Echilibrul interior într-o lume care nu se mai oprește
Despre greutatea nevăzută a experiențelor și felul în care învățăm să le purtăm împreună
Unele cuvinte, intră în vocabularul nostru zilnic, de parcă erau acolo de când lumea și pământul, și pentru că devin atâta de familiare ajungem să nu ne mai întrebăm ce înseamnă cu adevărat. Iar zilele trecute mi-a tot apărut în față cuvântul “echilibru”.
Și am realizat că îl căutăm intens în viața personală, îl dorim cu ardoare în relațiile profesionale, îl facem tovarăș de drum în discursurile despre sănătatea emoțională și îl transformăm, uneori, într-un obiectiv pe care trebuie să îl atingem. Mai mult, am încercat să număr de câte ori îl aud într-o singură zi la mine, la cei din jur și pe tot felul de canale de comunicare, iar concluzia la care am ajuns a fost aceea că acest cuvânt, și el este doar un exemplu dintre multe altele, aproape că a devenit o nouă cerință a lumii contemporane, alături de alte cereri precum: să fim performanți, disponibili, adaptabili și, în același timp, echilibrați.
Și, pentru că îmi place să merg mai departe pe firul roșu care ar putea duce către ceva mult mai subtil și mai profund, m-am întrebat: de fapt, ce anume încercăm să păstrăm atunci când spunem că ne dorim echilibru? Și ce se întâmplă în interiorul nostru când lumea din jur își schimbă neîncetat ritmul, regulile și așteptările?
M-am dus curioasă către etimologia cuvântului (iubesc să descopăr cât mai multe nuanțe ale aceluiași cuvânt), pentru că uneori sensurile cele mai vechi deschid întrebări pe care limbajul cotidian le-a acoperit.
Din latinescul aequilibrium, alcătuit din aequus, care înseamnă egal, drept, și libra, balanță, putem contrui în minte imaginea a două talere între care se împarte o anumită greutate.
Este o imagine simplă, dar care m-a dus cu gândul că poate ascunde o întrebare esențială: ce anume cântărim, de fapt, în propria existență?
Timpul oferit celorlalți și cel păstrat pentru noi? Responsabilitățile și dorințele? Ceea ce suntem și ceea ce ni se cere să devenim? Asta așa, ce pare să ne fie la vedere și la îndemână, pentru că lucrurile pot fi mult mai complicate și mai subtile, pentru că nu toate “pietrele” noastre sunt vizibile și nu tot ceea ce ne apasă poate fi măsurat. Și, de multe ori, ceea ce duce la dezechilibrarea balanței nu este cantitatea și/sau volumul activităților, ci greutatea emoțională pe care aceasta o capătă.
Iar când m-am gândit la cum ar impacta acest lucru pe cineva din punct de vedere profesional, mi-a venit în minte, fie din spusele oamenilor cu care lucrez, fie din propria mea experiență de lucru în organizații, faptul că, uneori, o observație venită din partea unui superior poate avea o greutate disproporționată pentru cineva care a crescut cu sentimentul că trebuie să demonstreze permanent că este suficient de bun. Mai mult, uneori, o reașezare profesională poate reactiva o teamă mai veche de abandon, de pierdere a locului obținut sau chiar de excludere din ceea ce a construit ca fiind cercul său de oameni care îl înteleg, îl acceptă și îl validează. Și, am realizat că o nouă responsabilitate poate aduce, alături de entuziasm, o stare marcantă de anxietate venită din teama de a nu dezamăgi.
Ceea ce mi se pare relevant este faptul că, deși evenimentul ține de prezent, dacă ne uităm pe axa timpului, în schimb, intensitatea cu care îl trăim are toate șansele de a avea rădăcini într-o experiență mult mai îndepărtată. Și cred că nu este de omis acest aspect, pentru că le poate face diferența despre cum să abordăm situația.
Ce putem găsi pe talerul nevăzut?
Când începem să analizăm viața unei organizații ne uităm mai ales la obiective, procese, rezultate, termene și, foarte important, la indicatori de performanță. Toate acestea reprezintă repere necesare, care ajută să observăm structural activitatea și să înțelegem direcția spre care se dorește a se îndrepta. Dar, organizația nu poate fi privită doar prin lentila structurii și a responsabilităților alocate fiecărei persoane în parte.
