Dr. Loredana Moșteanu: De la supravieţuire la suveranitate. Adevărul din spatele performanţei

Într-o cultură care celebrează performanţa și rezilienţa, vorbim prea puţin despre costurile emoţionale ale succesului. În acest interviu, Loredana Moșteanu ne invită într-o conversaţie sinceră despre trauma de atașament, perfecţionism, prăbușiri transformatoare și drumul dificil, dar profund eliberator, de la supravieţuire la suveranitate personală.

Psychologies: În cultura performanţei, mulţi oameni sunt admiraţi exact pentru mecanismele care îi ţin captivi. Cum ai ajuns să înţelegi că succesul poate deveni uneori o armură și nu o expresie a libertăţii?
Loredana Moșteanu: În cultura performanţei, am fost mult timp exact genul de om care primea aplauze pentru mecanismele care îl ţineau, de fapt, captiv. M-am construit profesional în Asociaţia Română de Psihoterapie Integrativă, într-un context în care rigoarea era foarte clară, standardele erau ridicate și formatorii mei aveau o prezenţă solidă, așezată. Am învăţat, de la ei, nu doar tehnici, ci și o anumită etică a muncii și o eleganţă a prezenţei: să fii acolo, să ţii spaţiul, să nu fugi. Mult timp însă, am folosit toate aceste calităţi ca pe o armură. Faptul că eram „bună”, că duceam mult, că eram implicată în formare, în supervizare, în proiecte îmi valida exact partea aceea care nu își permisese niciodată să se oprească. A contat enorm că am avut formatori care m-au ţinut aproape când au început să apară crăpăturile – oameni care mi-au spus, direct, „nu trebuie să demonstrezi nimic aici” și au modelat în faţa mea o altă relaţie cu succesul. Fără această matrice profesională și umană, mi-ar fi fost mult mai greu să văd că succesul poate fi, uneori, doar o formă sofisticată de evitare, nu o expresie a libertăţii.

În practica ta, întâlnești frecvent oameni care par puternici, funcţionali și de succes. Care sunt semnele mai puţin vizibile că, de fapt, ei operează din supravieţuire și nu dintr-un loc de siguranţă interioară?
L.M.: Când în cabinet intră oameni aparent „impecabili” –
colegi psihologi, medici, avocaţi, oameni de business –, recunosc foarte repede un anumit tip de tăcere dintre fraze, pentru că am stat ani de zile și eu în ea. Semnele că operează din supravieţuire nu sunt spectaculoase. Sunt în felul în care zâmbesc când spun „mă descurc”, în felul în care își minimalizează oboseala, în incapacitatea de a răspunde la întrebări simple despre corp. Formarea integrativă m-a învăţat să privesc aceste detalii ca pe indicatori ai unui sistem nervos permanent în alertă. Faptul că fac parte din ARPI, că m-am format în această școală, m-a obligat să-mi pun și mie aceleași întrebări pe care le pun clienţilor: din ce loc fac toate astea – dintr-o ancorare reală sau dintr-un mecanism de supravieţuire extrem de eficient?

Hiperfuncţionarea, perfecţionismul și nevoia de a salva pe toată lumea sunt adesea lăudate social. Din perspectivă clinică, ce încearcă aceste comportamente să compenseze?
L.M.: Hiperfuncţionarea și perfecţionismul nu sunt concepte teoretice pentru mine, ci bucăţi din biografia mea, rafinate ulterior. În formare mi s-a reflectat clar că „Loredana care vrea să facă totul perfect” nu e doar o profesionistă conștiincioasă, ci și fetiţa care a învăţat că trebuie să fie impecabilă ca să nu fie criticată sau respinsă. Nevoia de a-i salva pe toţi e familiară în breasla noastră: mulţi ajungem în psihoterapie pentru că am preluat devreme rolul de regulator emoţional al familiei. A lucra în ARPI m-a ajutat să nu mai confund această tendinţă cu „vocaţia pură”: da, există un impuls autentic de a fi în serviciul celorlalţi, dar există și o parte care încearcă să-și câștige dreptul de a exista prin utilitate. În spatele omului hiperfuncţional stă, de cele mai multe ori, un copil care a învăţat prea devreme că emoţiile lui sunt „prea mult” și că singura modalitate de a rămâne în relaţie este să fie bun, util, impecabil.

