In zilele de 24 aprilie si 22 mai 2010, ora 10, din seria de work-shop-uri www.copilul.ro se desfasoara intalnirile cu temele: „Prima separare de familie – intrarea la gradinita / scoala“ si „Frati si surori – legatura fraterna, nasterea unui alt copil in familie“. Work-shop-urile se desfasoara la gradinita „Curcubeul magic“ (zona Posta Vitan) si sunt sustinute de psi¬hoterapeutii Anca Mun¬teanu si Claudiu Gan¬ciu. Taxa participare: 50 lei.
Vom aborda teme precum imaginea corporala si imaginea de sine, atractivitatea fizica si capitalul erotic, imaginea corporala la barbati si femei, imaginea corporala si sexualitatea, stima de sine, stima de sine implicita, reprezentari interne ale imaginii corporale, compatibilitatea sexuala, certurile in cuplu si stabilitatea cuplului, narcisismul in relatia cu partenerul, adaptarea in cuplu, comunicarea si asertivitatea, raspunsul sexual uman.
Sunt casatorita de 8 ani. Inainte de casatorie am fost preiteni timp de 5 ani, deci 13 ani de cand suntem impreuna. El reprezinta pentru mine totul; il iubesc pentru bunatatea lui, pentru felul lui de afi, pentru respectul ce mi-l poarta, pentru tot ceea ce face zi de zi, pentru sufletul lui generos, pentru tot. Suntem un cuplu foarte frumos, prietenii ne admira pentru relatia noastra, dar exista o problema pe care chiar nu mai stiu cum sa o mai gestionez.
Sec va spun ca nu am mai avut nici un fel de relatie intima cu sotul meu de……4 ani. Da, de 4 ani. Sufar enorm pentru ca il iubesc si evident il doresc insa din partea lui… nimic. Am incercat sa vorbesc cu el, dar evita intotdeauna subiectul. Am vorbit frumos, urat, cu ton, diplomat, cearta, in toate modurile posibile; nu am reusit in tot acest timp sa gasesc un raspuns la ceea ce se intampla intre noi. Nu inteleg cum poate fi indiferent la discutiile care le provoc, la crizele pe care le mai fac (voit, ca sa scot ceva de la el), etc. Nu inteleg cum nu a luat nici o masura in a rezolva problema daca ma iubeste. Nu inteleg cum iubesti fara sa doresti. Nu stiu cum sa mai abordez problema cu el ca sa inteleg de ce s-a ajuns aici si de ce nu putem rezolva problema.
Poate d-voastra ma puteti face sa inteleg cate ceva. Am 32 de ani si-mi doresc enorm un copil; am probleme mari de fertilitate; nu ma pot duce la doctor pentru ca evident ma vor intreba de cand incercam sa concepem, iar eu ce sa le spun? Ca de 4 ani pauza? E o situatie foarte complicata care ma seaca de vlaga; ganduri, intrebari fara raspuns, etc. Va multumesc anticipat pentru timpul acordat.
Buna ziua, sunt o fata din Cluj Napoca si intrebarea mea ar suna cam asa: prietenul meu este foarte comod, cand vine la mine de ob. in weekend prefera sa stea in casa (ma trimite pe mine dupa o sticla de apa minerala de ex.). Inteleg ca este obosit, desi nu cred ca scoala il oboseste chiar asa mult… Ajuta la renovarea casei parintilor in schimb, dar si asa…
El sta la tara, deci este sanatos tun, totusi am observat ca ii este frica sa urce pe un cal, prefera sa plateasca bilet de tren, desi ar putea sa faca autostopul usor, nu stie sa inoate si considera ca nu va invata niciodata si el nu este facut pentru inot. Ba chiar nu intelege celorlalti cum nu le e frica de adancime…
Sporturile iarasi ii displac chiar foarte mult, la inceputul relatiei nu stiam ca-i asa fricos/neindemanatic, cum sa spun, ba chiar zicea ca ii place baschetul… Si nu pot sa cred acuma ca mi se intampla mie asa ceva… Il iubesc mult si ii vreau binele… Dar cum sa-l fac sa-si dea seama ca atitudinea lui ii de vina/daca altii pot sa se schime si el poate? Multumesc mult pentru raspuns, Kati
Buna ziua. Sunt nou si eu pe site-ul d-voastra si as vrea sa va cer si eu o parere despre relatia in care sunt implicat daca merita sa merg mai departe.
Totul a inceput in septembrie acum 2 ani (deci a trecut peste 1 an jumate). O mica problema intre noi ar fi fost varsta, dar niciodata nu ne-am certat sau „criticat” pe aceasta tema (eu avand 27, iar prietena 17 in prezent). Stiu k o sa ziceti k e o copila si am facut rau sa ma bag in asa ceva, dar eu vedeam un om foarte matur in gandire, si, intr-adevar, la inceput cu teama (din cauza varstei), m-am implicat intr-o relatie care a fost si este foarte frumoasa pana la un anumit nivel.
Eu sunt taur, iar iubi mea e balanta,… stiu am citit horoscopul si nici asta nu ne da prea multe sanse, dar am trecut si peste asta!!! Of! of! Ma simt asa de nashpa incat nici nu stiu cu ce sa-ncep, cum sa-ncep, si nu stiu sigur daca o sa-mi raspundeti, dar am nevoie sa vb.cu cineva care ma intelege si am nevoie de un sfat Intre noi totul mergea bine, dar in momentul knd ne certam, din cauza nervilor ce ii are prietena mea,… intr-o zi se duce totul pe rapa. Orice fac eu n-am dreptate!!! Daca greseste ea tot pe mine ma cearta si uite asa… As putea sa va scriu o carte despre noi,…. o iubesc la nebunie. Toata lumea imi da dreptate mie in contrazicerile noastre, pana si prieteni ei!!! Nu am inselat-o niciodata si cred k nici ea si pt. asta cred k ar fi pacat sa ne despartim.