Mergând pe firul originii cuvântului organizație, vedem că el provine din grecescul organon, cuvânt care desemna un instrument, ceva prin care se realizează o activitate. Mai târziu, se observă că acesta evoluează ca sens spre o alcătuire de părți interdependente, reunite într-un întreg.
Aceast nou sens a devenit pentru mine extrem de valoros, pentru că mi-a arătat că nu poți privi o companie doar ca pe un tabel cu nume și responsabilități trecute în el, ci trebuie să iei fiecare bucâțică în parte să vezi de e acolo individual și în relație cu ceea ce se cere de către companie.
Fiecare persoană contribuie cu ceea ce știe să facă, dar aduce și propria istorie afectivă, nevoia de recunoaștere, felul în care se raportează la autoritate, la competiție, la succes sau la greșeală. Iar atunci când analizezi o structură organizațională trebuie să vezi că în spatele structurii formale se construiește și o altă arhitectură, mai puțin vizibilă: aceea a relațiilor, a temerilor împărtășite și a așteptărilor nerostite.
Pornind de la Wilfred Bion și teoria sa asupra dinamicii grupurilor (Experiences in Groups, 1961), putem înțelege că existența unei sarcini comune și reunirea mai multor persoane în jurul unui obiectiv nu garantează, în sine, funcționarea unui grup capabil să gândească și să coopereze. Bion distinge între mentalitatea grupului de lucru (Work Group), orientată spre sarcină, realitate și învățare din experiență, și mentalitatea asumpțiilor de bază (Basic Assumption Mentality), în care anxietățile inconștiente pot prelua controlul și pot deveni surse de apărare colectivă.
Uneori, tocmai presiunea unei sarcini importante poate determina o echipă să caute, inconștient, soluții care să reducă neliniștea, fără să rezolve cu adevărat problema.
Și tocmai atunci poate apare nevoia unui conducător care să știe totul, tentația de a identifica un vinovat sau speranța că o schimbare viitoare va elimina dificultățile prezentului.
Ce mi se pare deosebit de valoros este faptul că putem înțelege că, într-un spațiu construit pentru a produce rezultate, capacitatea de a lucra poate fi afectată tocmai de emoțiile pe care nimeni nu își permite să le recunoască.Oamenii continuă să fie funcționali, precum să participe la ședințe, să îndeplinească proceduri, să răspundă solicitărilor. Dacă privești la suprafață totul pare să funcționeze, dar dacă cauți mai mult în profunzime, remarci că energia psihică necesară creației și colaborării poate fi consumată de nevoia permanentă de protecție.
Când experiența devine prea grea pentru a fi gândită
Astăzi ne trăim viața în pas alergător, într-un peisaj care se schimbă continuu, iar această schimbare accelerată și continuuă pare că a devenit o condiție permanentă a existenței profesionale.
Tehnologiile se actualizează, rolurile necesită transformare pentru a se adapta ultimelor inovații, competențele trebuie dezvoltate continuu, iar cuvântul echilibru apare din ce în ce mai des pe buzele noastre, în speranța că putem păstra un oarecare spațiu între timpul de lucru și cel personal.
Unde am văzut aici cea mai mare dificultate? Nu în menținerea ritmului în sine, ci în lipsa unui spațiu realo, conștient, în care experiențele să poată fi înțelese și digerate, ca mai apoi să fie și integrate.
În “Learning from Experience”, Bion ne propune conceptul de funcție alfa, pentru a descrie procesul prin care impresiile senzoriale și trăirile emoționale brute sunt transformate în elemente ce pot fi folosite pentru visare și gândire. L-am putut asemăna cu un fel de proces de digestie, dar care are ca sediu de desfășurare, psihicul. Așa cum corpul nostru nu are capacitatea să utilizeze hrana fără să o prelucreze, mintea are nevoie să transforme ceea ce trăiește pentru a putea da un sens experienței.
Dacă ar fi să dau un exemplu, m-am dus cu gândul la un angajat din cadrul unei mari companii care mi-a povestit într-una dintre ședințe că a fost anunțat, într-o dimineață, cum departamentul său urmează să fie restructurat. Prima lui reacție nu a fost să se întrebe rațional despre viitorul postului, ci o senzație stranie de angoasă ce îi cuprindea treptat fiecare părticică din corp. El îmi povestește cum întregul corp începea să se rigidizeze (ca atunci când parcă haienle pe care le porți încep să rămână mici dintr-o dată), atenția se diminuează și parcă se crează un tunel ai căror pereți par să se îngusteze, iar orice mesaj primit ulterior pare să confirme că ceva rău urmează să se întâmple.
