Comunitate

Buna ziua! Ma confrunt cu o problema foarte delicata. In urma cu cativa ani am cunoscut un barbat de care m-am indragostit. Pot spune ca este singurul barbat pe care l-am iubit si il iubesc. Amandoi suntem casatoriti. De la inceputul relatiei am hotarat ca o sa divortam si ne refacem viata impreuna. Atat eu cat si el aveam neintelegeri in familiile noastre inainte de a ne intalni. Si el ma iubeste la fel de mult cum il iubesc eu.
Din motive bine intemeiate nu am putut divorta pana acum, dar acum, cand suntem aproape de a ne implini visul, se intampla ceva cu mine. Nu mai suport sa-l stiu in preajma sotiei, nu mai suport sa stiu ca face ceva pentru ea, oricat de marunt ar fi acel gest, si din cauza asta am reactii urate fata de el. El este foarte sincer cu mine. Imi raspunde cu sinceritate la tot ce il intreb. Unele lucruri pe care le face in preajma sotiei ma fac sa inebunesc de furie sau gelozie, nici nu stiu ce sentimente ma incearca.
Din cauza asta m-a cuprins teama de a merge mai departe cu el. Mi-e teama ca nu o sa inteleg niciodata amabilitatea cu care isi va trata fosta sotie (este un barbat cu mult bun simt, educat si responsabil) si atunci o sa existe certuri si reprosuri intre noi. Nu imi dau seama din ce cauza am trairile acestea negative dar imi fac foarte mult rau. El este foarte corect fata de mine. Recunosc ca nu am avut parte de asa ceva decat de la el. Il iubesc foarte mult pe acest barbat si nu vreau sa-l pierd. Va rog sa ma ajutati cu un sfat.

Provin dintr-o familie foarte exigenta, cu reguli sricte si dure. Mama mea a fost si este o persoana foarte dura, dominanta si manipulatoare. Imi controleaza fiecare pas si decizie, ma jigneste la fiecare ocazie si imi controleaza viata. Nu am o viata privata, n-am deloc liniste, pentru ca peste tot e mama mea. Nu vreau s-o elimin din viata mea, dar am nevoie de distanta si de o viata privata. Cum as putea sa rup acesta putere dominatoare si dictatoare, pe care o are asupra mea?

Ce sa fac? Acum 4 ani si jumtate am intalnit un baiat, de fapt il stiam de din liceu si am mai fost impreuna cam 8 luni, dar eu am fost cea care a incheiat deoarece il simteam posesiv si simteam ca nu pot respira. Dupa 2 ani si ceva m-a sunat si mi-a zis la multi ani si asa am inceput acea relatie. Dupa 2 luni am apreciat foarte mult la el faptul ca a fost sincer cu mine si mi-a zis ca el era de fapt cel care s-a dat drept un alt baiat are dorea sa inceapa o relatie cu mine si ca daca vreau sa mai continui relatia dupa ceea ce mi-a povestit sau sa pun capat, el imi dacea mai mare dreptate. Eu l-am inteles deoarece incepusem sa tin la el si sa imi doresc sa continuie aceasta relatie.
[…]
Au trecut acesti ani foarte repede si au fost nemaipoment de frumosi. Acum 2 ani mi-a oferit inelul de logodna, a coincis cu data mea de nastere si cu data cand eu aveam cea mai mare emotie, sustineam examenul de licenta. Am acceptat si au fost niste momente extraordinar de frumoase si ne-am hotarat sa le spunem si cunostintelor. Eram cei mai fericiti.
Cam in acelasi timp ai lui au inceput sa ridice o casa la tara (eram in oras), de atunci el s-a schimbat si a inceput sa fie mai preocupat de ridicarea acelei case, sa fie mai distant si mai plin de probleme, se straduia sa scoata bani din orice, numai sa duca acel proiect la capat. Nu stiu ce dorea el de fapt cand mi-a oferit acel inel: sa facem cat mai repede nunta sau acel inel insemna inceputul in 2, iar nunta nu era ceva urgent.
Eu l-am considerat inceputul in 2 si mai tarziu nunta, dar el se astepta ca din acel moment sa icepem planurile, sa ma mut la el… DAR el era tot pt familia lui. Au inceput din acel moment si certurile: el mereu grabit, stresat si mereu nervos, cu gandul numai la acea casa. In ultimii 2 ani consider ca doar 6 luni cumulat au fost rasete si fericire, iar restul certuri si reprosuri si plans… deci numai rau.
[…]
Mai este o problema, de cand a inceput sa se ocupe de acea casa de la tara el face naveta, iar acest lucru pt mine ete foate obositor. La tara s-a mutat mama lui si sta singura deoarece tatal lui este marinar si mai mereu este plecat. L-am rugat sa mai stea si in oras sa mai stam si noi impreuna, dar nu m-am putut intelege cu el, era si este de neclintit, el stie una si buna : NAVETA. SI UITE ASA SCANDALURI PESTE SCANDALURI, REPROSURI, INDIFERENTA DIN PARTEA LUI SI SUFERINTA PT MINE.
Va rog sa ma ajutati cu un sfat, el inca il iubesc si nu as vrea sa se termine relatia aceasta, as dori sa stiu cum sa fac sa se scimbe un pic si sa fie mai lasator si mai intelegator, sa comunice mai mult. Va rog am mare nevoie de un sfat. Va multumsc!