Totul mergea asa de bine pana cand in ultima saptamana i-a venit chef de plecari, distractii etc. Problema e k suntem la distanta si eu, fiind la treaba nu am putut sa merg pe unde a avut ea „drumuri”. Ieri am aflat unele chestii ce m-au deranjat foarte mult si uite asa a inceput cearta. Problema a fost k atunci knd i-am spus ce am aflat a negat, dar pana la urma s-a dat de gol. Culmea era k tot eu am fost de vina, de ce nu i-am spus cine mi-a zis despre ea. Daca i-as spune cine mi-a zis ar iesi un adevarat scandal, k o cunosc bine de ce e in stare,…. E o fire foarte nervoasa si impulsiva. Eu sunt in schimb foarte calm! Ce sa va mai zic, k nu mai stiu de mine si de ganduri,…. astept telefonul asta sa sune, dar vad k nu se-ndura deloc!!!
Haideti sa va zic ultima intamplare macar, poate imi dati un sfat. Eu am venit de la treaba pe la 7 dimineata ieri (Duminica). M-am inteles cu ea sa ma trezesc si sa merg pe la 1 la ea. M-am trezit la 1 si mi-a dat sms k pleaca de-acasa cu parintii zicand k au treaba. In fine,… am crezut-o ca de obicei, dar nu m-a mai luat somnul. M-a sunat un prieten si am mers pe la el. Problema a fost k l-a sunat prietena lui si l-a intrebat despre prietena mea, sa ma intrebe la ce chef s-a dus k ar vrea si ea sa mearga!!! Deci va dati seama,… eu am venit de la munca, si obosit m-am trezit pt. ea, sa aflu k de fapt ii incurc planurile? Auzind, am sunat la vecinul ei sa mearga la ea sa vada daca e cineva acasa (am uitat sa va spun k pe-acolo e prost cu semnalul, merge, dar cu probleme, si de-aceea l-am sunat pe vecinul ei, acesta avand romtelecom). Mi-a spus k parintii ei tocmai veneau, dar erau fara prietena mea. Auzind, am plecat incolo s-o prind cu minciuna. Ajungand acolo nu era acasa, normal si m-am dus la vecinul ei sa mai povestim, k suntem prieteni.
Nu l-a mai lasat inima si mi-a spus saracul om (are 50 si ceva de ani si este aproape orb) k, de fapt si acum o saptamana prietena mea fusese la un chef unde bause mult incat a doua zi bea tot apa minerala la magazinul unde face practica (de la scoala). Informatia aceasta pleca de fapt de la vanzatoarea din magazin, care este nora acestui om (vecinul prietenei mele). In fine, a aparut si prietena mea imediat, ce-i drept, nu fusese la nici un chef, k nu s-a mai tinut si a inceput cearta. Ea s-a inervat de ce nu-i spun cine mi-o zis, eu m-am inervat sa aflu de la ea de fapt k e adevarat tot ce-am aflat!!!
Acum nu mai rezist, i-am dat sms-uri, dar n-are semnal, k e in practica la acel magazin, am sunat o colega de-a ei sa-i spuna sa mearga unde are semnal sa vb, si vad k de 3 ore nimic!!!! Ce sa mai fac? O iubesc!!! Simt k mor fara ea, dar vad k a inceput sa minta, nu mai are stare acasa, vrea iesiri, chefuri,… alte chestii, pe cand eu sunt mai linistit si nu-mi plac astea. Pana acum nu erau probleme din astea!!! Veti zice k asa-mi trebuie daca m-am incurcat cu un copil kre e in schimbare, dar eu am vazut acel „ceva” in ea care m-a fermecat si, recunosc ca m-am simtit cel mai bine cu ea, si m-am inteles foarte bine, mai bine de o mie de ori decat cu altele de seama mea,… dar vad k acum se schimba….. Va multumesc mult si sper sa nu intampinati astfel de probleme!!!
Buna ziua. Ma numesc Deea, am 24 de ani si sunt o cititoare fidela a revistei Psychologies. Intodeauna citesc prima oara rubrica de raspunsuri pentru problemele cititorilor. De multe ori ma regasesc in respectivele probleme, si imi sunt de ajutor raspunsurile pe care le formulati. Dar acum am si eu, la randul meu, o problema, pe care n-am gasit-o expusa pana acum in paginile revistei, ca sa ma pot inspira.
Sincer, imi e oarecum jena sa ma numar printre cei care va cer sfatul, ajutorul. Nu ma intelegeti gresit, nu consider rusinos sa ceri ajutor. Doar ca, fiind eu insami absolventa de psihologie, am avut ambitia sa-mi rezolv singura orice problema de natura psihologica. Si am avut reusite mari si multe, in ce ma priveste.
In ultimii ani am avut o perioada „plina” din punct de vedere medical, am suferit 4 interventii chirurgicale dintre care 2 la inima – una pe cord deschis. De multe ori simteam ca nu mai pot, ca vreau sa renunt, dar mereu am reusit sa ma ridic si sa merg mai departe.