Mi-a fost extrem de clar că, în această stare, capacitatea de analiză poate fi temporar redusă. În acel moment, persoana în cauză nu mai căuta doar informații, ci mai ales o modalitate de a scăpa de acea stare apăsătoare de neliniște.
Ce poți face în această situație? Eu am încercat să creez o conversație cât mai autentică, în care incertitudinea a fost recunoscută și discutată. În plus, am încercat să las spațiu suficient pentru a permite aducerea întrebărilor incomode în el, pentru ca mai apoi, încet și cu delicatețe să observ că trăirea începe să capete contur. Ceea ce părea o amenințare imposibil de cuprins cu mintea și cu sufeltul, s-a transforma treptat într-o situație asupra căreia s-a putut reflecta. Bineînțeles că problema nu s-a evaporat, dar din acel moment raportul interior cu ea s-a modificat și unghiul din care a început să fie privită nu a mai fost doar unul de alertă.
Cel mai probabil, aici luăm la cunoștință cu o primă formă de stabilitate psihică: nu în absența tulburării, ci în posibilitatea de a o transforma într-o experiență care poate fi gândită.
Ce poate conține o organizație?
Deoarece îmi plac asocierile libere, atunci când m-am gândit la organizație mi-au venit în minte cuvintele balanță și structură, ceea ce ulterior m-a condus la ideea de susținere.Pentru ca două talere să poată cântări ceva, este nevoie de un punct de sprijin.Cu gândul la această imagine m-am dus tot către Bion, dar de această dată spre un alt concept dezvoltat de către acesta, și anume: relația dintre conținător și conținut.
Acesta ne arată cum în dezvoltarea psihică timpurie, copilul are nevoie de o prezență capabilă să primească toate trăirile sale, și mai ales pe cele încă imposibil de înțeles, să le prelucreze și să le restituie într-o formă mai suportabilă. Conținerea nu înseamnă doar protecție, ci și posibilitatea de a da sens unei trăiri care, până în acel moment nu a putut fi gândită.
Și, pentru că cei cu care eu lucrez sunt adulți, de cele mai multe ori care lucrează în cadrul unei organizații, m-am întrebat în ce măsură o organizație poate oferi, la nivel simbolic și relațional, condiții asemănătoare celor de mai sus, dar de data aceasta, pentru elaborarea experiențelor dificile ale adulților. Și nu m-am gândit aici să le fac viața mai grea managerilor și să le adaug în fișa postului și rolul de terapeut al echipei, ci m-am gândit în sensul unei culturi organizaționale în spațiul căreia starea de neliniște nu trebuie imediat negată, a fi vulnerabil câteodată nu este legat instant cu incompetența, iar necunoașterea unei noțiuni nou implementate nu atrage automat umilința.
Ca să exemplific mai bine la ce m-am gândit concret, vă propun să ne imaginăm cum două echipe care primesc aceeași veste dificilă, reacționează diferit în funcție de cum este transmis mesajul.
În prima echipă, managerul transmite presiunea mai departe prin control excesiv, reacții impulsive și solicitarea unor răspunsuri imediate. Ca răspuns la acest comportament, se observă cum oamenii încep să se supravegheze reciproc, greșelile sunt ascunse, iar inițiativa scade.
În cea de-a doua echipă, gravitatea și importanța situației este prezentată de către manager în forma ei reală, fără promisiuni artificiale. Managerul încearcă să delimiteze lucrurile cunoscute de cele încă neclare, să asculte preocupările și să stabilească împreună cu echipa ce poate fi făcut concret.
Diferența dintre cele 2 situații nu constă în dispariția riscului, ci în modul în care riscul poate fi suportat colectiv fără a distruge posibilitatea de a judeca rațional, și mai mult, de a crea niște relații oneste și de încredere, de lucru sub presiune.
În acest sens, a conduce o organizație nu înseamnă doar distribuirea sarcinilor, ci și responsabilitatea pentru condițiile ergonomice în care oamenii își pot folosi mintea, crearea unui spațiu fizic și psihic de lucru sănătos și matur.
