Suntem poveștile pe care ni le spunem
www.shutterstock.com
Se ia o amintire. Cea mai tristă, cea mai dureroasă, cea în care te împiedici și îneci de câte ori ești pe punctul de a fi fericită. Se scrie povestea cu detaliile cele mai sordide. Se plânge. Mult. Pe fiecare cuvânt, pe fiecare literă, câte un potop de lacrimi, de nu mai poți distinge ce-ai scris. Apoi se adună tot curajul să citești povestea cu voce tare. Eventual cu spectatori. Dar se poate citi și de una singură în fața oglinzii.
Se citește cu voce tremurată, printre sughițuri. La ultima frază începi să simți deja o eliberare că ai terminat de citit. Felicitări! Mai citește odată! Și încă odată! Și încă odată!
Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei iulie-august 2021 a Revistei PSYCHOLOGIES.