Iata insa ca am ajuns la capatul puterilor, si am de trecut peste o situatie care, desi banala, eu nu mai am forta si resursele psihice s-o depasesc. In urma cu o luna am suferit ultima interventie chirurgicala, o banala hernie pentru unii, dar pentru mine un calvar, caci ma gandesc cu groaza ca nu pot rupe acest sir nefast, anul si operatia. In fine, am pus acest gand deoparte, il las sa se „prafuiasca” pana data viitoare (care sper ca va intarzia sa apara, poate mai multi ani nu doar unul ca pana acum).
Problema pe care vreau sa v-o expun este din sfera sentimentala, a iubirii. Dupa cum v-am spus am 24 de ani, si abia in urma cu cateva luni am cunoscut acea mare iubire pe care o asteptam de ceva vreme. Inainte de el, am avut cateva relatii pasagere, care mereu s-au terminat prost. Nimeream numai persoane nepotrivite, care nu doreau ceva serios, si se purtau urat (nu in sensul violent, ci de „badaran”). Deja ma saturasem, am hotarat sa nu mai incerc si sa nu mai caut, fiind convinsa ca toti sunt la fel.
Dar s-a intamplat exact asa cum auzisem, cand ma asteptam mai putin. Anul trecut mi-am petrecut vacanta de vara cu vechiul cerc de prieteni. Am inceput sa stau de vorba mai mult ca de obicei cu un anumit tanar din acest cerc. Am sfarsit prin a ne izola de ceilalti, de muzica si zgomot, pentru a putea sa discutam si mai mult. Am descoperit ca gandeam la fel din multe puncte de vedere, multe planuri si idei ni se intersectau si coincideau.
Apoi m-am simtit atrasa de el, dar ceva ma tinea pe loc: inaltimea. Asa ca n-am vrut sa fac vreun pas gresit, si am decis sa astept o vreme, sa vad daca-mi trece. Il cunosteam de mult, il admiram, era respectuos, bine-crescut, sociabil, amuzant, dar nu-l privisem niciodata ca pe un potential iubit, din cauza diferentei de inaltime – eu 180cm, el 168. Sarbatorile de iarna le-am petrecut in aceeasi formula, si petrecandu-mi din nou mai mult timp in preajma lui, mi-am dat seama ca nu mi-a „trecut”. Asa ca mi-am luat inima-n dinti si i-am marturisit. Mi-a raspuns ca sentimentul e reciproc, dar si el se abtinea tot din cauza inaltimii, despre care a spus ca nu-l deranja, dar ii era teama sa nu ma deranjeze pe mine.
In fine, am trecut peste aceasta mica problema si suntem impreuna de atunci. N-a trecut mult timp peste noi, dar pentru mine inseamna enorm, pentru ca e mai mult decat orice alta relatie a mea. El se poarta foarte frumos, ma suporta cu toate toanele (pot fi foarte dificila uneori) si imi face toate poftele, mi-a fost alaturi la greu si mi-a demonstrat ca intr-adevar ma iubeste. Si eu il iubesc, in ciuda inaltimii. Are atat de multe calitati incat acest aspect e infim, cel putin pentru noi doi. Ba chiar avem planuri serioase, de casatorie.
Dar problemele au inceput sa apara in jurul nostru. Mai intai a fost un cuplu de prieteni, de care ne rugam sa iesim in oras si ne refuzau de fiecare data. Intr-o buna zi i-am sacait atat de tare cu intrebarea „de ce”, incat i-am fortat sa-mi spuna durerosul adevar: le era jena sa fie vazuti cu noi, sa fim aratati cu degetul si asemuiti cu „vIrinel si horMonica”. Apoi a urmat familia mea, care cand au auzit de nunta si-au pus mainile-n cap. Cel putin sora mea si sotul ei s-au jurat sa nu ia parte la eveniment. Parintii mei sunt si ei sceptici, imi spun mereu sa mai astept, sa ma mai gandesc, ca nu ne potrivim, tot spera sa se-ntample ceva si sa ne despartim. Am ramas stupefiata, nu-mi venea sa cred! In loc sa se bucure pentru mine ca in sfarsit mi-am gasit pe cineva, dupa atatea suferinte si dezamagiri si nopti in lacrimi…
Nici ai lui nu sunt incantati, din prima zi m-au privit cu ochi critici, si acum incearca din ce in ce mai mult sa-l retina, sa petreaca mai putin timp cu mine. Stiam ca ai mei sunt de moda veche, dar abia acum mi-am dat seama cat de „incuiati” sunt. Si nu numai ei, ci intreaga societate! Cel putin de la noi din tara. Simt ca innebunesc, nu pot sa cred ca niste reguli nescrise, tampite ale societatii imi distrug viitorul!
De unde regula asta ca barbatul TREBUIE sa fie mai inalt decat femeia? De ce atata inversunare si ironie impotriva celor care incalca tiparul? Sunt sigura ca mai devreme sau mai tarziu (mai degraba mai tarziu) va deveni ceva normal, si as vrea sa ma aflu si eu printre „deschizatorii de drumuri”, dar oare o pot face cu pretul de a fi renegata de familia mea? Si cum voi putea sa particip la cel mai fericit eveniment din viata fara sa-i am alaturi? Si daca propria familie nu va fi langa mine, ce pretentii sa mai am de la alte rude sau prieteni? Cum sa mai fie acest eveniment „fericit” fara sa-i am aproape pe cei dragi? Spuneti-mi va rog, cum sa fac?