Și, ca să mă întorc la balanță, dacă pe un taler stă capacitatea de conținere, pe celălalt trebuie neapărat să se afle structura, pentru că una fără celaltă nu pot crea un mediu corect, sănătos și echilibrat de muncă și creștere în condiții reale, și nu doar ipotetice. Iar punctul de sprijin îl reprezintă tocmai această capacitate de înțelegere a întregului mecanism, a întregului ansamblu, care nu poate funcționa eficient și sustenabil pe termen lung dacă uităm de grija față de resursa umană.
Între dorința de a aparține și teama de a te pierde
Mai există o dimensiune care mi se pare importantă atunci când vorbim despre raportul dintre individ și mediul profesional. Nevoia de a aparține de ceva mai mare decât propria-ți persoană.
Dacă ne uităm mai în profunzime la ceea ce oferă o companie oferă mai mult decât un salariu sau un loc în care ne puem în valoare competențele. Ea poate deveni chiar un reper identitar, o sursă de recunoaștere, și nu de puține ori chiar spațiul fizic și psihic în care încercăm să reparăm vechi experiențe de insuficiență sau de respingere. Pentru unii dintre noi, aprecierea reală profesională poate avea o greutate mult mai mare decât confirmarea unei activități bine făcute. Această apreciere se poate transforma în dovada faptului că noi chiar suntem valoroși, că merităm să facem parte din acel grup (adică chiar am fost aleși în mod special) și, mai mult, suntem și utili.
Din păcate, tocmai aici se poate produce o confuzie dureroasă. Din dorința firească de a contribui la grup, la societate, se poate transforma treptat și, de cele mai multe ori pe nevăzute, în obligația de a demonstra. Și aici se strecoară în viața noastră ideea că a fi disponibil este imperios necesar pentru a face parte din acel cerc în care ești recunoscut și special. Mai mult, sentimentul loialității ajunge să fie trăit ca renunțare la propriile limite.
Ce vedem din exterior? Că o astfel de persoană este extrem de o implicată, și pare că îi și face plăcere acest rol. Din păcate, de cele mai multe ori, dacă ajungi la interiorul profund al acelei persoane, vei descoperi că relația cu munca începe să fie organizată în jurul unei temeri: dacă nu mai fac suficient, voi mai avea un loc special în acel grup special?
Ce este și mai complicat, este faptul că acel grup poate amplifica această dinamică, iar în condiții de nesiguranță, acea persoană poate deveni agresivă, de teamă că va pierde acel loc și, implicit, poate simți o mare neliniște că ar putea să își pierdă și propria identitate care a fost construită pe aceste nisipuri mișcătoare.
Dar cel mai greu mi se pare faptul că, atunci când pășești ca adult într-o organizație trebuie să știi cum poți să fii parte dintr-un întreg, dar fără să îți anulezi individualitatea. Iar jocul de-a balanța continuă, pentru că trebuie să vezi cum poți să îți aduci contribuția la lume (respectiv la organizație), dar fără a fi obligat să te sacrifici, de a accepta că o discuție în contradictoriu nu reprezintă neapărat o ruptură sau o nerecunoaștere a valorii tale ca individ.
În urma mai multor experiențe în organizații, am înțeles faptul că, un grup cu adevărat matur nu are nevoie ca membrii săi să simtă, să gândească și să reacționeze identic, ci are nevoie să poată utiliza în mod benefic și constructiv, diferențele dintre ei.
Timpul interior nu poate fi accelerat la comandă
Am revenit la imaginea balanței.În încercarea de a păstra totul sub control, suntem deseori tentați să credem că singura soluție constă în organizarea din ce în ce mai detaliată a timpului. Acest lucru este desigur ajutător, pentru că o agendă mai bine structurată ne poate oferi mai puține întreruperi, mai multă eficiență și un echilibru aparent perfect între viața profesională și cea personală.
Dar, în plus, mai există ceva ce nici cea mai performantă metodă de planificare nu poate produce instantaneu: timpul necesar elaborării psihice. Pentru că o pierdere, un conflict, cineva sau ceva care ne-au dezamăgit nu pot fi integrate psihic prin simpla decizie de a merge mai departe.
