcule matematice era incapabili să se lege la șireturi sau să poată cumpăra o pâine de la magazin. Era plină istoria de cazuri de ”savanți distrați” exploatați fără cruțare de unii care aveau un IQ de zeci de ori mai scăzut dar care aveau ”simțul realității”, o ancorare temeinică în societate, un acut simț al relațiilor sociale. Am simțit astfel că era posibil să fi descoperit ceva extrem de important, de valoros, ceva ce putea de altfel să se poată constitui în punctul de plecare al științei și puterii de a schimba natura dezastroasă a relațiilor interpersonale și care să îmi poată da posibilitatea de a ieși din zona de tragism a destinului uman.

Era evident că punctul de ”turnură” a evenimentelor din viața unchiului meu se afla în momentul în care a acționat emoțional, la ”nervi”, fără să aibă răbdarea și claritatea unei analize mai reci și imparțiale asupra a ceea ce se întâmpla. Așadar aveam nevoie să văd dacă nu puteam identifica o modalitate de a-mi cunoaște și eventual controla și amplifica acea zonă numită emoțională, unde se afla sediul pulsiunilor și emoțiilor noastre, ce se transformau ulterior în sentimente și motivații ale atitudinilor și acțiunilor noastre. Exista oare o posibilitate de a identifica modul în care aveau loc aceste procese? Exista oare o posibilitate de a deprinde o anumită inteligență a emoțiilor, care să potențeze o inteligență a relațiilor? Cum aș fi putut găsi acea cale?

Zilele și nopțile următoare am analizat continuu aceste noi aspecte descoperite. M-am gândit că dacă sediul emoțiilor acestora era în mine, deși nu știam prea bine ce sunt și care este dinamica lor, puteam să fiu atent la modalitatea în care se nășteau și evoluau în mine însumi, în situațiile normale de viață în care eram implicat prin natura interacțiunilor sociale. Astfel, în loc doar de a le trăi, aveam să încerc să și observ propria dinamică a proceselor mele interioare, acumulând astfel informații prețioase despre etapele implicate și relațiile cu celelalte părți ale mele, printre acestea vizând gândirea, respirația sau mișcările corpului. Aveam să trăiesc o experiență duală, în care primul aspect avea să fie parcurgerea evenimentelor ca orice om normal și cea de-a doua observarea permanentă a tot ceea ce se întâmpla, chiar și a propriilor procese mentale și emoționale, lucru care uneori i se întâmplă oricui, dar, dintr-un motiv sau altul, și în principal datorită faptului că nimeni nu își propune în mod conștient și deliberat această observare, cunoașterea deplină și exhaustivă a tuturor acestor fenomene nu poate apărea.

The Girlfriend Experience (Sentimentul iubirii totale 2009)

Celebrul regizor și producător Steven Soderbergh o distribuie, în ciuda protestelor imense ale ”lumii bune” de la Hollywood pe Sasha Grey, o vedetă a producțiilor XXX, pentru a întruchipa un personaj complex, care să furnizeze spectatorului senzația principalei fantasme ce bântuie mințile și sufletele femeilor și bărbaților de când sunt ei pe acest pământ.

Sentimentul și senzația că ești iubit în mod total, acceptat și nu doar adorat, ci chiar adulat, reprezintă ”sfântul Graal” al adâncurilor arhetipale ale ființelor omenești, pe care fiecare, într-o formă mai mult sau mai puțin evidentă îl caută și îl așteaptă de la ”celălalt”.

Și pentru că femeile știu foarte bine că orice bărbat este în căutarea slujitoarei și adoratoarei perfecte, se întrec în a-și cânta singure povestea veșnică, pentru a-l face pe ”marele bărbat” să se liniștească și să vadă în ele, în sfârșit, întruchiparea a tot ceea ce și-au dorit vreodată. Iluzia adorării care apare din nimic ține o vreme, până când colții care cresc pe lângă, parte integrantă a iubirii veșnice și lațul care strânge cu delicatețe dar din ce în ce mai ferm gâtul bărbatului dar și mâna femeii începe să fie o parte neplăcută, pe care amândoi se străduiesc cu abnegație să o ignore, dar care în mod natural își produce efectele și îneacă la un moment dat pe amândoi în calvarul ”adevărului” cotidian.

Personajul feminin, care este și în film o escortă ”de lux”, și care ne arată că marea majoritate a bărbaților care ”înșeală” nu caută sex ci o poveste frumos spusă, o vorbă blândă și senzația că sunt ascultați și că părerea lor chiar contează, cade ea însăși victimă nemilosului arhetip universal, părăsindu-și poziția privilegiată, de regină a brașoavelor despre împlinirea pe care o simte în apropierea Bărbatului, pentru a tânji ea însăși în a fi Aleasa celui care ”i-a cucerit inima”.

Un film școală despre cum fantasmele și arhetipurile născocite de minți mai luminate decât ale oamenilor le domină existența chiar și după milenii de existență pe acest pământ.