„Faites comme chez vous, Madame!” („Simţiţi-vă ca acasă, doamnă!”)
Am auzit această frază într-un salon de coafură din Paris, rostită cu graţie, ca un reflex al ospitalităţii. O invitaţie aparent ireproșabilă, menită să transmită: ești binevenită, relaxează-te. Reacţia mea interioară a fost însă alta: sper să nu se comporte chiar ca acasă.
Expresia aceasta mă neliniștește de fiecare dată, fie că o aud într-o vizită, fie că o întâlnesc în spaţii publice sau profesionale. Nu vreau să mă simt ca acasă într-un loc care nu este al meu. Nu vreau să deschid frigiderul fără să întreb, să mă întind pe canapea ca într-un weekend leneș sau să încep, din reflex, să aranjez lucruri în jurul meu. Vreau să fie altfel. Vreau să rămân atentă la ceilalţi, să ţin cont de spaţiul comun, să exersez, conștient, comportamentele sociale.
Acasă este locul unde nu ne edităm comportamentul. Locul unde micile noastre obiceiuri sunt lăsate în voia lor: umblatul desculţ, picioarele sub noi pe canapea, fumatul în interior, aranjatul obsesiv al ciucurilor de la covor, dacă avem așa ceva. Sunt gesturi perfect acceptabile în intimitatea noastră, dar profund deplasate când le exportăm automat în spaţiul altcuiva.
Aceeași logică se regăsește, amplificată, în mediul profesional. Mulţi lideri cred că „aici, la noi, suntem ca într-o familie” este cel mai mare compliment pe care îl pot face unei echipe. În realitate, această metaforă devine adesea o formă corporatistă de „fă ca la tine acasă”: o invitaţie periculoasă la amestec, confuzie de roluri, tolerarea unor comportamente pe care, într-o organizaţie matură, nu le-am trece niciodată cu vederea.
În numele „familiei”, unii, nu neapărat manageri, își permit să vorbească oricum, fără urmă de politeţe, să dea feedback brutal, să nu mai facă diferenţa între spaţiul personal și cel profesional. „Suntem ca acasă” devine scutul perfect pentru lipsa de limite, de asumare și de respect. Leadership-ul, însă, nu este despre a reproduce atmosfera de sufragerie, ci despre a crea un cadru clar, sigur și predictibil, în care oamenii știu cum să se poarte unii cu ceilalţi.
Îmi creează o stare de neplăcere, de exemplu, gestul celor care își mângâie și scutură obsesiv părul, lăsând firele să cadă ca în propria baie. Am văzut asta recent în avion, un spaţiu în care proximitatea este inevitabilă, iar fiecare gest se multiplică în disconfort. Este o scenă mică, dar perfectă pentru a ilustra ceva mare: nevoia unora de a-și impune automat ritualurile personale, fără cel mai mic filtru de conștiinţă socială.
În organizaţii, vedem variante mult mai sofisticate ale aceluiași fenomen. Lideri care „se simt ca acasă” în rolul lor și își varsă nervii pe echipă, pentru că „așa sunt ei”. Manageri care își aduc preferinţele, prejudecăţile și impulsurile nefiltrate în spaţiul comun și le transformă, prin poziţia lor, în normă culturală. Când liderul își permite orice, mesajul este clar: și ceilalţi pot ignora regulile, atât timp cât se simt confortabil.
Un lider nu are dreptul la „ca acasă” în organizaţie. El sau ea are responsabilitatea de a modela un alt tip de spaţiu: unul în care oamenii se simt în siguranţă, dar nu devin neglijenţi; în care se simt respectaţi, dar nu autorizaţi să facă orice; în care confortul nu înseamnă absenţa limitelor, ci claritatea lor.
Poate că în leadership ar trebui să rescriem formula: nu „fă ca la tine acasă”, ci „fii conștient că nu ești singur”. Simte-te suficient de bine încât să poţi contribui, dar suficient de responsabil încât să nu uiţi că fiecare gest al tău îi afectează pe ceilalţi. Adevărata măsură a unui lider nu este cât de repede reușește să creeze o atmosferă „casual”, ci cât de bine reușește să creeze un spaţiu de respect, claritate și maturitate relaţională.
Singurii cărora mă gândesc că e bine să le acordăm libertatea totală de a se comporta „ca acasă” oriunde sunt copiii. Ei încă învaţă. Pentru adulţi, și mai ales pentru lideri, nu mai există acest lux. Există, în schimb, responsabilitatea de a nu exporta nefiltrat propriul „acasă” peste tot în jur. Liderii nu sunt gazde care spun „faceţi ce vreţi”, ci arhitecţi care stabilesc reguli de convieţuire.