Ai vorbit despre trauma de atașament ca despre o rană care nu se vede, dar care organizează întreaga viaţă a unui om. Cum se infiltrează ea în alegerile profesionale, în relaţii și în identitatea noastră?
L.M.: Trauma de atașament nu a fost doar un concept auzit în supervizare, ci și o experienţă trăită în propriul meu sistem. Știu cum e să vrei să fii „eleva perfectă”, să aduci cazuri impecabile, să nu „încarci” grupul cu emoţiile tale. De aceea, în lucrul cu clienţii, sunt atentă la felul în care trauma de atașament se infiltrează în cariere, relaţii, identitate. Îi aud spunând „nu vreau să dezamăgesc”, „nu pot să las pe nimeni baltă” și mă aud, uneori, pe mine cea de acum câţiva ani. Formatorii mei au pus, la început, întrebarea care m-a însoţit până azi: „Unde ești tu, în tot ce faci pentru ceilalţi?”. De la această întrebare a început, pentru mine, drumul de la supravieţuire la prezenţă. Pentru că, atâta vreme cât nu ești nicăieri în propria viaţă, toate reușitele tale sunt, de fapt, niște construcţii ridicate pe un teren la care nu ai acces.

Există un moment în procesul terapeutic în care strategiile care au ţinut omul „în picioare” încep să se prăbușească. Cum arată această etapă și de ce este adesea confundată cu un eșec?
L.M.: Unul dintre cele mai dificile momente a fost acela în care strategiile vechi au început pur și simplu să nu mai funcţioneze. Eram într-o poziţie vizibilă în asociaţie, implicată în formare, iar din exterior părea că totul curge. În interior, corpul ceda: insomnii, oboseală cronică, o senzaţie constantă de „nu mai am de unde”. La un moment dat, nu am mai putut funcţiona în același ritm. A fost tentant să văd asta ca pe un eșec – „cum, eu, formator, să nu mai pot duce?” – dar suportul reţelei profesionale a schimbat ceva fundamental. Faptul că am putut veni în supervizare și spune „nu mai pot” fără să fiu privită ca „incompetentă” mi-a reconfigurat definiţia sănătăţii: prăbușirea unui sistem nu e sfârșitul, ci începutul unei relaţii oneste cu tine însăţi. E momentul în care corpul refuză să mai fie folosit doar ca vehicul pentru ambiţiile tale și îţi cere, direct, să îţi schimbi contractul cu tine.

Folosești uneori metafora „dezgheţului” emoţional. Ce se întâmplă, de fapt, în corp și în psihic atunci când cineva începe să simtă ceea ce a reprimat ani sau chiar decenii?
L.M.: Când vorbesc despre „dezgheţ” emoţional, nu o fac dintr-un loc confortabil. Ani la rând mi-am împachetat emoţiile în discursuri coerente. Păream clară, articulată, „în control”. Apoi, în terapie și în natură, la Mindful Trekking, corpul a luat-o înaintea minţii: lacrimi pe care nu le mai puteam opri, tremur, oboseală pe care nu o mai puteam „explica”. E înfricoșător să ieși din îngheţ – pare că „o iei razna”, când, de fapt, corpul, pentru prima dată, are suficientă siguranţă ca să proceseze ceea ce nu a putut procesa atunci. Formarea integrativă mi-a dat cuvinte și cadru pentru aceste fenomene, astfel încât să le pot conţine atât în mine, cât și la ceilalţi. Am înţeles că durerea nu e scopul, dar este poarta: nu stăm în ea ca să suferim gratuit, ci ca să ducem la capăt ceva ce a fost cândva întrerupt. Vindecarea nu arată ca o linie ascendentă, ci ca un traseu de munte: urci, cobori, te oprești, uneori te întorci câţiva pași ca să găsești o altă potecă.

