Ce e în mintea ta când îţi imaginezi „vacanţa de vis”?

O plajă însorită, cu valuri înspumate și cu multă veselie în jur… O scenă ușor de imaginat, ai zice. Deși, în realitate, întreaga uzină a creierului trebuie pusă la treabă pentru acest tablou de vacanţă – hipocampul și amigdala, traseele mnezice, celulele de reţea și de loc, de toate ai nevoie ca să poţi vizualiza vacanţa ta de vis. Află detalii din fragmentul ce urmează, preluat din cartea Partea plină a paharului. De ce optimiștii pot schimba lumea, de Sumit Paul-Choudhury (Trei, 2026).

Să pornim de la exerciţiul în care ne imaginăm cel mai bun sine posibil din viitor. Suntem încurajaţi să ne imaginăm parteneri, case, joburi, vacanţe, ţinute, povești de dragoste etc. — dar nu ca abstractizări, de genul cuvintelor sau simbolurilor, ci ca locuri și evenimente cu texturi distincte. E ceea ce cercetătorii în neuroștiinţe numesc „gândire episodică asupra viitorului“ sau „anticipare“ — viziuni ale viitorurilor noastre personale, extrapolate din prezent.

Căluţi de mare

Dar viziunile noastre despre viitor nu sunt limitate la propriile noastre experienţe — și nici măcar la lucrurile care există. Dacă spun „merg pe Lună“, „vorbesc limba cailor“ sau „robot supraomenesc“, o să-ţi apară o imagine în cap, chiar dacă nu ai trăit niciodată lucrurile acelea. Sunt doar produsul imaginaţiei. Și cum facem asta? Nu putem simţi direct viitorul — nu poţi să-l auzi sau să-l pipăi —, deci materia primă pentru imaginaţie vine din altă parte. Sau din alt moment.
Minţile noastre își formează în permanenţă impresii despre prezent, fiecare cu o durată de două secunde și jumătate: trecerea de la o impresie la următoarea este ceea ce ne face să fim conștienţi de scurgerea timpului. La fiecare aproximativ jumătate de minut, aceste înregistrări sunt colectate întro „amintire episodică“, care este pusă la păstrare de către două componente cerebrale situate aproape de baza creierului, în cele două emisfere. Fiecare are forma asemănătoare cu a unui căluţ de mare, așa că anatomistul Giulio Cesare Aranzi din secolul al XVI-lea lea numit „hipocampi“, de la termenul latinesc pentru cal de mare.
În 1953, un bărbat de 27 de ani, Henry Molaison, a fost supus unei operaţii radicale pe creier, incluzând îndepărtarea hipocampului, în încercarea de a-i trata epilepsia. Operaţia a funcţionat — crizele lui au devenit controlabile —, dar și-a pierdut pe neașteptate capacitatea de a-și forma amintiri pe termen lung. Pentru el, trecutul nu exista. Dar nici viitorul. Știm că persoanele cu hipocampul afectat nu pot anticipa un viitor luminos — de fapt, niciun fel de viitor.