Am incercat sa vorbesc cu ei, sa le explic, dar sunt atat de categorici, cum nu i-am vazut niciodata! Au fost mereu intelegatori, mi-au fost alaturi, m-au ajutat, si acum… nu-mi vine sa cred! Nu inteleg de ce trebuie sa fie asa: mie mi se pare o prostie, iar pentru ei e atat de important! Niciodata nu mi-a pasat de gura lumii, dar ce te faci cand gura lumii vorbeste si-n propria ta familie? Va rog sa-mi raspundeti, cat mai curand. Sper sa intelegeti ca sunt disperata, sunt pe marginea prapastiei. As fi in stare sa fac un gest extrem, numai ca sa le dovedesc ca ar fi fost mai bine sa-mi accepte dorinta, decat sa ma piarda pentru totdeauna… Nu mai inteleg lumea in care traiesc, pur si simplu.
Sunt casatorita de 22 de ani, am un copil de 21 de ani si unul de opt ani. M-am casatorit din dragoste dar cu trecerea timpului sotul meu a inceput sa consume bauturi alcoolice, devenind alcoolic. Cand spun acest lucru ma refer la faptul ca bea pe ascuns sa nu-l vad eu. Nu este violent fizic, doar verbal. La inceput nu imi era asa de greu dar cu timpul am fost eliminati din cercul de prieteni care nu-l mai suporta deoarece atunci cand bea vorbeste incoerent. Tot timpul se comporta urat cu baiatul cel mare considerand ca acesta ma sustine pe mine. Am avut intentia sa divortez dar nu am avut puterea sa fac acest lucru intrucat nu cred ca m-as descurca din punct de vedere material.
Pot spune ca intre noi nu mai exista sentimente decat de ura. Viata intima nu mai exista si dormim separat. Cu trei ani in urma m-am imprietenit cu un barbat care este mai mic cu opt ani decat mine si este si coleg de serviciu. Datorita lui am avut cateva realizari majore, am terminat o facultate, anul acesta termin masterul, am luat permis de conducere si mi-am cumparat si masina. Consider ca nu sunt o persoana puternica deoarece toata viata am reusit pentru ca au fost alaturi de mine persoane care m-au sustinut. Relatia mea cu acest barbat este mai mult de prietenie desi la inceputul relatiei imi doream din tot sufletul sa ne casatorim.
Am uitat sa va spun ca el nu este casatorit si nu a fost casatorit. I-am cunoscut parintii si sora care au devenit mai mult decat familia mea. Ma iubesc foarte mult si si-ar dori foarte mult daca eu si Vasi ne-am casatori, ei cunosc situatia mea familiala. Am fost pe la ei la inceputul relatiei noastre, cu sotul meu si cu copilul cel mic. Sotul stie doar ca este un simplu coleg de serviciu si eu sunt o buna prietena a surorii lui. Stie ca pentru mine ei sunt a doua mea familie, eu mi-am pierdut parintii acum zece ani.
Acum in mine se duce o lupta foarte grea. M-am saturat sa traiesc in minciuna si ura. De cateva ori mi-am dorit sa ma sinucid dar nu am curajul sa o fac. Nu pot renunta la prietenul meu, cred ca fara el nu as putea trai. El este balsamul sufletului meu chiar daca niciodata nu mi-a spus ca si-ar dorii sa ne casatorim dar mi-a spus ca fara mine nu ar putea trai si ca sunt singura femeie din viata lui cu care s-a inteles atat de bine, pentru ca el este o persoana foarte dificila. Ii este teama de ce vor zice cei din jurul lui, in special colegii de serviciu. Cand mergem la el acasa (ma duc totdeauna singura) suntem ca si casatoriti si toata lumea cu care ne intalnim stie ca noi suntem impreuna. Acolo el se poarta foarte frumos cu mine ca si cand suntem casatoriti. Vreau sa va spun ca pshihic nu mai pot rezista. Nu stiu ce as putea sa fac. Imi doresc sa fiu iubita, sa fiu fericita, sa am langa mine un om cu care sa-mi fie drag sa ies in societate.Nu pot sa-mi pun ordine in gandurile mele si sa pot lua o hatarare. Daca ati putea sa-mi dati un sfat v-as fi profund recunoscatoare. Va multumesc din suflet!
Am constat ca am doua personalitati, fapt pentru care viata mea e complicata. Prima personalitate ( ca sa zic asa ) este asezata, motiv pentru care vreau sa urmez exemplul familiei mele, sa ma asez la casa mea, sa am un sot, copii, totul sa decurga in liniste si pace. Am gasit un tip care indeplineste toate conditiile unui partener ideal : ma sprijina, se ocupa de casa, imi asculta problemele, este alaturi de mine, imi ofera caldura si linistea pe care o cautam. Insa aici apare cealata personalitate.
Desi suntem de un an impreuna simt ca imi lipseste viata de dinainte. Si anume, sa flirtez cu alti tipi, sa iesim in oras, sa ne simtim bine altfel de cum fac cu prietenul meu, practic sa traiesc din plin viata. Chestiile astea imi dadeau satisfactie inainte de „a ma aseza” .