Psihicul nostru are nevoie de periaode de timp în care experiența să fie procesată, apoi să se sedimenteze, să treacă prin emoție și introspecție, până când începe să capete o semnificație proprie. Și aici m-am reîntors la Bion care ne invită să încercăm să întelegem că dezvoltarea capacității de a gândi depinde și de capacitatea fiecărui individ de a tolerea frustrarea, starea de incertitudin, precum și absența unui răspuns imediat. Mie, personal, mi se pare că în această idee constă marea provocare a lumii organizaționale actuale.
De ce? Pentru că ceea ce am învățat în ultmile decenii este să asociem viteza de răspuns și/sau execuția cu eficiența, iar reacția imediatâ cu implicarea. Nimic greșit, până în momentul în care pare că ceva începe să nu mai funcționeze cum trebuie și senzația de sufocare în propriul nostru univers este din ce în ce mai prezentă. Atunci, tocmai imposibilitatea de a puen pe pauză ceea ce facem ne împiedică, de fapt, să distingem ceea ce este urgent și ceea ce este real important.
Ce nu am mai fost educați în ultmii ani, este faptul că uneori, o întrebare lăsată deschisă poate fi mult mai valoroasă decât o soluție prematură, că un moment de tăcere în timpul unei întâlniri, lasă spațiul propice nașterii creativității, iar o pauză luată conștient poate lua forma unui act de responsabilitate matură față de propria capacitate de a decide.
Cred că mai avem nevoie să ni se mai aducă aminte să nu ne fie teamă să ne mai și oprim, pentru că în acea liniște aparentă se întâmplă ceva deosebit de prețios: procesul care face posibilă schimbarea.
Poate că balanța nu trebuie să rămână nemișcată
Viața psihică nu funcționează asemenea unui mecanism care poate fi reglat o dată pentru totdeauna, ci are nevoie de un acordaj permanent și fin la ceea ce trăim zi de zi. Uneori ne confruntăm cu periaode mai aglomerate în viața profesională, care ne ocupă mai mult spațiu, alteori relațiile, sănătatea sau nevoia de a sta mai izolați devin prioritare.
Și, revenind la balanța noastră, aș vrea să ajungem împreună la concluzia sănătoasă că problema nu este atunci când balanța se mișcă, ci este atunci când fiecare oscilație a ei ne creează sentimentul că am eșuat.
Cu ajutorul ideilor lui Bion, am putut vedea și înțelege mai bine, că psihicul nostru se dezvoltă atunci când vine în contact cu experiențe pe care nu le înțelege imediat. La fel ca el, grupurile evoluează atunci când pot depăși împreună răspunsurile defensive și se pot întoarce la ceea ce au ele de făcut cu adevărat. În cazul relațiilor, ele devin mai solide atunci când fiecare din relație își dă voie să recunoască tensiunile ce apar și să înceapă să lucreze cu ele.
Pentru mine, a fi în echilibru nu înseamnă să rămân neclintită în fața schimbării. Înseamnă să pot observa ce se modifică în interiorul meu atunci când realitatea exterioară devine dificilă și să recunosc momentul în care o responsabilitate se transformă în povară, când dorința de a reuși începe să ascundă teama de a nu fi suficientă sau când nevoia de apartenență mă îndepărtează de propriile valori.
Pentru o organizație, această perspectivă ar trebui să deschidă o responsabilitate importantă și permanantă : să nu confunde adaptabilitatea oamenilor cu disponibilitatea lor nelimitată. Pentru că o structură solidă și sănătoasă este aceea în care experiențele, indiferent care ar fi ele, nu trebuie ascunse pentru ca oamenii să își păstreze locul și demnitatea.
Echilibru. Organizație.
Când mă reîntroc la cuvântul echilibru, îl asociez cu greutatea pe care o distribui pe fiecare dintre talerele balanței într-un împreună cu forța cu care apeși greutatea aflată pe taler. Când mă duc spre cuvântul organizație, îl asociez cu mai multe balanțe care încearcă să se acordeze la un ritm comun.
Între ele se află omul, cu întreaga sa complexitate, cu ceea ce poate oferi, cu lucrurile pe care încă nu le înțelege despre sine și cu nevoia de a găsi un sens în ceea ce trăiește.
În acest secol al vitezei în care trăim cred că e important să ne întrebăm mai des ce fel de relație cu noi înșine și cu ceilalți construim în timp ce încercăm să ținem pasul cu ea, pentru că uneori, ceea ce avem nevoie să reașezăm în noi nu este greutatea de pe talere, ci felul în care am învățat să o purtăm.
