Corina Gheorghe: Dincolo de diagnostic începe, cu adevărat, relația

În spatele fiecărui copil există o poveste. Iar în spatele fiecărui părinte, o lume de emoții despre care se vorbește prea puțin: îndoială, vinovăție, oboseală, dar și o iubire care nu renunță. Corina Gheorghe, psihoterapeut, terapeut clinician, logoped și terapeut holistic, lucrează cu copiii și familiile lor dintr-un loc rar întâlnit: acolo unde etichetele se opresc și începe relația.

În acest interviu, vorbim despre fragilitatea nevăzută a părinților, despre nevoia profundă de apartenență și despre acel spațiu în care, uneori pentru prima dată, o mamă poate simți că nu trebuie să mai fie puternică. Doar să fie.

Psychologies: În spatele unei alegeri profesionale atât de sensibile stă, de multe ori, o poveste personală profundă. Ce anume v-a condus către acest drum al psihoterapiei, terapiei clinice și logopediei?

Corina Gheorghe: Drumul meu către psihologie nu a fost doar o alegere profesională, ci o nevoie de a înțelege omul dincolo de comportament. A fost un vis din copilărie, dar care a prins sens real în momentul în care, ca mamă, nu am mai știut să înțeleg reacțiile propriului meu copil.

A fost prima întâlnire cu neputința: dorința de a face bine și lipsa instrumentelor.

În timp, lucrul cu copiii m-a învățat că niciun comportament nu apare fără sens și că nu poate fi separat de contextul în care apare. Am început să văd copilul ca parte dintr-un sistem – familia, iar relațiile din interiorul acestui sistem dau sens comportamentelor.

Astfel, drumul meu s-a conturat natural către lucrul cu copii, adolescenți și familii, într-un spațiu în care nu doar comportamentele sunt înțelese, ci și emoțiile și relațiile care le generează.

Există un moment pe care îl simțiți definitoriu pentru felul în care ați înțeles că misiunea dumneavoastră este să lucrați cu copiii, cu părinții și cu fragilitatea emoțională a familiei?

C.G.: Nu a existat un moment definitoriu, ci un proces care s-a construit în timp.

Am simțit întotdeauna o conexiune naturală cu copiii, iar această apropiere m-a dus, firesc, către familiile lor.

În timp, am înțeles că nu poți lucra cu un copil fără să vezi relația din spatele lui. În spatele comportamentelor copilului nu stă doar copilul, ci întregul sistem din care face parte.

Și, de cele mai multe ori, acolo începe cu adevărat înțelegerea.

Ați construit nu doar un cadru terapeutic, ci un spațiu care pare să vorbească despre siguranță, blândețe și încredere. Ce ați vrut să simtă o familie din primul moment în care vă trece pragul clinicii?

C.G.: Mi-am dorit ca o familie să simtă, din primul moment, că poate lăsa jos presiunea. Că nu trebuie să demonstreze nimic. Că nu trebuie să fie perfectă. Că nu trebuie să aibă toate răspunsurile.

Pentru că majoritatea familiilor vin deja cu multă vinovăție, cu îndoieli și cu senzația că nu fac suficient. Și primul lucru de care au nevoie nu este o tehnică. Este liniște.

Am vrut să creez un spațiu de siguranță, blândețe și apartenență, în care să nu se simtă singuri și în care să nu mai fie nevoiți să se apere. Pentru că, de multe ori, ceea ce lipsește nu este soluția, ci sentimentul că nu ești singur în ceea ce trăiești.

În lucrul cu familiile care cresc copii atipici, ce adevăruri tăcute descoperiți cel mai des dincolo de diagnostic, de etichete și de presiunea socială?

C.G.: Dincolo de diagnostic, descopăr neputință, neacceptare și o luptă continuă de adaptare. Pentru că nu se schimbă doar copilul, ci întreaga familie.

Părinții duc mult în tăcere, iar peste toate acestea vine și presiunea socială: comparațiile, așteptările, privirile. Apare acel gând constant: „nu fac suficient”.

Și, în timp, părinții – și mai ales mamele – își pierd spațiul interior. Nu mai există loc pentru ele, pentru emoțiile lor, pentru oboseala lor. Adevărul tăcut este că, de multe ori, în timp ce copilul este susținut, părintele rămâne singur cu ceea ce simte.