Am o problema legata de frica de avion. Doresc sa plec intr-o calatorie cu avionul si sunt paralizata de frica! ce pot face? Astazi am auzit de un accident aviatic si aceasta frica s-a accentuat!

Traiesc o drama si nu stiu ce sa fac. Totul a inceput acum 3 ani jumate, cand am cunoscut marea iubire. Am inceput cu ”stangul” pot sa spun pentru ca amandoi eram implicati in alte relatii. Eu, fiind indragostita, am renuntat foarte usor la prietenul meu de pe atunci, dar iubirea mea nu a renuntat la prietena lui. Au urmat un an plin de minciuni din partea lui.Incerca sa mentina relatiile cu amandoua.
A trecut si asta cu multe lacrimi, suspine, despartiri, ierta si impacari, a renuntat la ea. Eu nu puteam renunta la el, chear daca imi gresise atat de mult, eram orbita de dragostea ce i-o purtam. Stiam ca ma iubeste, era genul de baiat ”de moda veche” care imi saruta mainile, imi oferea afectiune si ma incalzea cu dragostea lui.
Dupa 3 ani de relatie ne-am mutat impreuna la el in apartament. Amandoi ne doream un copil. Imi spunea ca atunci cand voi ramane insarcinata ne casatorim, pt.k isi dorea sa nu ma piarda niciodata. Am ramas insarcinata si de atunci totul s-a schimbat. A intrat intr-un anturaj de prieteni, pleca de acasa si se intorce foarte tarziu, a inceput sa se drogheze. Imi povesteste aventurile pe care le are cu alte femei. A ajuns la concluzea ca este tanar (are 28 de ani) si poate sa-si traiasca viata in continuare. De casatorie nici nu vrea sa auda, chiar daca puiutii nostri sunt pe drum. Cred ca eu nu mai insemn nimic pentru el. Cum sa schimb toata situatia? Ce pot sa fac?

Va rog din suflet sa ma ajutati cu un sfat, mai ales ca acum sunt in sesiune! Sunt in anul 2 la Politehnica. Problema mea este urmatoarea: imi lipseste motivatia. Mereu am fost invatata sa lupt pt a ajunge cat mai sus, am fost indemnata sa aleg varianta mai grea pt a-mi demonstra mie ca sunt capabila si pot spune ca pana anul acesta m-am descurcat chiar peste „bine”.
Lucrurile insa s-au schimbat. Inainte eram constienta de faptul ca nu-mi place ceea ce fac aici, dar puteam invata fiindca intelegeam mecanismele. Acum nici macar nu stiu ce invat, iar eu am putut niciodata „toci”. Ca sa pot retine ceva, trebuie sa inteleg. In plus, prietenul meu cel mai bun care-mi e si coleg, era mereu langa mine sa ma ajute si sa-mi explice. De curand, am amestecat prietenia cu atractia fizica sau iubirea (nici nu stiu ce e), iar acum nu mai pot invata nici cu el. CE pot face? Va multumesc pt timpul acordat!

Buna ziua,va rog sa ma ajutati, avem o problema mare in familie. Soacra mea in varsta de 68 de ani, in decurs de un an a umblat prin cabinetele a 30 de medici. In ultima vreme merge aproape zilnic la medicul de familie si de 2 ori la urgente. Isi inchipuie ca are fel si fel de boli, ba tuseste, ba se sufoca, ba nu poate manca, ba face soc anafilactic, si se linisteste numai dupa ca sta de vorba cu un medic.
Noi nu mai facem fata situatiei nici financiar nici fizic nici psihic. Sunt sigura ca exista o boala de natura psihica de acest fel, dar nu stiu cum se numeste, va rog spuneti-mi ce parere aveti. Multumesc anticipat.