Cu mine se da o lupta continua. Asa cum am zis de la inceput o parte din mine stie ca relatiile astea trecatoare, sexul si aventurile nu imi fac bine (desi imi dau senzatia de satisfactie si euforie), plus ca familia mea este religioasa si mi-a insuflat si mie acest lucru si din punct de vedere religios as pacatui. Tocmai de aceea am ales un barbat linistit care sa ma tempereze si pe mine, insa el nu stie ce se intampla in sufletul meu, ca ma lupt cu mine sa nu gresesc si sa se duca tot ce am construit pana acum, doar pentru o noapte de „fun” !
Nu stiu ma simt constransa, simt nevoia sa evadez, alteori ma simt bine ca m-am potolit si ca imi vad familia fericita ca mi-am gasit in sfarsit persoana potrivita. Trebuie sa mai speciific faptul ca prietenul de acum nu-mi ofera satisfactie pe plan sexual pentru ca sunt prima femeie din viata lui, practic este incepator. Am considerat la inceput ca nu o sa fie un impediment, dar cu timpul am constat ca imi lipsesc partidele normale de sex. I-am explicat ce nevoi am si ce trebuie sa faca, dar… niciun rezultat.
Ce sa fac? V-am zis, consider ca nu trebuie sa-mi distrug relatia si sa-l pierd pentru ca este un om extraordinar doar pentru o partida de sex, dar ma tem ca situatia se va acutiza si voi „calca” stramb fapt pentru care mi-as dezamgi familia, pe el si impicit pe mine. Sunt distrusa, nu credeam ca o sa se ajunga aici. Am nevoie urgent de un sfat. Va multumesc ! Tina
Am si eu o mica problema peste care as vrea sa trec, dar nu reusesc nici cum… M-am atasat extrem de tare de o profesoara din liceu, pot sa spun ca am facut chiar o obsesie pt ea, ma bucur enorm cand o vad si nu ma mai atrage scoala decat atunci cand am ore cu ea, imi lumineaza zilele, imi da pofta de viata si ma ajuta extrem de mult; toate acestea se intampla in lipsa mamei mele, care a plecat de acasa acum un an si jumatate. Mi-e extrem de frica ca se termina scoala si ca nu o sa o mai vad, si ca nu o sa mai am “chef de viata” fara ea… As vrea sa scap cumva de obsesia asta, dar nu reusesc… Mi-e foarte draga si ma doare cand ii sunt indiferenta, dar pt ea eu sunt doar o simpla eleva si nimic mai mult… ea stie deja tot ce simt pt ea, i-am spus cat e de importanta pt mine, dar nu prea pare sa ii pese. Nu stiu ce sa mai fac sa nu ma mai gandesc atat de mult la ea, sa-mi traiesc viata fara ea, pt ca sunt constienta ca din vara imi va fi extrem de greu. Dati-mi un sfat, va rog.
In iulie anul trecut m-am maritat. Am 27 de ani si ma consider o femeie extrem de norocoasa dat fiind faptul ca am un sot exceptional. Suntem impreuna de multi ani, 4 la numar, timp in care am trecut printr-o relatie la distanta si multe alte lucruri. Il iubesc cu tot sufletul meu si pentru nimic din lume nu as putea sa imi imaginez viata fara el.
Totusi, asa cum va spuneam, cat timp el era plecat la munca si eu ramasesem in tara, l-am inselat de mai multe ori. Prin inselat ma refer la sarut cu alti barbati (destui la numar de-a lungul timpului) si doua relatii sexuale. Puneam acest lucru pe seama faptului ca eram despartiti si aveam nevoia sa ma tina cineva in brate, sa ma atinga cineva. Din pacate pentru mine, observ ca acest lucru persista. Recent a plecat intr-o deplasare si am profitat de ocazie pentru a ma intalni cu un coleg de birou si a ma saruta cu el. Atat. A fost doar o ora si dupa ce l-am sarutat mi-am dorit sa ajung acasa.
Nu stiu de ce fac acest lucru. Cu sotul meu nu am o relatie sexuala minunata. In mare parte cred ca mi se datoreaza, simt ca mi-am pierdut interesul fata de el. Simt ca e prea linistit, prea tandru, prea domol, nu ma saruta niciodata cu pasiune, ma saruta cu dragoste si iubire. Si apreciez acest lucru, dar as vrea sa il simt langa mine cu adevarat barbat si sa „ma ia pe sus” intr-o seara.
Va dati seama ca in timp, faptul ca el e asa si eu mi-am pierdut interesul, duce la o viata sexuala aproape inexistenta. Ce sa mai spun, practic am nevoie sa beau un pahar de vin sau o bere ca sa „ma apuc de treaba”. Nu stiu ce sa fac. Nu imi doresc sa il mai insel, doar ca nu stiu cum sa fac sa vad de la el o privire zdravana si un sarut plin de pasiune. Mi-as dori sa se uite la mine asa cum o fac alti barbati: cu dorinta de a mi da hainele jos. Sunt oare un caz fara speranta?
Am avut ca diriginte un profesor de informatica foarte rigid, dur si misogin care ne-a zis ca «daca simte pe cineva ca miroase a transpiratie», atunci o sa-si bata joc de el in fata clasei. De atunci a inceput si calvarul meu pentru ca tot timpul ma stresam. Imi creasem o teama de a nu transpira si pe masura ce ma temeam mai tare cu atat transpiram mai des. Faceam dusuri zilnice, foloseam toate produsele necesare, dar cu toate astea tot ma temeam.
Acum, dupa sapte ani, am aceeasi frica.