Construirea scenei

Dacă ai un hipocamp sănătos și îţi cer să-ţi imaginezi că te duci întro vacanţă pe o plajă cu nisip alb într-un minunat golf tropical, o imagine plină de viaţă o să-ţi apară în minte: poate linia sinuoasă a ţărmului, o barcă șubredă de pescuit, vântul răvășind palmierii. În schimb, o persoană cu hipocampul afectat nu poate invoca decât o impresie vagă, poate ceva cu albastru și alb. Asta e ceea ce a descoperit Demis Hassabis când lucra în 2011 la University College London cu oameni care sufereau de amnezie hipocampică.
Hassabis a numit prin sintagma „construirea scenei“ abilitatea creierului de a genera, menţine și vizualiza un context spaţial complex. În acest proces ne bazăm pe memoria noastră pentru a ne îmbunătăţi descrierile creative ale viitorului. Cere-le oamenilor să-și imagineze viitorul sau să-și amintească trecutul și se vor activa aceleași regiuni ale creierului, inclusiv hipocampul. Mulţi cercetători sunt de părere că asta e și ideea cu memoria. Până la urmă, trecutul rămâne trecut. Nu-l putem schimba, deci de ce e util să retrăim o experienţă anterioară? Răspunsul evident este că ne permite să învăţăm din experienţele noastre — și să prezicem viitorul pe baza lor.
Există trei aspecte care merită menţionate despre felul în care creierul poate imagina viitorul. Primul este că nu stocăm, pur și simplu, toate amintirile în hipocamp, ca pe o înregistrare. Diversele aspecte sunt „codate“ în conexiunile dintre anumite grupe de neuroni; astfel, când decizi să-ţi aduci aminte de ceva, hipocampul întărește aceste conexiuni pentru ca ele să poată rezista în timp. Asta creează o bibliotecă uriașă la care apelăm pentru a reconstrui o amintire, a concepe o scenă viitoare sau a ne imagina un eveniment fictiv.
Al doilea aspect se referă la modul în care hipocampul ne organizează amintirile în ordinea priorităţilor, fiind posibil să le acorde o semnificaţie mai mică sau mai mare. Din acest motiv, un element al unei experienţe formatoare — să zicem gustul unei madlene — poate să evoce o amintire plină de viaţă, atotcuprinzătoare.
Al treilea aspect se referă la faptul că hipocampul este esenţial pentru capacitatea noastră de a realiza hărţi mintale și de a naviga prin spaţii: acesta conţine „celule de loc“, care se activează doar când ne aflăm în anumite locaţii, și „celule de reţea“, care se activează în tipare ce reflectă structurile din mediu. Hipocampul depozitează amintirile într-un mod destul de asemănător cu cel în care stochează informaţia legată de mișcare. Ceea ce se vede și în felul în care vorbim. Când copiii mici spun că vor să se joace un timp ”mai lung”, își deschid larg braţele. La fel și atunci când zicem că lăsăm ”în urmă” tot ce ni s-a întâmplat și ne uităm doar la zilele care ne așteaptă ”înainte”.

Călătorie în timp

Toate aceste capacităţi sunt puse în joc când ne folosim imaginaţia. Construim imaginea unei scene sau a unui eveniment și ne transportăm acolo, fie că este vorba despre ceva de care am putea să ne lovim în viitor sau despre ceva complet fantezist. Această capacitate de a ne transporta în alt moment din timp și în alt loc este numită „călătorie mintală în timp“ și nu e vreo chestie specială care să necesite talent și efort: e doar o simplă rutină.
În plus, îţi poţi imagina mult mai ușor un eveniment pozitiv decât unul negativ. Cercetătoarea londoneză Tali Sharot și colegii ei au cerut unui grup de voluntari să-și imagineze o gamă de evenimente în timp ce li se scana creierul. Cei care își imaginau evenimente pozitive — câștigarea unui premiu — au raportat imagini mintale vii și atrăgătoare, în timp ce aceia care și-au imaginat lucruri negative — despărţirea de un partener — au raportat doar impresii vagi și înceţoșate. De asemenea, au menţionat că se simţeau mai distanţaţi faţă de evenimentele negative, de parcă nu erau implicaţi, nu participau la ele.
Scanările au dovedit faptul că două zone ale creierului — amigdala și cortexul cingular anterior rostral, despre care se crede că sunt implicate atât în imaginile vizuale, cât și în procesarea emoţiilor — s-au activat în timp ce voluntarii își imaginau aceste evenimente; dar sau activat mai intens când evenimentul a fost pozitiv. Aceste zone nu par să funcţioneze la fel pentru persoanele cu depresie clinică, aceasta având dificultăţi în a-și imagina evenimente pozitive în viitor.

Stare de bine
Optimismul este esenţial nu doar pentru depășirea dificultăţilor vieţii, ci și pentru sănătatea noastră psihică. Strângând dovezi din cele mai diverse domenii – de la psihologie la istorie, economie și meteorologie –, Sumit Paul-Choudhury, fizician și fost redactor-șef al revistei New Scientist, investighează originile optimismului și arată în ce fel această atitudine poate deveni o lentilă prin care vedem mai clar problemele cu care ne confruntăm. Optimismul nu e nici naivitate, nici gândire pozitivă, ci e un far pentru perioadele întunecate, afirmă cartea Partea plină a paharului.