Am si eu o fetita de 16 ani care de un jumatate. De an imi face mari probleme. A avut ghinionul de a se indragosti de un barbat de 28 de ani care sta in concubinaj cu o fata cu care are un copil de 5 ani. Noi cand am aflat de relatia ei am ramas socati si nu putem accepta asa ceva. Am incercat sa stau de vorba cu ea dar nu vrea sa ma inteleaga ca acest barbat nu o merita si ca el vrea doar o aventura cu ea. Cum sa procedez cu ea sa se lase de el si sa comunice cu mine si mai ales sa o aproprii de mine si sa devenim prietene?

Sunt deprimata. Dupa 2 ani de relatie cu un barbat insurat am pus capat, desi mai vorbim… ne spunem cat suferim unul dupa celalalt dar nimeni nu face nimic. Suntem despartiti din septembrie, in octombrie am plecat in Italia cu serviciul, de sarbatori am venit acs si ne-am vazut, in ultima zi pana sa plec am facut si sex. Tot incercam sa ne despartim (mai mult eu decat el) si il cert mereu, nu mai e nimic frumos, ii reprosez doar ca se culca cu sotia lui si ca nu imi da suficienta atentie. Orice face, orice lucru cat de mic il face sau nu-l face eu ii caut nod in papura si fac scandal.
Ma simt vinovata ca am cedat cand am venit acasa (acum m-am intors la munca). Mi-am promis ca voi termina cosmarul si ca vom ramane doar prieteni asa cum stabiliseram. Acum trebuie sa ma mai duc acasa pt niste examene si deja, fara sa imi dau seama, am stabilit sa petrecem o noapte impreuna… Adica imi doresc ceva, dar stiu ca constiinta imi spune sa o termin. Astazi am avut ultima discutie, i-am spus ca s-a terminat. Tot incerc sa o termin, si nu reusesc.
Relatia noastra a fost f stransa si ma simt dependenta d el, simt un gol in mine fara el. Nu pot sa imi imaginez viata fara sa stiu ceva de el, fara sa vb cu el la tel. simt un conflict imens in mine. stiu ca nu mai tb sa continui, imi fac mult rau asa… Dar nu stiu nici daca voi rezista fara sa vorbesc cu el. Deja ma gandesc ce se va intampla daca nu va mai da niciun semn? Daca nu voi mai vorbi cu el? Mi-e f greu si mi-e greu sa imi imaginez viata fara el, fara prezenta lui macar pe internet sau la tel.
Nu ma simt deloc implinita, muncesc de dimineata pana seara, n-am timp de nimic. Seara cand ajung acasa invat pt facultate deoarece sunt ultimul an la master, am examene si proiecte de facut. Pana la vara voi continua tot asa. Simt ca nu fac nimic care sa imi placa, doar munca si scoala. Mi-a pierit orice entuziasm. N-am timp de nimic, timpul simt ca ma preseaza si n-am timp sa fac tot ce imi propun. Nici macar sa stau linistita acasa, sa citesc o carte… o carte pe care ma chinui din vara sa o termin… Si orice lucru mic pe care imi doresc sa-l fac nu reusesc pt ca am de invatat mereu. Imi place pe de o parte ca sunt ocupata mereu, ca nu mai stau sa ma gandesc la el… imi mai atenueaza din ganduri. Dar faptul ca este monotonie si fac aceleasi lucruri de fiecare data imi dau o stare de depresie, de tristete. Stiu ca un raspuns din partea dvs ar fi sa imi gasesc activitati care imi fac placere, sa imi organizez mai bine timpul, dar va asigur ca sunt f bine organizata si nu pierd timpul aiurea. Sau un alt raspuns ar fi sa consult un psiholog… Am facut si lucrul acesta…

Paranoicul. Am citit pe acest site doua articole care mi-au clarificat faptul ca adesea ma incadrez printre paranoici. Asta dupa ce intr-o discutie cineva mi-a repetat acest lucru. Nici nu stiam ce reprezinta, pana acum. Dar ceea ce va solicit este sa imi spuneti cum pot diminua aceasta stare de paranoia. Este drept, ati detaliat comportamentul unui paranoic, cum trebuie sa se poarte cei din jur cu acesta. Dar va cer sa ma ajutati prin a-mi spune cum sa ma comport eu?? Cum sa incetez de a mai fi paranoica, de a face conexiuni, suspiciuni s.a.m.d. Va solicit ajutorul, pana nu e prea tarziu. Consider ca inca mai am timp sa ma schimb. Sper sa ma ajutati! Multumesc!!!

