Hello! Apelez din nou la dvs fiindca sfaturile primite anterior mi-au facut mult bine si m-au ajutat sa indrept intr-un fel situatia. Va multumesc cu ocazia asta. Acum se pare ca am alta problema. Eu dintotdeauna am fost o fire romantica si visatoare (imi place sa scriu si sa citesc), insa tot timpul am simtit o inferioritate legata de barbati (barbatii pot face niste lucruri de care femeile nu sunt capabile), asa ca am ales o facultate de profil tehnic (automatica) pt a-mi demonstra mie si celorlalti ca pot.
Primul an a fost relativ usor fiindca utiliza informatii din liceu, acum (anul 2) insa lucrurile se complica teribil pana in punctul in care mi se pare ca nicio informatie nu se mai leaga. Eu am fost mereu obisnuita sa fiu prima sau printre primii, iar acum lucrurile s-au schimbat si pe masura ce constientizez asta, imi este si mai greu sa invat. Sunt multe lucruri pe care nu le inteleg insa am colegi care au buna-vointa sa-mi explice, insa adevarat problema este ca pricep pe moment, iar cand vine momentul sa reproduc, nu mai pot, ma blochez, se sterge tot din minte de parca nici n-ar fi existat.
Nu reusesc sa retin si totul doar pe partea cu facultatea (mi se par toate bucati de puzzle care nu au nicio noima, iar eu am fost obisnuita sa invat facand conexiuni si nu tocind). In viata de zi cu zi sunt ok si asimilez informatii din documentarele la care ma uit, din cartile pe care le citesc, etc.
O alta problema ar fi ca nu am rabdare. Ma plictisesc ingrozitor de repede de tot ce fac iar cand ma apuc de invatat, nu rezist mai mult de 15 min fara pauza. De aceea prefer sa invat cu colegi fiindca ma simt intr-un fel supravegheata si nu mai am curajul sa fac pauza. Apoi mai exista un coleg pe care eu il admir foarte mult fiindca e extrem de inteligent (el e cel care ma ajuta cu studiul) si mereu am fost intr-o competitie muta cu el, el iesind intotdeauna primul, iar asta ma demoralizeaza si mai mult.
Nu as vrea sa renunt la facultate fiindca stiu ca pot, insa vreau sa gasesc calea de a iesi din blocajul asta fiindca ma consider o persoana inteligenta si capabila. Vreau sa adaug un lucru: stiu ca in general relatiile fetelor cu baietii sunt o reflexie a relatiei acestora cu tatii. Tatal meu a fost uneori ft autoritar si extrem de protector, insa foarte copilaros si aproape de mine in alte situatii. Mereu imi spunea ca orice nu reusesc sa fac, ma ajuta el fiindca de aia e barbat/tata. V-as fi extrem de recunoscatoare daca m-ati ajuta cu un sfat! Va multumesc!
M-am decis sa va scriu pentru ca sunt in cautare de raspunsuri si sper sa le si gasesc… Va scriu pentru a afla mai multe informatii de nevroza depresiva si ce modalitati de a o trata sunt. Mama mea a fost diagnosticata de medic cu aceasta afectiune… boala… nici nu stiu exact cum se cheama, si as vrea sa stiu cum putem noi, familia, sa o ajutam.
Ca sa va faceti o idee, mama mea, din cate imi amintesc eu, a mai avut probleme cu depresia, din multe cauze, printre care faptul ca nu a avut niciodata o relatia apropiata cu mama ei, apoi nu a avut nici o casnicie usoara (acum are 50 de ani, si e casatorita de 32). Nu a gasit implinirea, ca sa zic asa, nici in noi, copiii ei, care, gandeste ea, nu am realizat inca nimic in viata, desi suntem la o varsta la care altii sunt casatoriti, au casa, copii, etc… Si acum, la 30 de ani, ne reproseaza deciziile pe care le luam, inclusiv ca nu am urmat liceul pe care il dorea ea, sau alte lucruri de genul asta, care par mici, dar ea in mintea ei le considera o tragedie. Iar de Paste, cand am fost acasa (eu cu fratii mei stam in Bucuresti, iar parintii la tara, la cateva sute de km), iar a fost o cearta intre noi, legata desigur de nemultumirile ei si ale tatalui meu de noi.
