Femeia pe care boala a învăţat-o să se îngăduie
Multe femei petrec ani întregi nemulţumite de câte o parte a corpului lor. Părul este prea creţ, prea drept, prea rar, prea rebel. Nasul este prea mare sau prea mic. Ridurile au apărut prea devreme. Sânii sunt prea mici, prea mari sau prea lăsaţi. Coapsele, prea groase sau prea subţiri. Burta, prea plinuţă.
Toate aceste nemulţumiri se tot repetă până într-o zi. Ziua în care apare riscul să pierzi ceea ce contești. Atunci perspectiva se schimbă complet. Ceea ce ai criticat ani întregi devine ceea ce privești cu tandreţe. Dintr-odată, părul nu mai este prea creţ, este doar păr, e al tău și ai da orice să rămână acolo.
Ce ţi-a fost cel mai frică să pierzi? Am pus această întrebare Inei, avocat de profesie, o femeie obișnuită să construiască argumente, să caute soluţii și să își păstreze luciditatea chiar și în situaţii dificile. Ina primise cu ceva timp în urmă diagnosticul de neoplasm mamar. Mă așteptam la multe răspunsuri: sănătatea, viitorul, familia, viaţa. Dar nu a fost nimic din toate acestea. Răspunsul ei a fost: „Feminitatea. Aveam imaginea femeii care şi-a pierdut părul ca urmare a tratamentului chimio. Pentru mine, acesta a fost cel mai de impact efect negativ al chimioterapiei. Ironia este că niciodată nu am fost mulţumită de părul meu creţ. Știi cum e: cine are păr creţ îl vrea drept și cine îl are drept îl vrea creţ. De fapt, cred că orice femeie ţine la podoaba sa capilară. E unul dintre elementele importante ale feminităţii…”.
M-a urmărit mult timp acest răspuns al ei. M-am gândit atunci cât de des ne întâlnim cu valoarea unui lucru abia în momentul în care apare riscul să îl pierdem. Cred că acesta este unul dintre cele mai dureroase paradoxuri ale condiţiei umane. Ne obișnuim atât de tare cu ceea ce avem, încât încetăm să mai vedem că îl avem. În ședinţele de psihoterapie, femeile îmi spun: „Nu sunt suficient de feminină”, referindu-se la ideea că trebuie să arate într-un anumit fel (conform standardelor de frumuseţe din zilele noastre) pentru a merita iubire, admiraţie sau validare.
Apoi vine uneori viaţa și schimbă regulile jocului: un diagnostic, o operaţie, un tratament, o cicatrice, o pierdere. Mult timp am crezut că opusul fragilităţii este puterea. Astăzi cred că opusul fragilităţii este, de fapt, iluzia. Iluzia că avem timp. Iluzia că sănătatea este garantată și că vom începe să ne apreciem corpul, chiar „de luni”. Iluzia că mai avem ani întregi la dispoziţie ca să fim mai blânde cu noi. Boala are un talent nedorit: spulberă iluziile, chiar brutal uneori. Dar, odată cu ele, spulberă și multe dintre minciunile pe care le-am crezut despre noi: că nu suntem suficient de frumoase, suficient de bune, că valoarea noastră stă într-o anumită formă a corpului sau că feminitatea poate fi măsurată în centimetri, kilograme sau fire de păr. Nu știu dacă boala îi schimbă pe oameni sau pe toţi oamenii, dar cred că îi obligă cumva să vadă ceea ce înainte ignorau.
Iar femeile pe care le-am întâlnit și care au trecut prin astfel de experienţe au ceva în comun: nu mai vorbesc despre perfecţiune, succes sau standarde. Vorbesc despre recunoștinţa pentru lucrurile simple, extrem de simple: o nouă dimineaţă și șansa de a te bucura de încă o zi din viaţa ta, o plimbare, un rezultat bun la analize, o cafea băută în liniște și un corp care încă le poartă prin viaţă, chiar și atunci când nu mai arată exact ca înainte. Ina nu a câștigat doar această luptă împotriva bolii, a câștigat și îngăduinţa. Îngăduinţa de a nu mai transforma fiecare imperfecţiune într-un cap de acuzare. Îngăduinţa de a se privi cu aceeași blândeţe cu care privește oamenii pe care îi iubește.
Împrietenirea cu mintea ar putea începe în ziua în care mintea încetează să mai fie un procuror și acceptă să devină un aliat. Pentru că multe femei trăiesc ani întregi cu impresia că, dacă sunt suficient de dure cu ele însele, vor deveni versiuni mai bune ale lor. Se critică, se compară, se corectează. Iar când termină cu corpul, găsesc ceva de reproșat minţii. Când termină cu mintea, găsesc ceva de reproșat corpului. Ca și cum autocritica ar fi dovada că lucrezi permanent la o versiune mai bună a ta.
Așa că, dragă femeie, am o întrebare pentru tine: Care este lucrul pe care îl critici cel mai des atunci când te uiţi în oglindă? Privește-l încă o dată. Și imaginează-ţi, pentru o clipă, că mâine nu ar mai fi acolo. Ai continua să îl judeci? Sau ai descoperi, exact ca Ina, că uneori abia ameninţarea unei pierderi ne învaţă valoarea a ceea ce am avut dintotdeauna? Acesta ar putea fi un prim pas mic spre a obţine mai multă îngăduinţă faţă de tine.
Povestea Inei continuă în capitolul „Femeia pe care boala a învăţat-o să se îngăduie” din noua mea carte: Femeia care s-a împrietenit cu mintea ei. Este una dintre femeile de la care am învăţat că uneori curajul nu înseamnă doar să acţionezi, înseamnă și să îţi dai voie să te oprești.