Acum 3 ani jumatate am cunoscut un baiat, eram in liceu, pana atunci ma indragosteam zilnic dar niciodata nu tinea, nu stiu ce a avut el asa special incat sa il iubesc asa nebuneste si acum. Toate bune, amandoi eram topiti unul dupa altul, dragoste mare, dupa 6 luni de relatie ne-am inceput viata sexuala amandoi, am zis ca asta va face totul perfect, ca ne vom forma amandoi, asta imi dadea incredere ca era si el ca mine.
DUPA un an au inceput problemele, parintii lui nu m placeau, apoi din ce in ce mai rau, incat si el se comporta ciudat, ma facea fraiera, proasta… se uita urat la mine, iar eu plangeam mereu, in plus vroiam un viitor dar niciunul nu il avea, nu aveam unde sta decat sa vina el la mine, imi doream mai mult, il vroiam de tot, as fi vrut sa ne casatorim, dar nu aveam cum, nu am fi avut unde sta.Atatea piedici, era din ce in ce mai rau, el desi mai incerca sa ma injoseasca, era totusi foarte bun cu mine, mi-a cumparat calculator si multe altele, doar ca eu vroiam mai mult sa ma iubeasca si prin gesturi tandre.
[…]
Nu cred ca am vazut pana acum baiat mai bun ca el, cel putin acum e in stare de orice, dar eu sunt terminata psihic, nu pot concepe ca barbatul iubit dupa mine sa se fi atins de alta, mai ales sa nu mai fiu unica din viata lui. Ce sa fac, il vreau asa mult si nu pot traii cu gandurile alea, ne iubim dar nu stiu cum sa imi revin, sa inteleg ca sunt unica in felul meu si ca va fi bine, imi inchipui ca daca ramanem imreuna daca nu va merge si eu voi ramane asa depresiva si mereu cu regretul ca as fi putut fi singura din viata lui. Ajutati-ma.

Ce ma deranjeaza cel mai mult la mine este lipsa de ambitie, parca in ultimii doi ani doar mi-am propus dar in realitate nu am facut nimic, m-am multumit sa traiesc in carapacea mea, nu mai am vointa si nu pot face nimic, vreau dar la asta se reduce tot. Sunt doi ani, patru luni si sapte zile de cand fica mea a murit. Dupa ani de incordare in care am ingrijit-o acum ma simt fara rost, nu-mi gasesc linistea, nu dorm, am hipertensiune si alte probleme de sanatate dar cel mai mult ma deranjeaza ca imi propun si nu duc nimic la bun sfarsit. Spre exemplu, vreau sa dau la Facultatea de Psihologie pt. ca simt ca asa mi-as putea gasi linistea, ajutand alti parinti care trec prin ce am trecut si eu, sa ma implic in tratarea copiilor cu handicap desi inca nu sunt pregatita sa-mi asum aceasta raspundere. Mentionez ca am facut terapie dar nu am luat niciodata antidepresive, nu cred in buline. Va multumesc pt. timpul acordat indiferent daca o sa-mi raspundeti sau nu.

