De ce ne agăţăm de amintirile urâte?
Astăzi am avut o discuţie privată cu unul dintre membrii grupului și am ajuns să vorbim despre ranchiună.
Am avut această stare de ranchiună o mare parte din viaţa mea. Am simţit-o faţă de membrii familiei, foști parteneri, foști șefi. Cu prietenii am fost mai tolerantă, dar cu restul…vai de capul lor! Cu cât impactul asupra vieţii mele și puterea pe care o aveau asupra mea erau mai mari, cu atât mai intensă era ranchiuna daca eram dezamăgită.
În urma anilor de terapie, a sutelor de cursuri și a miilor de pagini de jurnal pline de autoanaliză, concluziile mele legate de ranchiună sunt simple:
- Este pur și simplu o stare proastă pe care o ţin cu mine.
- Fiecare persoană face în relaţiile cu ceilalţi ceea ce face în relaţia cu propria persoană. Pot doar să am compasiune – de la distanţă – pentru persoanele care par să împrăștie răutate și urâciune în jur.
- Învăţăm cum să ne purtăm cu noi înșine de la persoanele care au avut grijă de noi. Când cineva e plin de furie, de amărăciune, mă uit cu drag la el/ea (tot de la distanţă) și știu deja că a avut o copilărie dificilă.
- Cei care au grijă de noi și ne rănesc când suntem mici au avut parte de exact același tratament când erau la rândul lor copii.
- Cei care ne rănesc puternic o fac pentru că noi, fără să ne dăm seama, am zgândărit rănile lor emoţionale vechi.
Copiii trunchiaţi din ei sunt cei care ne lovesc, ne rup inima și ne neglijează, nu adultul care încearcă să aibă grijă de noi cum poate mai bine. - Când rămân agăţată de ranchiună, nu mi-am învăţat de fapt lecţiile din experienţa respectivă.
- Când mă gândesc numai la ce a fost rău în viaţa mea sau în trecutul meu cu o persoană, sunt, de fapt, într-o stare profundă de victimă. Dacă las să dispară acele amintiri urâte, nu mai am de ce mă plânge și nu mai am pe cine învinovăţi pentru deciziile proaste pe care le iau ca adult.
- Când arăt cu degetul către alţii, am 4 degete îndreptate spre mine – așa spune o vorbă înţeleaptă. Și cât de înţeleaptă este! Tot ce îmi place la ceilalţi este și în mine. Tot ce judec la ceilalţi este și în mine. Cu cât mă enervează cineva mai tare, cu atât trăsătura respectivă e mai prezentă în caracterul meu și eu nu vreau să recunosc.
Încă mai judec pe ici pe colo, dar pe perioade scurte de timp. De fiecare dată îmi amintesc că trebuie să mă uit în interiorul meu. Găsesc acea rană, acea umbră și lucrez la ea. Și apoi mulţumesc persoanei care mi-a arătat oglinda, chiar dacă procesul a fost inconfortabil. Pentru că eu merg înainte ca o persoană mai matură, mai asumată, mai echilibrată și mai vindecată.