Mulţi oameni își doresc vindecarea, dar nu contactul cu durerea. Ce crezi că înţelegem greșit despre procesul real al transformării?
L.M.: Cred că una dintre marile confuzii ale timpului nostru este că vrem rezultatele transformării fără să acceptăm costul contactului cu adevărul. Mulţi oameni își doresc să fie mai liniștiţi, mai liberi, mai autentici, dar fără să treacă prin întâlnirea reală cu durerea, rușinea, doliul sau furia pe care le-au ocolit ani întregi. Ne place ideea de vindecare atâta vreme cât arată bine, sună bine și nu ne destabilizează prea tare identitatea. Numai că transformarea reală are întotdeauna o zonă de dezordine. Există o etapă în care nu mai ești cine ai fost, dar nici nu știi încă cine devii. Din experienţa mea, atât personală, cât și clinică, oamenii confundă adesea această etapă cu regresul, deși ea este, de fapt, semnul că vechile mecanisme nu mai pot conduce viaţa. Nu durerea este scopul, dar, fără contact cu ea, multe procese rămân doar cosmetizări inteligente ale aceleiași suferinţe.

În experienţa ta, care este rolul relaţiei terapeutice în reglarea unui sistem nervos care nu a cunoscut suficientă siguranţă?
L.M.: Relaţia terapeutică pe care o practic poartă amprenta relaţiilor de formare și supervizare prin care am trecut. Am avut norocul să fiu susţinută nu doar cognitiv, ci și uman – să fiu văzută în fragilitate de formatori și colegi care nu s-au speriat de ea. Pentru un sistem nervos care nu a cunoscut suficientă siguranţă, faptul de a avea, măcar o dată pe săptămână, un spaţiu în care nu trebuie să performezi, să convingi, să demonstrezi este profund reparator. Și eu am avut acest spaţiu, ceea ce m-a ajutat să-mi tolerez mai bine propriile dezgheţuri și să pot sta, la rândul meu, lângă dezgheţul altora. Când corpul tău învaţă, prin repetare, că poate simţi și totuși relaţia rămâne, ceva în structura ta profundă se schimbă.

Ai integrat natura și Mindful Trekking-ul în abordarea ta terapeutică. Ce pot oferi pădurea, muntele sau mersul conștient, pe care un cabinet nu îl poate oferi întotdeauna?
L.M.: Integrarea naturii și a Mindful Trekking-ului în practica mea nu a fost un moft, ci consecinţa firească a felului în care m-am format, pas cu pas, ca trekker și alpinist de altitudine. În momentele în care nu mai puteam gândi clar și corpul era saturat de stimuli, de decizii și de grijă pentru ceilalţi, nu trainingurile suplimentare sau cărţile m-au ajutat, ci zilele în care îmi purtam singură rucsacul pe o creastă, în frig, cu puţin semnal sau deloc. Acolo, pe poteci lungi, în cort, la 4.000–5.000 de metri, între respiraţia greoaie și sunetul vântului, pădurea și muntele au devenit singurele locuri în care mă mai puteam auzi cu adevărat.
Pe astfel de trasee, când fiecare pas contează, nu mai e loc pentru mască, pentru „să iasă bine”, pentru rolul de psihoterapeut, trainer sau organizator.
În ritmul lent al mersului, fără public, fără notificări, am simţit, pentru prima dată după mult timp, diferenţa dintre Loredana care performează și Loredana care există pur și simplu. Sus, la altitudine, când corpul îţi amintește la fiecare pantă că resursele sale sunt limitate, am înţeles visceral ce înseamnă reglarea unui sistem nervos în contact cu ceva mai mare decât tine: muntele nu te validează, nu te aplaudă, nu te critică; îţi răspunde doar la pași, la prezenţă și la limitele tale reale, nu imaginare.
Când am adus Mindful Trekking-ul în lucrul cu oamenii, nu am inventat un concept „cool”, ci am tradus o experienţă personală într-un cadru ghidat și conţinut. Știu cum e să îţi fie frig, să fii obosit, să nu mai ai chef de încă un pas și, totuși, să descoperi exact acolo o formă nouă de blândeţe faţă de tine. De asta insist pe ritm, pe pauze, pe respiraţie și pe a rămâne în contact cu corpul pe potecă: sunt lucruri pe care le-am învăţat cu colţuri de gheaţă sub bocanci și cu inimă bătând tare la altitudine, nu din manuale.
Cabinetul poate oferi multă profunzime, dar nu poate oferi întotdeauna confruntarea directă cu realitatea limitelor tale fizice: frigul, întunericul care vine mai repede decât ai planificat, diferenţa de nivel, aerul mai rar. Natura pune limite foarte clare – temperatură, teren, altitudine, vreme – nu negociază cu identitatea ta profesională și nici cu poveștile tale despre cine „ar trebui” să fii. Paradoxal, exact în aceste limite externe, fixe și nepersonalizate, oamenii (inclusiv eu) găsesc cel mai mult spaţiu interior: mai puţin zgomot, mai puţină performanţă, mai mult adevăr și o formă de prezenţă pe care, în oraș și în roluri, o pierdem ușor.