Daca ar trebui sa ma descriu intr-un cuvant, m-as numi o „ratacita”. Poate nu stiu nici ce vreau nici ce pot, sau poate mi-e teama sa-mi recunosc pana si mie unele adevaruri. In urma cu 4 ani am cunoscut un barbat cu 15 ani mai mare ca mine, el fiind un cunoscut al rudelor mele. La o prima impresie nu era decat un baiat de oras, care ce-i drept nu-si arata varsta pe care o are, dar despre care nu pot sa spun ca am avut o parere tocmai buna.
Ulterior, am devenit amici, desi era o diferenta destul de mare de varsta intre noi, desi aveam perspective diferite de viata, desi era genul „golanas, vulgar si afemeiat” , pe mine m-a respectat mereu. A avut perioade bune si rele, cu pierderi si realizari, cu mine a fost deschis, sincer si atasat. M-a privit ca pe un copil si a avut mereu o parere buna despre mine, sustinandu-ma in ceea ce alegeam sa fac. Povestea se schimba in vara anului ce tocmai s-a incheiat. S-a autoinvitat intr-o seara la mine, sa-i dau niste cd-uri.
Nimic ciudat, doar nu era prima oara cand venea la mine acasa. Doar ca acum, inca de cand a ajuns avea o atitudine ciudata. Am incercat sa ma prefac ca nu inteleg, dar a continuat… tatonandu-ma si incercand sa se culce cu mine. Nu l-am lasat nici sa ma sarute, l-am respins incercand sa il calmez, sa-i vorbesc despre respectul pe care mi l-a purtat, despre faptul ca suntem amici, despre limitele unei prietenii si diferenta dintre noi. Dar n-a ascultat nimic din asta. Mi-a luat telefonul si mi-a citit mesajele, devenind destul de ofensat de cateva mesaje banale primite de la un baiat despre care el stia ca il plac de ceva timp.
Intr-un final, tinut la distanta de faptul ca mi-a sunat telefonul si-am fost nevoita sa ies sa raspund, a adormit. Da, l-am gasit dormind in patul meu. Am sperat ca glumeste… am sperat ca se trezeste si pleaca. Dar era destul de tarziu si el parea ca doarme f bine. Am stat la calculator pana tarziu, neavand unde sa dorm, locuiam intr-o garsoniera atunci. Intr-un tarziu se trezeste si ma roaga sa vin in pat ca nu-mi face nimic. Mereu am avut incredere in el, dar acum tremuram, stiam ca daca s-a ajuns aici, s-a sfarsit si cu amicitia noastra. M-am asezat in pat, cat mai departe de el. M-a luat in brate incercand sa ma mangaie si sa ma sarute. L-ma respins. A continuat cu incercari de genul pe parcursul intregii nopti dar, ceda atunci cand il rugam , uneori detul de impunator sa inceteze. M-a tinut in brate pana in zori, sarutandu-ma pe frunte si pe ochi, s-a jucat in parul meu si m-a facut sa tremur cu fiecare atingere decenta, pastrand limitele pe care le-am impus. In principiu ii respingeam orice gest, dar nu renunta… intreaga noapte transformandu-se intr-un fel de lupta obositoare.
Dimineata a plecat , sarutandu-ma pe frunte si privindu-ma ca pe o icoana. Nici n-am iesit sa il conduc, abia asteptam sa plece, ma simteam obosita , pierduta, dezamagita… Eram inca socata de intentia lui… eram constienta ca in urma acestei seri ar fi fost imposibil sa mai fim tot asa apropiati si confesori ca pana atunci. RECUNOSC , mi-a placut sa dorm in bratele lui, parca-i simt si-acum parfumul, mi-a ramas in suflet, dar e un fel de sentiment de ocrotire , cel pe care l-am simtit … nu l-am privit niciodata ca pe un potential partener si oricat de mult as tine la el…e un altfel de iubire.
Dupa acea noapte, au urmat cateva intalniri intamplatoare in care m-a evitat vizibil, nu mi-a raspuns la telefon si nici pe mesenger nu imi mai vorbea. I-am trimis cateva mesaje in care mi-am cerut scuze pentru purtarea mea usor salbatica , i-am spus ca imi doresc sa ramanem amici si ca am incredere ca tot ce stia el despre mine pana in prezent , ii va fi de folos sa imi inteleaga atitudinea. Nu mi-a raspuns. Obligatii de familie ne-a mai pus fata in fata de cateva ori, ne-am purtat ca 2 straini sau am schimbat cateva replici la obiect cand a fost nevoie. Mi-a ocolit privirea mult timp si a refuzat sa-mi raspunda la telefon , desi il cautam strict din nevoia de a nu ridica semne de intrebare in jur, atunci cand se cerea cautat. Cred ca ne-am mai vazut de maxim 5 ori (si-atunci il simteam vizibil stresat) in astea 8 luni, si-abia acum, inainte de sarbatori, a fost putin mai deschis, m-a pupat pe obraz urandu-mi sarbatori fericite.
Insa pe internet, sau la mesajele de pe telefon , fie ele si de ” la multi ani ” de ziua lui , tot nu-mi raspunde. Am incercat sa nu il agasez cu mesaje, nu vreau sa il fortez sa imi vorbeasca, dar nici n-am lasat sa treaca zilele speciale fara sa ii trimit urarile mele de bine. As vrea sa inteleaga ca nu vreau sa ii complic viata , nu ii cer nici explicatii si nici nu urmaresc sa amplific povestea asta..vreau doar sa ramana loc de „salut” intre noi, de placere, nu din obligatie.
Mi-e dor de el , ca prieten, de discutiile noastre, de glumele si copilariile pe care mi le incuraja… dar sunt constienta ca firul s-a rupt si nimic nu mai e cum a fost. E stanjenitoare situatia… dar mi-e greu sa ne intalnim, sa ne salutam si sa trec mai departe pe drum…. Poate daca nu as fi stiut ca inca imi poarta de grija subtil, din umbra, poate daca nu s-ar mai supara atunci cand cineva ar comenta ceva la adresa mea, poate daca nu ar face pentru mine tot ce facea si pana acum, cu exceptia faptului ca mie nu imi mai vorbeste decat destul de rar si-atunci cand e inevitabil… as crede ca a urmarit doar sa se culce cu mine si doar atat. Dar, tinand cont de atatea, tind sa cred ca e stanjenit de situatia creata, ofensat de refuz, confuz si orgolios… si considera ca indepartandu-se ma pedepseste… Asta e perspectiva mea, poate prea subiectiva…
Cum as putea sa il recastig ca prieten?