I-am spus mamei ca ma certam cu sotul meu. Oricum nu l-a placut de la inceput… m-a sfatuit sa divortez (asta am si facut). Mai tarziu am inteles ca barbatii sunt diferiti. Am reluat relatia. Dar cand a aflat mama mea a facut o criza. Pe o parte se simte vinovata ca mi-a distrus viata, dar tot il critica pe fostul meu sot… parca vorbea de un monstru…
Am vazut raspunsul anterior si as vrea sa mai fac niste completari. Sunt o persoana normala, care arata bine si isi doreste pe cineva. Dar nu gaseste. Am incercat pe acele site-uri de intalniri, petreceri, evenimente (care, in afara de petrecerea firmei, daca nu ai intalnit un barbat sa te invite nu ai unde sa te duci), baruri (aceeasi problema, plus fumul de tigara). Poate va ganditi la unul aerisit – am incercat si din ala si am inghetat de frig. Probabil ca mai sunt dar ar trebui sa mi le pot permite.
Nici nu stiu cum sa pun problema: am 35 de ani, sunt manager intr-o companie mare, am greutatea potrivita(!). Anul asta nu am iesit cu niciun barbat. Asta, pentru ca nu am intalnit pe nimeni. Imi doresc pe cineva, dar lumea parca s-a golit de barbati. Daca fac un bilant, pot spune ca el e cel care lipseste din viata mea. Da-mi doar un sfat cum sa procedez. In sinea mea, traiesc totusi cu o nedumerire: ce se intampla?
Am terminat facultatea de psihologie in 2002 si nu am profesat deloc pana in acest moment (am lucrat in marketing si resurse umane). Am inceput o formare in psihoterapie, dar usile imi sunt inchise. Nimeni nu ma angajeaza ca psiholog, pentru ca nu am experienta, cabinet particular inca nu pot sa-mi deschid dar oricum nici pentru asta nu am experienta, sunt foarte… incurcata. Nu stiu cum ar trebui sa demarez, incotro….
Nu reusesc sa inteleg de ce nu-mi pot exprima trairile. De multe ori am experimentat acest sentiment de reprimare. De exemplu daca ma aflu la un concert si-mi place mult atmosfera, ma simt bine, totusi nu reusesc sa ma exteriorizez, chiar daca simt ca toata fiinta mea vrea sa tipe, sa sara in sus de bucurie. Sunt prizionera unui corp care gandeste mai mult decat simte. Si nu stiu ce este, teama de a fi vulnerabila, de a fi judecata de altii. Am ajuns o copie fidela a mamei.
Buna ziua. Am 36 de ani si anul trecut m-am despartit de tatal copilului meu, dupa 16 ani de convietuire. Ultimii ani au fost un chin, traiti sub teroare, dar nu am reusit sa ma despart de el din cauza fricii de a pierde copilul (care are 15 ani). Mereu ma ameninta ca nu ma va mai lasa macar sa ma apropii de el . Si pana la urma asa s-a intamplat. N-am mai rezistat pana la urma si am plecat de acasa, fara sa iau mai mult de o valiza cu haine si copilul.
Binenteles ca a fost un scandal enorm, a luat copilul la el cu tot felul de amenintari si nu am reusit nici in prezent sa ajung la o intelegere cu el. Intre timp am cunoscut un alt barbat, iar acum motivul principal (asa spune el) ca sa nu vad baiatul este ca am pe altcineva.
Ma rog, situatiea e complicata, dar ce ma preocupa cel mai mult este ca baiatul meu, cu care eram cea mai buna prietena, s-a indepartat de mine, nu-mi raspunde la telefon, nu il vad cu saptamanile si nu stiu ce sa fac. Tatal lui e foarte violent, asa a fost mereu (mai are rost za zic ca e italian?), de cate ori incerc sa ma apropii de copil ma ameninta cu moartea si ne trimite zi de zi mesaje obscene si ce e mai rau este ca eu cred ca baiatul meu traieste sub aceiasi teroare sub care am trait si eu. Dar nu recunoaste. Asa faceam si eu. Cum sa vorbesc cu el ? Ce as putea face?
De 2 luni mi-a murit tatal. Mi-a fost model si idol. Eram in delegatie si nu am fost acolo cand a murit. Am ramas doar eu si mama.
Am un copil -adolescent din casatoria incheiata prin divort in urma cu 10 ani care nu locuieste la mine.
Aveam si o relatie cu o doamna divortata ca si mine cu un copil. Ma intelegeam bine cu ea, aveam teme de discutie, ne completam binisor si era foarte maleabila. Datorita manipularilor mamei mele (ma ameninta ca se sinucide) am decis sa-mi iau lumea in cap sa plec in alta tara la lucru. Numai sa nu mi se planga ca o parasesc la greu, ca nu imi pasa de ea.
Desi era mult mai bine pt mine sa ma mut la prietena, am ales sa plec si sa las totul balta. Nu inteleg de ce am reactionat asa. Sunt un luptator si nu ma dau batut prea usor. Ce se intampla cu mine? Parca ma sabotez singur. Asteptam de-o viata o astfel de femeie si de cand a murit tatal meu …
O sa imi revin ? Voi fi cel care am fost? Am mai trecut prin experiente traumatizante, ce-i drept cu ajutorul psihologului dar am trecut. Sau comportamentul meu este in limitele normale? Multumesc.