Desi am tot incercat sa le explicam ca deciziile pe care le luam sunt ale noastre, si vrem sa ne traim viata cum credem noi de cuviinta si nu cum vor ei sau cum cred ei ca ar trebui, nu am avut succes.
Si se pare ca acea cearta i-a pus capac… De atunci a stat aproape o luna prin spitale si medicii i-au tot facut analize sa isi dea seama ce e cu ea, ce i se intampla – are probleme cu tensiunea, care oscileaza, simptome de menopauza, ceva si cu tiroida – insa printre altele i-a fost pus si diagnosticul acesta, nevroza depresiva. Acum este acasa, de cateva zile, insa tot nu se simte bine, cu toate medicamentele pe care le ia, tot timpul spune ca simte ca are capul greu, nu poate sa stea prea mult in picioare… simte ea ca nu mai e asa cum a fost.
Mama a fost un om foarte activ, a muncit mult si acum munceste mult, ca sa putem avea noi un viitor, insa de un timp nu mai e asa cum era… si nu stiu cum sa facem sa o ajutam. Nu stiu ce sa ii spun, cum sa ii spun sa inteleaga ca unele lucruri nu sunt asa grave cum par, ca avem motive de bucurie, ca suntem sanatosi si ca avem, cat de cat, din ce sa traim.
Intr-adevar, am avut perioade grele, o perioada nu am avut eu serviciu, apoi sora mea, insa acum suntem bine, avem un job din care ne putem plati chiria si altele… Ea ia totul in tragic, orice se intampla, si as vrea sa inteleaga ca lucrurile isi gasesc o rezolvare, insa daca noi facem tot felul de scenarii urate in mintea noastra, ne facem mai rau.
Acum si tatal meu incearca sa se scuze cumva fata de ea, desi intelege ca si din cauza lui mama e asa cum e, ca nu a respectat-o si nu a avut grija de ea, asa cum ar fi trebuit, mege cu ea la medici, etc, insa ea nu poate uita cum a fost el, si modul urat in care s-a comportat cu ea, cel mai adesea din cauza alcoolului.
Iar eu simt ca nu sunt persoana care sa poata sa o ajute pe mama, cred ca ar fi mai potrivit un psiholog, care sa o ajute sa caute in sufletul ei si sa se faca bine, care sa o faca sa vada si partea plina a paharului, nu doar pe cea goala. Iar intrebarea mea rea, ca sa concluzionez, cum putem sa o ajutam sa treaca peste asta? Va multumesc ca ati avut rabdare sa cititi mesajul meu, nu am dorit sa fie asa lung, asa a iesit si va marturiesc sa mi-a facut bine sa scriu toate astea 🙂
Scopurile fanteziei sexuale, diferentele de gen, dezvoltarea fanteziei sexuale, fantezii sexuale feminine si masculine, beneficiile fanteziei sexuale, jocurile de rol, motivatia sexuala si durata relatiilor, motivele pentru angajarea in actul sexual, perceptia vulnerabilitatii, stilul de atasament si motivatia sexuala.
De aproape un an, nu mai pot citi nici macar carti usoare. De fapt, citesc si nu inteleg aproape nimic, uit ce am citit pana la sfarsitul paragrafului. Sincera sa fiu, nu-mi mai place nimic. Imi vine sa cumpar numai reviste cu poze. Ce fel de afectiune este cea pe care o am eu si cum se poate trata?
Am 44 de ani si nu reusesc sa am pe nimeni. Am lucrat mai multi ani in strainatate sperand ca poate il intalnesc acolo pe the one. In afara de cateva aventuri, nu m-am ales cu nimic. Nici in tara nu prea mai am pe nimeni, parintii nu mai sunt si nici cu prietenii nu am tinut legatura. Nu sunt deprimata, ci caut o solutie.
De cand am fost avansata, una dintre colege ma tot sicaneaza. Are mereu cate o replica sau un raspuns prin care ma pune intr-o lumina proasta. Bucuria avansarii este acum umbrita de rautatea acestei colege. Ma obsedeaza gandul sa nu fac greseli, pentru ca ea are grija sa foloseasca orice ocazie ca sa le scoata in evidenta. In timp ce lumea se plange de sefi, eu nu am nicio problema cu el, ci doar cu un egal de-al meu. Cum sa procedez?
