Încrederea – pod peste incertitudine
A fost odată o femeie care trăia într-o casă fără ceas. Acolo unde era ea, timpul curgea diferit, suspendat într-o așteptare, între „poate” și „vom vedea”. Trăia așa, fără repere clare, zi după zi, mereu epuizată. Adormea greu și avea …un vis pe care îl visa mereu. Se făcea că stă așezată pe o piatră, pe marginea unui râu. Privea către apă. Uneori râul curgea molcom, pe alocuri băltea, alteori gonea în șuvoaie. Dincolo de apă nu se distingea nimic. Totul era învăluit într-o ceață deasă, în jur. Ea doar stătea acolo, pe piatră, mereu cu aceeași senzație paralizantă de frică. De parcă din clipă în clipă, ceva rău urma să se întâmple.
În fiecare dimineață, se trezea cu aceeași întrebare așezată pe piept, grea și tăcută: Oare ce va fi? Nu era încă o veste. Era așteptarea. Și așteptarea avea felul ei obsesiv de a umple tot spațiul acela în care timpul curgea anapoda. Mergea cu ea peste tot, se așeza la masă cu ea, dormea lângă ea. Apoi iarăși visul… Ceața… Râul… Frica… și din nou așteptarea care începuse de la o vreme să-i șoptească lucruri pe care ea nu voia să le audă…
Într-o noapte, visul s-a schimbat. Acolo, în mijlocul ceții, pe nesimțite, apele râului s-au umflat, spălând pământul de sub piatra care se-nfigea în mal. Și-a început să se clatine, femeia, pe piatra ei. Privea înspăimântată către șuvoaiele furioase de apă cum împing cu putere piatra care stătea să se disloce. Deodată, fără să mai stea pe gânduri și-a luat avânt, a sărit de pe piatră și a început să se cațere cu înverșunare pe malul prundit. Pietrișul îi fugea de sub picioare, noroiul făcea totul și mai alunecos…
Femeia s-a trezit brusc din vis – cu o senzație atât de reală a ceții, a apei, a noroiului, a alunecării… încât s-a simțit norocoasă că era, în realitate, în pat, în casa ei fără ceas, în care timpul curgea anapoda. Sperietura din vis nu se risipise. A început să-și simtă inima bubuind în piept cu putere de atâtea emoții. Ce vis?! A stat așa un timp, observându-și inima cum bate, simplu, fidel, constant, fără să aștepte nimic. Inima nu trăia în așteptare, nici în viitor. Inima nu știa nimic de analize, de diagnostice, de boli, de ape tulburi din vis… Inima sa trăia aici, fidel. Și-atunci, femeia a scăpat un oftat și uite-așa a băgat de seamă că respiră, că aerul intră și-i umflă pieptul cu ușurință, că iese și face tandem cu ritmul inimii… Și tot așa, ciclic, ritmic, viața nu așteaptă rezultate. Viața continuă.
Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.
