Cine suntem când dăm jos toate etichetele sociale?
Trăim într-o cultură care ne învaţă foarte devreme că valoarea noastră se măsoară prin ceea ce facem. Încă din copilărie suntem întrebaţi ce note am luat, ce performanţe avem, ce rezultate obţinem. Mai târziu, întrebările se transformă firesc în: ce profesie ai, cât câștigi, unde locuiești, ce funcţie ocupi sau câţi oameni te urmăresc. Aproape fără să ne dăm seama, ajungem să credem că pentru a fi suficienţi trebuie mai întâi să demonstrăm.
Ani la rând am funcţionat și eu, într-o anumită măsură, după această logică. Facem pentru a obţine. Muncim pentru validare. Construim pentru recunoaștere. Ne implicăm în proiecte pentru a simţi că existăm, că suntem apreciaţi și că merităm un loc în lume. Multe dintre deciziile noastre nu sunt luate din ceea ce suntem, ci din ceea ce sperăm să devenim în ochii celorlalţi: plăcuţi, acceptaţi, validaţi. Este un mecanism profund uman și, într-o anumită etapă a vieţii, chiar firesc. Dar, la un moment dat, am văzut capcana și am înţeles că există o altă posibilitate.
Atunci când facem lucruri pentru a primi confirmare, succesul nu este niciodată suficient. După fiecare realizare, apare o nouă nevoie de validare. După fiecare apreciere, o nouă dovadă pe care simţim că trebuie să o oferim. Trăim într-o permanentă negociere cu propria valoare și într-o perpetuă cursă cu obstacole și ţinte de atins.
Motivaţia extrinsecă este alimentată de recompense exterioare – apreciere, statut, bani sau prestigiu. Motivaţia intrinsecă apare atunci când ceea ce facem este în acord cu valorile și sensul nostru. Cercetările din psihologia pozitivă arată că wellbeingul durabil nu se construiește doar prin succes sau prin emoţii pozitive, ci și printr-o viaţă trăită în congruenţă cu propria identitate. În fond, comportamentele repetate construiesc nu doar obiceiuri; ele exprimă felul în care ne raportăm la noi înșine. Iar schimbările cele mai stabile apar atunci când identitatea și comportamentul devin congruente. Atunci apare sentimentul profund că viaţa noastră are sens.
Am întâlnit această idee și în interacţiunile cu pacienţii oncologici. Dar am întâlnit-o, poate și mai puternic, în propria viaţă. După experienţa cancerului, nu am mai fost omul de dinainte. Nu pentru că boala ar avea ceva nobil în ea și nici pentru că aș romanţa suferinţa.
Nu mi-am dorit vreodată să învăţ astfel. Dar uneori viaţa ne oprește atât de brusc, încât nu mai putem continua pe pilot automat. În acea perioadă, am înţeles că multe dintre întrebările care mă preocupaseră până atunci își pierduseră din importanţă. Nu mă mai întrebam ce mai trebuie să demonstrez. Mă întrebam cine vreau să fiu. Pentru prima dată, întrebarea despre identitate devenise mai importantă decât întrebarea despre performanţă. Am observat același lucru la mulţi dintre pacienţii ale căror povești le-am aflat în timp. După un diagnostic dificil, omul nu se mai întoarce, pur și simplu, la viaţa de dinainte. Dacă procesul de adaptare este unul sănătos, apare adesea o reașezare a priorităţilor. Relaţiile devin mai importante decât competiţia. Timpul capătă altă valoare. Bucuriile simple revin în prim-plan. Iar succesul începe să fie definit nu prin ceea ce avem, ci prin felul în care trăim.
Poate că aceasta este una dintre lecţiile psihologiei pozitive: nu să ignorăm dificultăţile, ci să cultivăm resursele care ne ajută să înflorim în pofida lor. Să ne cunoaștem punctele forte, să construim relaţii autentice, să găsim sens în ceea ce facem și să ne trăim viaţa în acord cu valorile noastre. Fericirea nu este absenţa suferinţei. Este prezenţa firului de autenticitate, de originalitate, în expresia unei vieţi coerente.
De aceea cred că paradigma merită întoarsă. Poate că nu trebuie să facem pentru a deveni cineva. Poate că avem nevoie să devenim mai întâi conștienţi de cine suntem. Să ne cunoaștem emoţiile, chiar și pe cele incomode. Să ne privim vulnerabilităţile fără rușine. Să descoperim ce ne dă energie, ce valori nu suntem dispuși să negociem, ce talente merită cultivate și în ce fel putem contribui la binele celorlalţi. Din acest spaţiu interior începe să apară un alt fel de acţiune. Nu mai alergăm după fiecare oportunitate doar pentru că promite vizibilitate. Nu mai spunem „da” tuturor proiectelor de teamă că vom pierde ceva. Nu mai construim o imagine, ci o viaţă.
Paradoxul este că tocmai atunci când încetăm să demonstrăm și începem să exprimăm cine suntem, apar și lucrurile pe care înainte le urmăream cu atâta încrâncenare: încrederea celorlalţi, colaborările potrivite, recunoașterea și, uneori, chiar stabilitatea financiară. Diferenţa este că ele nu mai reprezintă fundamentul identităţii noastre, ci consecinţa firească a unei vieţi trăite în acord cu ea.
Poate că adevărata maturitate începe în ziua în care schimbăm întrebarea: „Ce mai trebuie să fac ca să fiu suficient?” în „cine aleg să fiu, astfel încât tot ceea ce fac să devină expresia firească a acestei alegeri?”.
Poate că, până la urmă, aceasta este una dintre cele mai simple și mai profunde definiţii ale fericirii: nu să trăim pentru a demonstra cine suntem, ci să avem curajul de a deveni tot mai mult ceea ce suntem, iar din acest loc să construim o viaţă cu sens.
Fericirea nu este absenţa suferinţei. Este prezenţa firului de autenticitate, de originalitate, în expresia unei vieţi coerente.