Dupa 12 ani de casnicie am hotarat sa divortam. Avem 2 copii: de 11 si 6 ani. Sotul meu are pe altcineva, de fapt vor avea un copil la vara. Nu am putut suporta lucrul asta. Am trecut cu vederea de cate ori l-am mai prins ca ma insela, dar acum consider ca a intrecut orice masura. Nici macar nu am avut putere sa ma cert cu el. Cand m-a anuntat ca va avea un copil, i-am spus sa-si faca bagajul si sa nu mai sune niciodata. Acum am mintea goala de ganduri. Nu simt nimic. In schimb, mi-e teama pentru copii. Nu stiu cum sa ii fac sa treaca peste asta.
M-am hotarat sa fac un lucru care ma framanta de multa vreme: nu vreau sa-mi mai pierd timpul cu cei din lista mea de „prieteni“. Ma intalnesc din obligatie, din inertie, dar de foarte putine ori din placere. Simt ca aman o multime de lucruri care imi fac placere pentru ca nu am timp, dar accept cu multa usurinta sa ies cu acesti prieteni si sa imi pierd timpul in aceleasi discutii fara rezultat. Cum sa fac asta? Pentru ca nu vreau nici sa-i ranesc.
M-am mutat de vreo patru luni intr-un apartament nou si pana acum mi-am cunoscut doar o parte dintre vecini. Unul dintre ei este un barbat foarte atragator si cred ca m-am indragostit de el. Cand ajung seara acasa, ma uit la fereastra lui sa vad daca s-a intors, ma duc pe balcon din 10 in 10 minute sa ii vad masina. Cand urc cu el in lift (ceea ce s-a intamplat destul de rar), simt cum rosesc si transpir. Cum sa-l abordez totusi?
Sotul meu este plecat in delegatii foarte multe luni pe an. Eu raman singura cu copiii acasa si ma ocup de educatia lor. Simt cum ma instrainez din ce in ce mai mult de el. Povestea mea abia acum se complica si mai mult: m-am indragostit de unul dintre prietenii din grupul nostru si imi dau seama ca el este „jumatatea“ mea. Cum sa-i spun sotului meu si sa nu-l fac sa sufere? Pana la urma, este un om bun, dar nu mai simt nimic pentru el.
Metoda de selectare este interviul ,,fata in fata’’ cu solicitantul de program (se va analiza programul si se vor clarifica toate intrebarile,interviul de evaluare va consta in prezentarea documentelor necesare care demonstreaza desfasurarea procesului sau de formare, se va evalua baza teoretica prin informatii privind experienta in domeniu
Buna ziua. Va rog sa ma ajutati in urmatoarea situatie. Sunt casatorita si am un bebelus cu care stau acasa. Uneori simt ca sunt foarte obosita si am nevoie sa ma relaxez un pic. Unica persoana pe care as putea conta este sotul meu, dar din pacate acesta are alte prioritati. Fratele sau (care nu sta in Romania) si-a cumparat un apartament in Bucuresti cu scopul de a-l da in chirie si l-a lasat pe sotul meu sa se ocupe de toate problemele ce apar in legatura cu acest apartament. Practic, daca nu in fiecare zi, atunci de cateva ori pe saptamana cate ceva se intampla, si atunci sotul meu din putinul timp pe care il are (fiindca munceste foarte mult), merge sa rezolve aceste probleme.
Eu sunt foarte furioasa pe aceasta situatie si i-am explicat sotului meu ca nu-mi place deloc ca petrece atat de mult timp rezolvand problemele fratelui sau, cu atat mai mult ca o face absolut gratuit.
Fratele sau a decis sa-si mai cumpere inca un apartament si printr-o procura la imputernicit pe sotul meu sa se ocupe si de unele proceduri de tin de procurarea acestuia. Cand a venit momentul ca fratele sau sa ne ajute (sa ne imprumute niste bani), ne-a imprumutat o suma mica care nu ne ajuta la nimic, argumentand ca are si el cheltuieli, desi era clar ca putea sa ne imprumute mai multi. Chiar si in aceste conditii sotul meu prefera sa ma ignore pe mine si sa-si ajute fratele.
Mi se pare ok, sa-ti ajuti fratele dar sa nu o faci in detrimentul familiei. Sotul meu nu intelege acest lucru si o spune cu voce tare ca el va continua sa-si ajute fratele, chiar daca noi ne certam din acest motiv si mie nu-mi place deloc faptul ca el nu petrece mai mult timp cu noi.