Dacă ar fi să redefinești succesul din perspectiva omului care a ieșit din supravieţuire, cum ar suna această definiţie?
L.M.: Pentru mine, succesul nu mai poate fi definit doar în termenii realizărilor vizibile. Astăzi, succesul înseamnă să îmi pot adapta ritmul vieţii după corpul meu, nu după fricile mele. Înseamnă să pot refuza oportunităţi strălucitoare, dacă preţul lor este să intru iar în hiperfuncţionare. Înseamnă relaţii în care pot să fiu și vulnerabilă, nu doar competentă. Succesul arată, din ce în ce mai mult, ca o viaţă în care, la finalul zilei, mă pot uita în oglindă și pot spune: „Nu m-am trădat pe mine astăzi”.

Privind în urmă, care era costul emoţional pe care îl plăteai pentru a fi percepută ca puternică?
L.M.: Privind în urmă, costul emoţional al imaginii de „femeie puternică” a fost propria mea vulnerabilitate. M-am obișnuit să intru în încăperi cu spatele drept și cu rolurile bine puse, să las fisurile „pentru mai târziu”. Am plătit cu oboseală, cu corp încordat, cu incapacitatea de a cere ajutor la timp. Iluzia că „mă descurc întotdeauna” a fost, de fapt, un pact cu singurătatea. Atâta vreme cât crezi că te descurci mereu, nu mai lași loc pentru ca o persoană să intre cu adevărat în viaţa ta. Să renunţ la această iluzie a însemnat să pot spune apropiaţilor: „Nu sunt bine, nu mai pot singură”. Și să rămân acolo, fără să mă retrag rușinată după prima confesiune.

Există un moment în viaţa ta în care ai realizat că tot ceea ce numeai rezilienţă era, de fapt, adaptare la durere?
L.M.: Da, și nu a fost un moment spectaculos, ci unul uman. A venit într-o perioadă în care agenda mea era plină, proiectele mergeau, din exterior totul părea în regulă, iar eu mă uitam la toate acestea și simţeam, în același timp, un gol pe care nu îl mai puteam acoperi cu încă o sarcină bine făcută. Atunci am înţeles că tot ceea ce numeam ani la rând „rezilienţă” era, de multe ori, doar capacitatea de a merge mai departe fără să simt cu adevărat ce mă costă acest mers. Rezilienţa adevărată nu a început când am dus mai mult, ci când am putut să mă opresc și să recunosc că unele lucruri dor, lasă urme și cer timp de integrare.