Buna ziua! De curand am cunoscut un tip foarte simpatic, glumet asa cum imi place… Are si ceva profunditati prin creier 😀 Dar… sunt intr-o mare dilema. El are 21 de ani abia impliniti eu mai am cateva luni si il ajung. Mi se pare imatur prin faptul ca in gashca de baieti se comporta ca un pustan aflat la pubertate, face misto de fete, vorbeste urat… Si urasc chestia asta! Ma intreb chiar cum de imi mai place de el!?
Sunt nesigura pe mine, ma gandesc ca as putea fi tinta unui pariu, nu am inca incredere in el. Nu stiu daca sa incep o relatie cu el, pentru ca nu vreau ca apoi sa il fac sa sufere daca chiar s-a indragostit de mine cu adevarat (melodia lui de suflet este nothing else matters de la metallica, ma gandesc ca e sugestiva aceasta precizare in acest sens).
El este un tip tare energic, ma gandesc ca daca m-as indragosti prea tare de el nu as mai judeca rational si as putea face anumiti pasi gresiti din cauza ca are si putere de convingere asupra mea. Eu sunt inca virgina si as vrea sa gasesc baiatul potrivit pentru mine! Cum sa fac sa scap de atatea ofuri? Sa fiu sigura pe ceea ce fac si ceea ce sunt? Sa fac ce imi place si sa fie folositor pentru mine!simt ca nu stiu sa aleg ce mi se potriveste! Va rog ajutati-ma!
Buna ziua! Este pentru a doua oara cand va scriu si, cu aceasta ocazie, tin sa va multumesc pentru ajutorul deja acordat. Intrebarea mea este, din nou, referitoare la o viitoare cariera in psihologie.
In principal, as dori sa aflu detalii despre ce anume „se intampla” o data cu terminarea studiilor de licenta/masterat daca as avea in vizor, spre exemplu, domeniul organizational, educativ sau chiar terapeutic. Din cate am auzit, se dau fel de fel de examene in urma unei perioade de „ucenicie” sub indrumarea unui psiholog practicant/autorizat etc. Va multumesc mult!
Buna ziua, Am cunoscut un baiat acum patru luni. La inceput ne vedeam zilnic; apoi s-a racit fata de mine si acum ne vedem o data pe saptamana cateva ore. Nu iesim nicaieri, nu cunosc niciun prieten de-al lui. Cateodata nu imi raspunde la telefon si nici nu ma suna inapoi. Cand are el chef ma suna ca si cand ne-am vazut ieri si ma cheama la el. Nu am mai avut o relatie de 2 ani si poate complic eu lucrurile mai mult decat e cazul, dar nu stiu ce sa inteleg din comportamentul lui. L-am intrebat ce vrea de la mine si mi-a spus ca nu stie. Vreau sa ma despart de el dar nu stiu daca nu cumva ma grabesc. Va multumesc anticipat, Kate
Am un prieten cu care sunt deja de un an, il iubesc enorm si as face totul pentru el, stiu ca si el ma iubeste si e foarte atent si tandru, dar atunci cind sunt singura mereu imi vin in minte diverse lucruri care ma nelinistesc, imi imaginez diverse situatii cam ce face el unde e si cu cine???
Pare a fi totul perfect dar oricum am ceva pe suflet ceva inexplicabil, nu ca as avea vreun motiv dar imi e atit de frica ca nu cumva sa vina ziua aia in care sa ne despartim, nu stiu ce ar fi viata mea fara el, si nu pot povesti nimik din ceea ce ma apasa nimanui, nu am cui…
Deseori pot sta si fara vreun motiv sa pling, imi sta ceva ca un nod in git si nu am idee de ce…. Ajutati-ma va rog, nu mai suport, stiu ca sunt poate exagerari de ale mele dar am nevoie de ceva sa ma calmez, sa gindesc mai pozitiv.
In Octombrie 2009 am inceput o relatie cu un baiat, in ciuda faptului ca el mi-a spus ca nu este in stare de a se implica intr-o relatie. Dupa discutia cu el lucrurile s-au desfasurat contrar concluziilor discutiei.
A continuat o perioada de 6 luni in care am facut destul de multe lucruri impreuna, ceea ce demonstra ca ne potrivim din multe puncte de vedere. Dupa 6 luni am dorit sa discut cu el, sa vad daca ceea ce eu simteam era adevarat. Comportamentul lui imi spunea ca intre noi e mai mult decat o simpla prietenie, dar am simtit totusi nevoia sa am o discutie cu el. Raspunsul a fost oarecum surprinzator. Mi-a spus ca sentimentele lui nu au evoluat si ca se simte gol in interior si nu a putut depasi pragul unei foarte bune prietenii.
In relatia cu el eu am fost intotdeauna foarte draguta, foarte saritoare, foarte disponibila si am facut toate aceste lucruri cu foarte mare placere pentru ca am vazut in acest baiat multe din calitatile pe care mi le doresc de la omul cu care poate imi voi petrece la un moment dat restul vietii.
Comportamentul meu a decurs de la sine si a fost provocat de persoana lui. Nu pot sa cred ca nu a simtit chiar nimic pentru mine. Am vrut sa rup de tot legatura cu el, o perioada sa nu il mai vad, sa nu mai stiu nimic de el, sa imi revin. Dar e foarte greu si am cedat. El stie ca sufar foarte mult si e dispus sa imi ofere in continuare prietenia lui.
Nu stiu ce sa fac, nu stiu cum e mai bine pentru mine. Oare chiar nu mai am nici o sansa sa il fac sa simta altceva fata de mine? M-am hotarat sa pastrez prietenia cu el, dar intr-o maniera mult mai rezervata. Oare asa il voi atrage? Stiu ca numai timpul rezolva astfel de probleme.