Va rog, ajutati-ma cum sa solutionez acreasta problema, fiindca simt ca imi afecteaza grav relatia cu sotul meu. Ne certam mereu. Deja sunt obosita din cauza acestei situatii si nu stiu cum sa procedez.
M-ar interesa ca parinte sa stiu cum sa reactionez cand fiul meu (4 ani) invita la noi un prieten imaginar. Nu ii permit „prietenului” sa ia cu asalt viata noastra. Ii permit sa se joace, dar de culcat sa se culce acasa la el, de mancat sa manance cu mami lui, nu vorbesc direct cu el ci numai prin fiul meu, si in plus am cumparat si un caine mic de apartament, un bison, ca sa ii dau ocupatie fiului meu.
Nu stiu insa unde se termina normalul in aceasta prietenie, si unde incepe patologicul. Informatiile pe net nu sunt foarte detaliate, si nu prea ma ajuta ca parinte. Inteleg ca e normal la copil unic, dar nu stiu eu cum sa ma port cu „prietenul”. Mentionez ca prietenul e intotdeauna un prieten real in vizita imaginara, nu e 100% inventat. Multumesc.
Sunt adolescenta si am 16 ani. Din pacate, am o relatie dificila cu parintii mei, fiind implicate mai multe conflicte (am sunat si la Protectia Copilului).
De ceva timp, am incercat sa evit cu orice pret socializarea cu ei, ceea ce m-a facut sa par trista si deprimata in ochii lor. M-au amenintat ca urmeaza sa ma bata daca nu-mi revin din starea in care sunt. Ce ma sfatuiti sa fac?
Am o fetita de 9 ani care mai nou m-a socat cu niste insemnari din jurnalul ei. Se imagineaza facand sex cu tatal, fratele si chiar cunoscutii. Ma vede si pe mine ca posibila partenera.
Niciodata nu am discutat cu ea asemenea probleme. Suntem o familie normala cu frica de Dzeu. Informatii de genul acesta le-a primit ori din mass media ori de pe internet. Spuneti-mi va rog cum sa reactionez. Mi-a lasat chiar ea aceste insemnari. Era abatuta si-mi spunea ca o macina ceva si atunci i-am propus sa-si noteze ce are pe suflet dar nu mi-a trecut prin cap ca astea ar fi problemele.
Singura discutie pe care am purtat-o a fost cea legata de primul ciclu, asta pt ca am observat ca incepe sa se dezvolte, sa-i creasca sanii si considerand-o un copil care mai crede in Mos Craciun am vrut s-o feresc de un soc in cazul in care i-ar veni. greseala mea a fost probabil ca nu am stiut sa-i raspund la intrebari de genul cum se fac copiii dar nu mi-am imaginat ca ea stie mai multe picanterii decat ar trebui. Si apropo: singura anormalitate am observat-o la 8 ani cand cred ca se masturba si i-am atras atentia.Va multumesc.
Am un baietel de 10 luni cu care stau acasa. Sunt casatorita iar sotul meu ma iubeste foarte mult. Recent de ziua mea am fost numai noi doi in strainatate intr-un week-end prelungit. Eu am terminat o facultate cu profil artistic, dar nu am mai profesat de cand am rams insarcinata (nu imi permitea sarcina).
As avea doua intrebari: este normal sa am stari depresive care ma impiedica sa ma bucur de ce am? De vreo luna de zile am inceput sa iau Sedatif PC. Credeti ca ajuta la combatarea starilor?
Majoritatea timpului incerc sa ma port frumos si sa fiu o persoana buna cu cei din jur, dar uneori imi pierd controlul si rabufnesc iar sotul meu spune ca dau dovada de rautate. Si eu personal as vrea sa ma controlez mai mult dar se intampla ca ajung sa spun anumite lucruri si apoi imi pare rau (mai ales pentru ca nu vreau sa-l ranesc pe sotul meu). As putea sa rezolv problema asta prin terapie sau ce alta solutie sugerati? Multumesc mult.