Buna ziua, va rog mult sa ma ajutati deorece se pare ca nu pot lua singura o decizie. Am o relatie de 2 ani cu un barbat pe care il iubesc. Ne intelegem bine si avem planuri de viitor. Problema este ca mama nu il place. Mi-a spus de multe ori ca de cand sunt cu el sunt egoista si ca ea se simte neglijata.
Atmosfera de acasa nu e una tocmai placuta. Am un tata vitreg dependent de alcool si un frate dependent de droguri. De aici discutii zilnice si stresul ca nu te implici suficient. Sincer, atmosfera de acasa imi afecteaza viata de zi cu zi. Am un loc de munca bun pe care nu vreau sa-l pierd si m-am saturat si de certurile care apar intre mine si prietenul meu pe fondul problemelor de acasa.
Recent ne-am mutat impreuna intr-o garsoniera. Initial mama m-a sustinut dar ulterior a inceput sa-mi reproseze ca acest barbat este numai pentru mine nu si pentru ea. Ca e evident ca ma vrea pe mine si numai atat. Si ca vrea sa ma tina departe de familie. Ma simt vinovata ca nu mai stau acolo desi psihic mi-am revenit putin. Acum cel putin e liniste. Dar nu vreau sa o ranesc nici pe mama. Ea se agata de faptul ca vom fi candva o familie normala, pe cand eu am renuntat la aceasta speranta si m-am gandit un pic mai mult si la mine. Mentionez ca nici tatal meu nici fratele nu vor sa renunte la vicii si ca incercari si sustinere au fost timp de ani de zile. Ce sa fac? Parerea mamai despre el ma influenteaza si ma face sa privesc cu frica spre viitor. Va rog sa ma ajutati.

Va rog din suflet sa ma ajutati cu un raspuns sincer. Am sa incerc sa fiu cat mai concisa. Sunt o tipa f depresiva, tatal mi-a murit de cancer cand aveam 21 ani. Acum am 27 ani. Cu mama nu prea ma inteleg, este recasatorita. Are propria viata, iar eu locuiesc singura. Am avut pana akum 2 deceptii in dragoste. Prieteni nu am. Sunt singura pe lume. Si ma chinuie gandul ca nu voi mai cunoaste pe cineva si voi ramane toata viata singura. Asta e durerea mea cea mai mare. Plang in fiecare seara f mult din cauza asta. Sunt si mai plinutza, prieteni am mentionat ca nu am nici prietene, merg doar la serviciu si akasa si nu reusesc nici makar 1 prieten sa am. Singuratatea ma omoara!!!! Va rog sa ma ajutati sunt disperata.
*
*            *
Revin pentru a doua oara cu un mail. Sper sa ma intelegeti. Am nevoie de cineva langa mine, urasc ca sunt singura. Chiar numai eu nu pot sa am noroc? Ma rog f mult, merg la biserica. Mi se pare de neconceput ka la 27 ani sa nu am nici macar prieteni cu care sa ies la un suc. Cred din tot sufletul ca nu voi mai cunoaste nici o data pe cineva. Am incercat si sa ies in cafenele cu colege de serviciu… Tot nimic. Si sincera sa fiu sunt destul de simpatika, chiar daca am cweva kg in plus. Cand ajung acasa si vad casa goala ma apuka plansul. Imi doresc din totata inima un barbat langa mine. Cred ca sunt condamnata la singuratate si m-am saturat de texte de genul „ce e al tau va veni” dar cand??? Si unde va veni? Va bate la mine la usa? Si pe internet am incercat sa mi gasesc un partener. In cluburi nu am cu cine sa ies. Sunt distrusa si nu mi mai suport viata!!!!Help!!!!!!!!

