Importanţa recuperării întregii naturi emoţionale

Sentimentele și emoţiile sunt stări energetice care nu dispar ca prin minune atunci când sunt ignorate. O mare parte din suferinţa noastră emoţională inutilă provine din presiunea supărătoare ce apare când nu ne eliberăm energia emoţională. Atunci când nu ne ocupăm de sentimentele noastre, ele se acumulează în noi și creează o anxietate crescândă, pe care o trecem cu vederea, catalogând-o cel mai adesea drept stres.

Stresul nu este doar o reacţie fiziologică dăunătoare, generată de niște stimuli externi toxici, precum zgomotul, poluarea, naveta, orele lungi de muncă și agitaţia continuă a vieţii. Stresul este și presiunea internă, dureroasă a energiei emoţionale acumulate.
Am ajuns să ne opunem atât de înverșunat la resimţirea durerii, încât inventăm tot timpul noi moduri de a nu simţi.
În războiul pe care cultura noastră îl duce împotriva simţirii, emoţiile au devenit o specie pe cale de dispariţie. Suntem asaltaţi din toate părţile de așteptări familiale și sociale de a rămâne nonșalanţi, cool, impasibili. Postura de a ne preface că nimic nu ne poate răni sau afecta ne-a devenit, într-un mod insidios, un model de sănătate și de evoluţie. Mulţi dintre noi am ajuns să fim atât de cool, încât suntem îngheţaţi emoţional și înfricoșător de detașaţi.
Nicăieri, nici în cele mai intime momente cu noi înșine, nici în tovărășia celor mai apropiaţi prieteni, nu simţim că avem siguranţa necesară pentru a ne explora simţămintele. Furia, deprimarea, invidia, tristeţea, frica, neîncrederea etc. sunt parte integrantă din viaţă, la fel ca pâinea, florile și străzile. Și totuși, aceste sentimente ne trezesc, de obicei, rușine și groază în clipa în care apar, chiar și acelora dintre noi care rămân neclintiţi în faţa oricăror încercări ale vieţii.

Cum ne oprim din fuga de sentimente

Există și momente în care se cuvine să ne sublimăm sau să ne suprimăm emoţiile. Sublimarea e alegerea conștientă de a transforma și redirecţiona energia emoţională în alte maniere de exprimare de sine productivă, cum ar fi mișcarea sau dansul. Suprimarea este alegerea conștientă de a ne abţine de la exprimarea emoţiilor în circumstanţe nepotrivite; rareori este benefic să ţipăm la șef sau să plângem în faţa unor oameni insensibili. În astfel de momente, putem amâna manifestarea emoţională până când ajungem într-un mediu mai sigur.
Reprimarea automată nu e singura alegere proastă pe care o putem face cu privire la sentimentele noastre. O alegere dăunătoare pe care o facem, constant, cei mai mulţi dintre noi este cea de a ne agăţa de un sentiment pozitiv pe care nu-l mai resimţim cu adevărat. Când procedăm astfel, înlocuim autenticitatea acelui sentiment cu o idee goală, neînsufleţită.
Când ne forţăm să etalăm o fericire sau o iubire pe care n-o simţim, părem la fel de artificiali și de înșelători ca florile de plastic sau ca parfumul ieftin. Râsul forţat și zâmbetele silite inspiră tot atât de multă încredere ca politicienii necinstiţi și comercianţii de automobile rulate care vor să te ducă cu zăhărelul. În lipsa întregului spectru afectiv, nu suntem fiinţe umane întregi. Suntem ca pictorul pe a cărui paletă e loc numai pentru culori luminoase și vesele. Exprimarea noastră de sine devine searbădă și superficială, asemenea tablourilor ieftine din magazinele cu preţuri reduse, neconvingător de eterice în pastelurile lor palide și lipsite de substanţă.
Sentimentele „negative” adaugă culori întunecate pe paleta pictorului. Ele fac posibilă o gamă infinită de culori, nuanţe și tonuri. Fără negru pe paletă, nu există culori bogate, nici profunzimi, nici contraste, nici complexităţi. Fără culorile întunecate, devine imposibil să surprinzi temele și peisajele infinit de variate ale vieţii.
Fără sentimentele noastre mai întunecate, conexiunea cu alţii e lipsită de profunzime și dimensionalitate. Nu putem accesa numeroasele căi și subtilităţi ale comunicării, care fac ca prieteniile să fie bogate și interesante într-un mod durabil. Dacă putem fi prieteni numai atunci când suntem fericiţi și în toane bune, atunci prieteniile noastre sunt dureros de superficiale.

Singurătatea profundă este preţul cumplit pe care îl plătim atunci când ne raportăm la ceilalţi doar dintr-o mască sau o atitudine pozitivă. Cei care ne stau alături numai în momentele plăcute sunt prieteni de conjunctură, cărora le este complet străină ideea de loialitate și încredere.
Cei mai mulţi oameni se plac pe ei înșiși atunci când simt iubire, fericire sau seninătate, dar cel care se împrietenește cu sine în vremuri de durere emoţională are o stimă de sine mai trainică și mai autentică.
Atunci când învăţăm să ne trăim emoţiile în mod nemijlocit, ajungem să descoperim, în cele din urmă, că a ne lăsa în voia lor e, de departe, cel mai eficace mod de a reacţiona la ele, și, pe termen lung, cel mai puţin dureros. Descoperim pe propria piele că viaţa nu trebuie să fie scutită de durere ca să fie savurată pe deplin. Descoperim că noile întâlniri cu pierderea și suferinţa nu ne domină conștiinţa și nici nu ne strivesc entuziasmul de a fi vii.
Pe măsură ce învăţăm să ne împrietenim cu emoţiile, suferim tot mai puţin din cauza fugii autodistructive de propriile trăiri. Acceptăm cu eleganţă realitatea că natura noastră emoţională, la fel ca vremea, se schimbă adesea imprevizibil, sub influenţa unei varietăţi de condiţii plăcute și neplăcute. Realizăm că nu avem cum să forţăm un sentiment pozitiv să persiste, cum nici soarele nu poate fi forţat să răzbată cu strălucirea sa neîncetat, indiferent de condiţiile meteo.

Când ne lăsăm în voia sentimentelor noastre și ne destindem în raport cu ele, ne reconectăm cu instinctele și intuiţia de nepreţuit pe care le aduc cu sine în mod natural. Când și când, descoperim minunea tuturor sentimentelor așa-zis negative. Văd adesea, la cei care își redobândesc vitalitatea emoţională, niște transformări miraculoase: tristeţea care se îmblânzește și devine mângâiere, furia care se dizolvă în râs, teama care se transformă în entuziasm, invidia care se deschide spre apreciere și învinuirea care lasă loc iertării.

Tulburarea complexă de stres posttraumatic (TSPTC/C-PTSD) nu este doar o listă de simptome, ci o rană de dezvoltare ce poate afecta profund felul în care trăim, simţim și ne raportăm la noi înșine și la ceilalţi. În volumul Terapia Traumei Complexe. C-PTSD. De la supravieţuire la integrare prin 6 dimensiuni de intervenţie, Pete Walker propune un model de tratament clar, uman și practic, organizat pe șase dimensiuni esenţiale ale fiinţei: relaţională, comportamentală, cognitivă, emoţională, somatică și spirituală.
Având o experienţă clinică de peste patru decenii, autorul explică pe înţelesul tuturor de unde provin reacţiile automate și dezadaptative, de ce anumite tipare se repetă și, mai ales, cum poate începe, pas cu pas, procesul autentic de vindecare.