Buna ziua, Sotul meu devine agresiv in cazul in care fiul nostru se afla in situatii competitive (scoala, sport de performanta) si nu se ridica la nivelul asteptarilor lui. Se manifesta astfel: ridica tonul, vorbeste patimas, jigneste direct (ex. esti prost, las, nu esti in stare sa.., pentru ce cheltui bani…, mameluc, s.a.) sau indirect prin comparatii cu alti copii (aia cum sunt in stare sa…tu de ce nu esti ca ei?).
Acum un an l-a lovit in timpul unui concurs de fata cu toata lumea (i-a ramas urma palmei lui pe obraz) si a promis ca n-o sa se mai repete. I-a parut rau pentru gestul lui, chiar i s-a facut rau dupa ce a trecut furtuna. Acum cateva zile, tot in timpul unui concurs, l-a certat si l-a bruscat pe fiul nostru pentru ca n-a jucat la nivelul la care se astepta. Deorece mie mi s-a facut frica ca va repete gestul de acum un an, il tineam de mana in timp ce el ii strangea capul baiatului nostru obligand-ul sa priveasca intr-o anumita directie in timp ce il certa. Gestul meu l-a deranjat atat de tare incat m-a plesnit peste mana si a tipat si la mine de fata cu toata lumea.
Este prima oara de cand suntem casatoriti (14 ani) cand face un asemenea gest. Mai tarziu si-a cerut iertare dar mi-a spus ca am meritat-o pentru ca m-am bagat si probabil n-o sa se mai intample. Sunt foarte dezamagita si derutata si nu stiu care este limita tolerantei in fata unor astfel de gesturi care ma dor foarte mult si care m-au indepartat de el. Mentionez ca nici eu si nici baiatul nu i-am vorbit urat sau am facut vreun gest care sa justifice purtarea lui.
De asemenea, devine violent verbal (ridica tonul, jigneste) cand il ajuta la lectii daca baiatul nu este atent sau nu intelege din prima. Comportament nejustificat in conditiile in care baiatul nostru are medii numai de 9 si 10 si rezultate foarte bune in activitatea sportiva. In afara competitiilor pare a fi sotul si tatal ideal, este chiar sensibil, se joaca cu copilul si ii asigura toate conditiile materiale de care are nevoie, in limita posibilitatilor.
Totusi schimbarea de atitudine mie imi face foarte rau si cred ca si copilului chiar daca el nu arata din dorinta de a-si proteja tatal, mai ales ca este un baiat sensibil si destul de timid. Imi iubesc foarte mult copilul si nu vreau sa fie educat astfel (cu violenta, chiar daca e si numai verbala). De aici pleaca toate certurile si discutiile din casa. Ce ma sfatuiti? Va multumesc anticipat.
Buna ziua, Am 26 de ani si sunt intr-o relatie de 8 ani. Ne-am cunoscut cand eram amandoi copii de 18 ani si ne-am placut pe loc.relatia a evoluat spontan si fara prea multe probleme . insa timpupl si-a spus cuvantul si problemele au aparut. Prietenele mele ma invidiaza pentru relatia mea minunata cu un om minunat, insa mie imi lipseste ceva. Nu mai stiu ce simt si nu e prima oara. El este intradevar un om minunat: devotat si familist.
Si aici incep problemele: dupa 3 ani de la relatie eu obosisem sa il caut intodeauna in fustele maica-sii. Eu sunt genul de om expansiv, am prieteni multi si de viata, ma enervez repede, imi trece la fel de repede imi place sa am tot timpul ceva de facut sa citesc sa invat sa muncesc orice. Viata merita traita la maxim. El este foarte calm, analitic, calculat si monoton. Initial ne-am completat reciproc si diferentele nu s-au simtit, insa dupa 5 ani ajunsesm sa traiesc „singura in doi”. la intiativa mea am propus o pauza. El mi-a reprosat faptul ca nu vreau sa lupt pentru relatie.
Am fost despartiti o perioada de 6 luni timp in care fiecare a avut alte relatii. Dupa 6 luni intamplarea ne-a adus din nou impreuna si relatia s-a reluat promitandu-ne minuni si mutandu-ne impreuna. Si iata ca dupa inca 3 ani am ajuns in aceasi situatie. Ma deranjeaza multe si pe el la fel. El imi reproseaza relatia de atunci, i se pare ca eu nu fac nimic in casa si ca il refuz din punct de vedere sexual tot timpul, ca stau prea mult cu prietnii mei sau ca stau prea mult la calculator. Mai trist este ca nu imi spune lucrurile astea in fata, ci le aflu de la parintii mei sau de la prietenii mei sau comuni.