Stimata D-na, am nevoie de un sfat pentru o problema destul de delicata. E o problema legata de sanatate care imi afecteaza foarte mult viata de zi cu zi. Acum 4 ani ani am fost spitalizata timp de 3 luni, timp in care am contactat scabie. Diagnosticul a fost gresit, tot timpul crezand ca am dermatita. Odata ce am aflat adevarata boala, mi-am dat seama de amploarea problemei mele. Este o boala extrem de contagioasa si numarul de prieteni si rude cu care am avut contact este foarte mare. Cum as putea sa ies din aceasta situatie stanjenitoare? Am dezvoltat o adevarata obsesie gandidu-ma la cum vor reactiona cei din jurul meu si ce repercursiuni va avea dezvaluirea mea. Va rog din suflet sa-mi dati un raspuns. As putea sa va contactez personal? Va multumesc anticipat.

Buna seara, ma numesc Angela si am o prietena care se afla intr-o depresie. De cateva luni bune traieste cu frica de moarte, dar nu acum, atunci cand va fi, adica la batranete. O afecteaza foarte mult, a incercat cateva tratamente, cipralex, xanax, si lamotiran. Nu au ajutat-o, de aceea va rugam sa ne dati un sfat, parerea mea este ca poate incerca si un psiholog dar nu este de acord, crede ca doar hipnoza o poate ajuta. Mentionez ca a mai avut o depresie si acum 10 ani, din acelasi motiv, dar parca atunci a trecut mai usor, acum nu mai poate. Multumesc din suflet.

Din luna iunie si pana acum am avut grija de copilul meu. Nu am lucrat niciodata deoarece am intrat direct in concediu maternal. Vreau sa ma angajez, dar nu am incredere in mine. De ce? Cum ma reabilitez?

Cum sa fac sa fie bine, sa scap de gelozie, sa nu-l mai tachinez,cum sa fim fericiti? Am o relatie de 2 ani si 7 luni. Si locuim impreuna. Eu am33 si el 40 de ani. Problemele au inceput cam dupa 3 luni. El a fost singur 5-6 ani (adica fara o relatie stabila dar cu foarte multe femei cu care avea legaturi si contacte peste tot pe unde se ducea; el le numeste cunostinte).Totul a inceput cind am plecat impreuna ptr. citeva zile in Italia si acolo seara ne-am dus sa mincam. In local erau 2 femei singure la o masa iar el nu-si mai lua ochii de la ele; m-am suparat pe moment dar a trecut. Se trezea simbata si duminica la 4-5 dimineata, se ducea in sufragerie si in internet, cind veneam eu stingea computerul, daca intrebam ce facea, el spunea : „citesc stiri, evenimente etc”. Mai tirziu am aflat ca avea vreo 4-5 adrese de email…
[…]
Despre adresa cu colegii de facultate l-am intrebat daca ii scriu si femei (cu toate ca eram convinsa ca da), bineinteles a fost ” Da” si l-am intrebat de ce nu pot sa vad aceste emailuri ce pot fetele sa-ti scrie daca sint doar colege, NU?, ca doar nu-i scria ce face ea in pat, dar el nu si nu ca sint colegi ce-mi scriu mie si nimeni nu trebuie sa citeasca. De aici am inceput sa-l suspectez si bineinteles sa fiu geloasa.
[…]
In fiecare duminica pleca la o intilnire cu niste prieteni de la 18.00 si venea la 23.00. La inceput nu m-a deranjat dar dupa chestiile cu emailuri, i-am zis intr-o duminica ca vin si eu sa-i vad prietenii (nu-i cunosteam nici un prieten); el a zis ca nu se poate ca e o intilnire numai cu baietii si femeile nu au voie (de aici am inceput sa ma gindesc in alta parte – toata lumea stie ca in Germania sint cluburi unde femeile nu pot intra, iar el frecventase astfel de cluburi ptr. ca am gasit carti de vizita si cind am intrebat el mi-a recunoscut ca a fost pe acolo dar de cind e cu mine nu se mai duce). Certurile au luat amploare din cauza ca nu ma lua cu el duminica, macar o data am vrut. Dupa 10 luni a renuntat sa se mai duca si ieseam duminica cu toti si bineinteles prieteni lui cu prietenele. Am inceput sa-i caut prin telefoane vechi care le lasase in casa si am gasit mesaje ca : „intri la 5 pe chat „si am inteles de ce el se trezea la 4-5. In 2008 decembrie mi-am lasat serviciul (de comun acord cu el ca sa fiu mai aproape de casa, ca cheltuim bani multi pe naveta etc.), am inceput sa invat germana, dar nu stiu bine ca el nu vb. cu mine in casa si cind incearca sa vb. daca fac greseli se enerveaza si eu nu mai vb. iar de un an nu reusesc sa gasesc de munca.
[…]
Ajutati-ma.am nevoie de sfatul vostru. Cum sa nu mai fiu atit de geloasa;cum sa ma comport sa-l duc pe drumil bun, sa renunte la cele din trecut?de psiholog nu am bani.dati-mi un sfat. Mersi.