Cine sau ce te-a ajutat să rămâi prezentă atunci când a început contactul cu emoţiile pe care le evitaseși mult timp?
L.M.: Ce m-a ţinut prezentă în contactul cu emoţiile pe care le evitasem au fost terapia, natura și câţiva oameni care au rămas lângă mine – fără să mă salveze și fără să mă judece. Relaţia terapeutică mi-a oferit un spaţiu în care cineva nu se speria de lacrimile sau de furia mea. Natura mi-a dat un corp mai mare în care să-mi descarc tensiunile – munţii, potecile, vântul. Iar prietenii și colegii „mei” au fost cei care m-au întrebat, în loc de „hai că poţi”: „De ce ai nevoie acum?”. În astfel de momente, am învăţat să nu mai fug imediat în „a face”, ci să rămân câteva minute în „a simţi”, cu cineva lângă mine.

Cum ai descrie diferenţa dintre Loredana care performa pentru a fi acceptată și Loredana care trăiește astăzi într-un loc de autenticitate?
L.M.: Diferenţa dintre Loredana care performa pentru a fi acceptată și Loredana de astăzi se vede, în primul rând, în ritm și în motiv. Atunci spuneam „da” aproape la orice, pentru că fiecare invitaţie era o dovadă că sunt valoroasă. Trăiam cu teama că, dacă mă opresc, dispar. Astăzi îmi întreb corpul: „Din ce loc vrei să faci asta – din frică sau din dor?”. Uneori încă alunec în vechiul pattern, dar îmi observ mai repede semnalele de supravieţuire și nu mai cred că trebuie să fiu mereu pe scenă, ca să exist. Am învăţat să accept și versiunea mea mai tăcută, mai lentă, mai puţin impresionantă.

Există un moment petrecut în natură care a devenit pentru tine un reper de vindecare sau de reconectare profundă cu tine însăţi?
L.M.: Un moment de re-per a fost o pauză pe o piatră, pe munte, într-o zi în care nu mai aveam nimic de demonstrat. Nu era un cadru spectaculos, dar acolo am simţit pentru prima dată un „ajunge”:
ajunge cu a urca doar ca să bifez, ajunge cu a mă folosi de propriul corp ca de un instrument de performanţă. Din acel moment, imaginea mea despre succes a început să se reconfigureze. Succesul a încetat să mai fie despre câte vârfuri ating și a devenit despre felul în care cobor din munte înapoi în viaţa mea.

Dacă ai putea vorbi cu femeia care încă își câștigă valoarea prin sacrificiu, control și performanţă, ce adevăr i-ai spune astăzi?
L.M.: Dacă ar fi să vorbesc cu femeia care încă își câștigă valoarea prin sacrificiu, control și performanţă, i-aș spune: nu ești mai iubibilă pentru că te anulezi. Sacrificiul continuu nu e o virtute, este o formă rafinată de autoabandon. Nu trebuie să-ţi câștigi dreptul de a exista prin câte lucruri faci pentru alţii. Ai voie să încetinești, să spui „nu”, să ceri, să ocupi spaţiu. Nu vei fi „prea mult”. Vei fi, pentru prima dată, întreagă. Și, da, vor exista oameni care nu vor rămâne lângă tine în această versiune, dar cei care rămân te vor vedea, în sfârșit, așa cum ești.

Ce înseamnă, pentru tine, suveranitatea personală atunci când nu mai este un concept, ci o practică trăită zi de zi?
L.M.: Pentru mine, suveranitatea personală, când nu mai e concept, ci practică, înseamnă felul în care îmi trăiesc alegerile zilnice: din ce loc spun „da” și din ce loc spun „nu”. Înseamnă să nu îmi mai las viaţa condusă exclusiv de frici și scenarii moștenite, ci să-mi asum responsabilitatea pentru felul în care îmi folosesc energia, timpul, corpul, vocea. Nu e o stare de „am ajuns”, ci o igienă interioară: de fiecare dată când simt că intru iar în supravieţuire, mă întreb „care e adevărul meu acum?” și încerc să-l onorez, chiar dacă asta înseamnă să înșel așteptări. Uneori, suveranitatea arată foarte simplu: decizia de a închide laptopul, de a refuza un proiect, de a spune „mă doare” exact acolo unde înainte aș fi zâmbit și aș fi continuat. Nu e despre a controla tot, ci despre a nu mă mai trăda pe mine.