De ce țipăm la copiii noștri, deși îi iubim?

Țipi. Copilul se blochează, se oprește și te privește speriat. În câteva secunde simți cum vinovăția îți inundă fiecare celulă a corpului. Te întrebi: „Cum pot să fac asta, dacă îl iubesc atât de mult?”

Și iarăși îți promiți că o să schimbi ceva. Însă când oboseala și tensiunea se adună din nou, explodezi. Țipete, pedepse, poate chiar un gest mai dur decât ai fi vrut. Apoi se activează din nou vinovăția.

Și indiferent cât de mult lupți cu tine, pare că acest ciclu nu se va opri niciodată. Adevărul e că furia nu e despre cât de mult îți iubești copilul, ci despre cât de multă durere simți, de fapt, în interior.

Furia e doar un semnal, un indicator al suferinței sufletului. Cu cât sunt mai adânci rănile tale sufletești, cu atât se face mai puternic auzită furia. Pentru că atunci când țipăm, reacția noastră e despre amintiri vechi, despre ce am trăit în prima parte a vieții. Nu e despre ceea ce face copilul în acel moment.

Copilul doar apasă, fără să știe, butoane emoționale formate în propria noastră copilărie. Un cuvânt, un gest, o privire ne activează emoții stocate în corp de multă vreme – frică, rușine, sentimentul de neputință. Nu ne amintim conștient acele momente, dar ele se trezesc în noi cu aceeași intensitate ca atunci, făcându-ne să reacționăm exagerat din punct de vedere emoțional.

Iată de ce un copil care refuză să se încalțe poate declanșa în interiorul mamei o explozie de furie. Deși, aparent, mama se înfurie din cauza comportamentului copilului, în interiorul ei se activează de fapt un critic interior care spune: „Nu ești destul de bună ca mamă!”, „E vina ta! Iarăși nu te descurci.”, „Ai greșit!”.

Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.