Multe mame care au copii atipici duc nu doar grija zilnică, ci și o formă de singurătate greu de numit. Cum a apărut ideea de a crea grupuri și programe dedicate lor?

C.G.: Ideea grupurilor a apărut din ceea ce am văzut în mod repetat: mame care se pierd pe ele însele. Rolul de mamă ajunge să acapareze tot, iar dintr-o femeie cu identitate proprie rămâne doar „mama”. Am simțit aceeași tristețe, același dor de ele, de cine erau înainte.

După întâlniri, îmi rămâneau în minte aceleași gânduri pe care ele le purtau: „Nu sunt suficient de bună.”, „Fac ceva greșit.”, „Nu mai sunt eu.”. Am realizat că lipsește ceva esențial: apartenența.

Faptul că multe cred că doar lor li se întâmplă asta – indiferent dacă vorbim despre un diagnostic sau despre dificultăți de comportament. Iar atunci când ajungi să nu mai simți că aparții, durerea devine și mai profundă.

Așa au apărut grupurile – ca un spațiu în care femeile se pot regăsi, se pot vedea și pot înțelege că nu sunt singure.

Ce rol joacă întâlnirea cu alte mame aflate în experiențe similare și cum se transformă, în timp, o astfel de comunitate într-un spațiu de sprijin real și de reconstrucție interioară?

C.G.: Întâlnirea cu alte mame aflate în experiențe similare schimbă profund felul în care o femeie își trăiește propria realitate. Pentru că, până în acel moment, multe dintre ele trăiesc cu senzația că sunt singure în ceea ce simt. Că doar ele nu se descurcă. Că doar ele obosesc. Că doar ele nu mai știu ce să facă.

În momentul în care apare „și eu”, se rupe izolarea. Nu mai este doar ea. Nu mai este „ceva în neregulă cu mine”. În timp, grupul devine un spațiu de susținere reală, în care femeile încep să se privească cu mai multă blândețe și să se reconecteze cu ele însele.

Și, poate cel mai important, încep să își aducă aminte cine sunt.

Dacă ar fi să lăsați un gând esențial pentru mamele care se simt obosite, vinovate sau nevăzute în acest parcurs, care ar fi mesajul pe care ați vrea să îl citească și să nu îl mai uite?

C.G.: În încercarea de a face totul bine pentru copil, multe mame ajung, fără să își dea seama, să se îndepărteze de ele însele.

Se adună, se țin, merg mai departe chiar și atunci când este greu, chiar și atunci când apare gândul că nu este suficient. Și, în tot acest proces, identitatea lor începe să se estompeze, iar rolul de mamă ajunge să acopere tot.

Dar copilul nu are nevoie de perfecțiune. Are nevoie de un adult care rămâne în contact cu sine, care își permite să simtă, să se oprească și să nu ducă totul singur.

Pentru că dezvoltarea copilului nu se sprijină doar pe ceea ce face mama pentru el, ci și pe felul în care ea este lângă el.  Iar atunci când mama începe să se întoarcă la ea însăși, se schimbă mai mult decât pare.

Se schimbă felul în care își privește copilul. Se schimbă felul în care îl înțelege. Se schimbă relația dintre ei. Și, odată cu ea, începe să se așeze și lumea copilului.

Nu trebuie să fie o mamă perfectă. Trebuie să nu se piardă pe sine. Pentru că, atunci când tu începi să fii bine, se schimbă lumea copilului tău.

Live Better Life – Psihologie, Logopedie și Kinetoterapie 

Clinica pe care am construit-o este un spațiu dedicat lucrului cu copii și familii, în care abordarea este una integrată și centrată pe relație.

Echipa este formată din specialiști cu formări acreditate: psihologi clinicieni, psihoterapeuți, logopezi, terapeuți în integrare senzorială și a reflexelor în formare și terapeuți VML.

Lucrăm cu peste 50 de copii, dintre care aproximativ 60% au diagnostic, precum tulburări de spectru autist sau întârzieri în dezvoltarea globală.

Dincolo de intervențiile terapeutice, focusul nostru rămâne pe înțelegerea copilului în contextul familiei și pe susținerea emoțională a celor care îl însoțesc în acest proces.