Am probleme cu sotul meu. E foarte atasat de familia lui, tata, mama, sora etc. Acestia au un comportament rudimentar si o gandire arhaica si sunt genul care de oameni care, daca nu esti de acord cu ei, esti impotriva lor, incearca mereu sa il manipuleze in directia intereselor lor, nu ale noastre ca si cuplu, imi critica deciziile, ne programeaza timpul liber. Eu sunt o femeie independenta, inteligenta si educata, am terminat 2 facultati, imi place sa ma respect si sa sa fiu respectata. Se intelege deci de ce nu imi doresc sa ii vizitez foarte des… Cu toate ca eu si sotul meu nu mai locuim impreuna cu parintii lui, eu ii simt prezenti zi de zi in viata noastra si nu stiu ce sa fac. Am discutat cu el, dar se pare ca pentru el ei reprezinta fiintele supreme, perfecte, adevarate etaloane de virtute si onestitate. M-am saturat! Nu mai am chef sa ma mai cert, ma gandesc des la divort, dar poate nu am destul curaj, ce sa fac???

Buna ziua. As avea nevoie de putin ajutor … Ca sa incep cu inceputul – am crescut intr-un mediu nu tocmai calm, parintii se certau mai mereu, lucru care m-a afectat destul de mult de-a lungul vietii. Sunt o fire agitata, emotiva, si ma stresez foarte usor, din orice. Problemele au continuat, acelasi mediu, ajungand sa ma simt mai bine la scoala, sau pe strada, decat sa ajung acasa.
In timp am inceput sa am depresii, pe care am incercat sa le rezolv pe cum se poate. O perioada de 2 ani de zile, imi petreceam timpul doar la scoala si la meditatii deoarece nu imi dadeau voie sa ies in oras sau cu prietenii. Am inceput sa devin mai inchisa si mai pesimista.
Am mai crescut, am 21 de ani, dar starea mea nu s-a modificat. Parintii nici macar nu ma cunosc, nu reusesc sa isi dea macar seama ca e ceva in neregula cu mine, iar eu nu le pot cere ajutorul pentru ca nu m-ar intelege. De multe ori parca ma marginalizeaza, niciodata nu au fost multumiti de realizarile mele, desi invatam foarte bine. Pt ei era mereu loc de mai bine, lucru ce mi-a scazut increderea in mine. Am ajuns sa plang foarte repede, din cauza nelinistii pe care o simt mai mereu, a golului interior, si chiar al nemultumirii fata de mine desi mereu mi-am fixat teluri inalte, pe care majoritatea le-am si atins, pentru a ma mentine ocupata, si sa nu ma mai simt asa.
Din pacate, toate acestea ma influenteaza negativ in continuare, si incep sa imi pierd speranta ca se va modifica ceva in timp. Nu mai pot face fata singura situatiei, prieteni nu am decat amici cu care nu pot discuta, iar rude nici atat. As avea nevoie de un sfat, si eventual de niste pastile antidepresive (dialogul nu mai este suficient). As dori eventual un consult deoarece nu doresc sa iau medicamente de la farmacie, care pot sa imi faca mai mult rau decat bine, si eventual sa imi spuneti un pret. Va multumesc!