M-am adresat Dvs. pentru ca nu e prima data cand mi se intampla acest lucru. Am avut o alta relatie de 4 ani care a inceput intr-un mod similar. El mi-a spus sa nu ma implic, pentru ca nu poate sa se ataseze de nimeni. Oare toti barbatii din viata mea sunt incapabili din punct de vedere sentimental?
V-am spus, eu m-am comportat in ambele cazuri, cred eu, exemplar, in cazul relatiei de 4 ani, pe parcurs au aparut insa certuri si despartiri care au dus intr-un final la ruptura totala. Baiatul depre care povesteam insa la inceputul destainuirii mele parea diferit insa, prin calitatile lui ca om. Imi este foarte greu sa il uit…si vreau sa cred ca mai exista o sansa si as face orice sa pot lua cumva lucrurile de unde au ramas si sa construiesc un nou inceput, inceput prin care sa il cuceresc mai mult decat ca si pe un simplu prieten. Multumesc pentru ca m-ati ascultat.
Citind articolul de aici despre dependenta de jocurile de calculator mi-a venit ideea sa va intreb pe Dvs., un specialist, ce se poate incerca pentru a-l ajuta pe un amic care are exact aceasta problema.
(La cererea utilizatorului, nu reproducem intregul mesaj)
Ce sa-i spunem? Cum sa il convingem ca are nevoie de un psiholog si ca ar fi probabil o investitie foarte buna?
Tematica: gelozia normala si patologica, stima de sine si gelozia, vina, tipuri de gelozie: gelozia romantica, preventiva si auto-generata. Aplicatii practice si aspecte teoretice. Sunt invitati sa participe psihologi, medici, psihoterapeuti si absolventi ai facultatilor conexe (asistenta sociala, psihopedagogie, sociologie), studenti si persoane interesate de dezvoltare personala.
La sfarsitul workshop-ului participantii vor primi diploma de participare, utila la C.V.
Prof. Aaron T. Beck univ. Dr. Psiholog Daniel David, presedintele Asociatiei Romane de Psihoterapii Cognitiv-Comportamentale impreuna cu colaboratorii sai, organizeaza in cadrul Clinicii Aquamarin din Bucuresti, Bd. Decebal nr. 6, sector 3, urmatorul curs acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, in regim de formare continua: Diagnostic si evaluare clinica.
Inafara de anxietate, depresia este una din cele mai frecvente probleme ale clientilor in psihoterapie. Ca si clinicieni trebuie sa ne decidem asupra modelului explicativ adoptat, deoarece va influenta planul de tratament pe care il vom elabora. Avem la dispozitie o paleta intreaga de optiuni de tratament care se exclud reciproc deseori. De la farmacologie, la psihoterapie de profunzime cu influente analitice, trebuie sa alegem in concordanta cu conceptualizarea noastra despre aceasta deseori debilitanta problema de sanatate mintala.
Buna ziua. Va scriu in speranta ca ma puteti ajuta sa rezolv situtia tensionata dintre mine si fostul meu sot. Am divortat de curand, dupa 15 ani petrecuti impreuna, si un copil de 5 ani. Am divortat la initiativa mea, pentru ca incepusem sa mergem in directii diferite: eu imi doream o familie, timp petrecut cu copilul, el o cariera, dictractii… Nu-i cunosteam prietenii, colegii de serviciu, am aflat ca ma mintea foarte des si mult.
Desi mi-a fost foarte greu, am ales sa ne despartim, desi el s-a opus din rasputeri. Mi-a promis ca se va schimba, s-a purtat frumos, s-a purtat urat, m-a amenintat ca se va sinucide, a incercat sa intoarca copilul impotriva mea, si tot asa. Dar eu am simtit ca nu mai pot merge mai departe, nu-l mai recunosteam in omul care a devenit , pur si simplu nu ma mai vedeam alaturi de el.
Acum mai mult de un an i-am cerut sa se mute din locuinta noastra (de fapt, locuiam impreuna cu parintii mei, in casa lor) pentru ca ne certam tot mai rau, zilnic, iar copilul incepuse sa fie afectat de acest lucru. Desi am vrut sa depun actele pentru divort inca de atunci, nu am facut-o, deoarece el imi spunea mereu ca se va sinucide in ziua in care voi face acest lucru.
La inceputul anului acesta insa, am depus actele, iar procesul s-a finalizat de curand. In viata mea a aparut si un alt barbat, cu care insa am evitat sa ma afisez public – ne vedem rar, o data pe saptamana, si atunci doar 1-2 ore – si alaturi de care as vrea sa incerc sa incep o viata noua, dar trecutul nu ma lasa inca.
As vrea, daca se poate, sa ma sfatuiti, cum sa il fac pe fostul meu sot sa inteleaga ca avem acum vieti separate? Vine saptamanal sa vada copilul, fara sa sune inainte, ma ameninta in continuare ca se va omori sau il va omori pe cel alaturi de care as vrea sa fiu. Spune mereu ca sunt un om rau, ca nu fac decat sa il ranesc, pentru ca imi traiesc viata fara el, ca nu il mai chem sa participe la reuniunile familiale – cu cei din familia mea, bineinteles, desi nu mai am cum sa fac asta, ar fi penibil pentru toti cei implicati. As aprecia mult un sfat competent, pentru ca nu stiu cum as putea sa fac sa depasesc situatia aceasta. Va multumesc.
