Now Reading
Nu cred că un agresor merită compasiune

Nu cred că un agresor merită compasiune

Nu mă gândesc la un agresor care merită închisoare… ci la cei din viața de zi cu zi, care intimidează, jignesc sau amenință pentru a-și demonstra puterea. Din partea mea, chiar nu merită compasiune sau înțelegere.

Citește și:

Am vrut să discut cu mama despre lucrurile care m-au marcat. Mai bine nu încercam…

Ce vreau de la un job? Să trăiesc decent fără compromisuri care mă frustrează îngrozitor

Aveam un coleg de muncă fix tipul de bully care se purta urât în special cu colegele. Probabil a avut o copilărie tristă, o mamă care îl pedepsea sau un tată abuziv. Dar știți ce? Nu e problema mea.

Dacă tot a ales să trăiască în societate, printre oameni, și nu în pădure, preferabil printre copaci (ca să protejăm și animalele), trebuie să își asume dezvoltarea personală și depășirea traumelor. Pentru asta sunt psihologi specializați, oameni care pot să te sprijine să depășești un trecut, chiar dacă vorbim despre o copilărie tristă și nefericită.

Unii însă, ajung să poarte cu mândrie titlul de agresor, întrucât nu știu să se facă remarcați altfel și trăiesc cu impresia că punându-i pe alții la pământ sau intimidându-i, își dovedesc supremația.

Ori, dacă tot aplicăm legile naturii în care cel mai puternic supraviețuiește, nu e rău să afle ocazional că sunt unii chiar mai puternici decât ei.

Sunt de felul meu o persoană calmă și îmi place armonia. Chiar și în conflicte caut calea rațională, iar dacă simt că mă domină emoțiile negative mă retrag pentru a putea aborda situația matur și responsabil.

Totodată, am o componentă agresivă la nivel verbal, sunt articulată și, dacă nu controlez această componentă, sunt extrem de neplăcută într-un conflict.

Motiv pentru care, eu personal, am mers la terapie. Asta după ce, o șefă a mea, mi-a spus mai în glumă mai în serios, că uneori mai bine dau o palmă decât să spun ce am de spus. Am realizat că nu e ok ce fac și am căutat soluții.

Rolul meu nu este să îi pun pe alții la punct și nu am niciun drept să agresez verbal, oricât de nervoasă aș fi. Până la colegul cu pricina. Am avut răbdare, am aplicat ceea ce am învățat deja despre mine, am vrut să fiu „the better person”.

Dar agresiunile lui s-au extins. Toate colegele îl evitau, dar chiar și așa, nu pierdea nicio ocazie să jignească, să umilească sau să fie misogin.

See Also

Așadar, am avut grijă să intru în conflict cu el în fața colegilor și să îl reduc la tăcere. Pe scurt, am dat tot ce aveam mai rău, ținând cont că am adevărate abilități în acest sens. Și știți ce?… Nici măcar nu regret.

Băiatul stă în banca lui, iar ocazional, când bate apropo-uri „că sunt eu în preajmă” este suficient să mă uit la el cu dispreț. Mă rog, dispreț și scârbă.

Nu cred că este rolul meu să pun la punct, cum spuneam, dar nici să educ. Dacă un om reprezintă o problemă într-un grup, trebuie să facem ceva în acest sens.

Poate nu am găsit calea cea mai bună, cu certitudine nu am ales maturitatea sau echilibrul. Am ales un limbaj și o atitudine pe înțelesul unuia de nivelul lui. Și am obținut un rezultat parțial.

Foto: shutterstock.com

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top