El e baiatul bun, eu sunt fata rea. Daca il confrunt sustine ca nu e adevarat, ca el ma iubeste si cumva intoarce lucrurile si tot eu ies de vina , eu sunt nerecunoscatoare pentru ajutorul lui, pentru suportul lui, el ma iubeste si eu nu. Parintii mei ne sunt apropitati desi la inceut nu l-au vrut. Parintii lui nu au dat un semn de viata. Nu au sunat nicodata sa intrebe ce face copilul lor sau sa vina in vizita. Am senzatia ca atunci cand intru in casa jumate din mine ramane la usa. Nu mai stiu ce simt. Nu stiu daca il mai iubesc sau e doar dependenta sau frica de singuratate.
Nu stiu daca sa ma opresc aici si sa suport iar acuzele ca nu lupt pentru realatie sau sa continui. Mi-e frica de faptul ca ajung maritata cu el si peste 2 ani ajung la capatul rabdarii si divortez. Si cu toate asta de fiecare data cand discut cu el intru si mai tare in ceata si nu pot lua o decizei. oare am eu o problema psiholgica si nu stiu ce vreau sa ce simt sau mi-e firca de consecinte? Nici eu nu stiu.
M-am saturat de viata asta. Atat de plictisitor, atat de trist… este ziua in care nu mai vreau sa stiu nimic vreau sa fiu singur, vreau sa uit de toate de toti. M-am saturat de certuri aiurea, si de persoanele care nu inteleg ce le spun parca as vorbi cu niste pereti. Ce m-a deranjat la ele? Oare de ce nu le pot intelege, de ce cred ca numai ele au dreptate? Nu pot spune ca nu ma asculta. Nu stiu, cateodata imi vine sa mor, zic ca mai bine nu eram….
Si cu familia ma inteleg de toata groaza. Mama ii mai batrana, nu ma intelege deloc. I-am zis ca am niste probleme da ca cand nu ar interesa-o nu ma sprijina deloc, cand am facut ceva bine nu mo laudat niciodata ea vede nu ma partile rele….simt ca nu mai rezit nu mai suport…
Cu fratele ma cert zilnic, ma jigneste, parca nu ar avea loc de mine… parca i-as lua aeru, m-am saturat de viata asta zice ca sunt nebun prost de toate…. si ii si mai mic ca mine si daca il bat mama tine tot cu el chiar m-am saturat si de atatea ori o vasT ca cine o inceput dar el tot cu el tine parca nu ar judeca-o mintea poate vb prosti parca asa ar fi ori nu vrea sa intelegea, cred ca tine mai mult la el. Eu in casa ca cand as fi un strain, i-am zis lu mama ca m-am saturat si o zis ca daca nu iti place pleaca in gazda astai vb?? pt ca ea greseste sa plec de acasa, dar chiar as pleca dacat sa ma cert toata ziua cu ei dar numa familia toti nu ma inteleg „prieteni” daca le pot zice asa, colegi nimeni nu ma intlege.
I-am zis la un coleg de problema mea care credeam ca ii cel mai bun prieten dar parca nu l-ar ineresa. Ca eu sunt indragostit de o fata, o cunosc demult de pe fata asta dar la inceput vorbeam, povesteam, ne simteam bine impreuna dar niciodata nu i-am zis ca o iubesc. Pana acum cand am vrut sa ii zic si am tot chemat-o in oras la un suc, plimbare, etc dar tot zicea ca are treaba. La inceput o credeam dar am tot insistat de multe ori si tot asa zicea si dupa aia am zis in gandu meu asta nu vrea sa iese cu mine. Si dupa aia i-am zis ca asa-i ca nu vrei si o zis ca da i-am zis nici 15 minute si tot nu o zis. Poi dupa ca ne cunoastem de atata timp sa nu mai vreie sa mai vb cu mn. Ea o zis ca so schimbat foarte mult si am intrebat-o numai fata de mine sau si de alti si mi-o ca de ce sunt asa stresant dar prima data mi-o zis ca sunt ratat c-a facut semnu ala pe messenger ca prima data nu mi-am dat seama. Ce mult m-o durut vorba asta, eu o iubesc atat de mult si ea ma face ratat…..
Si el, colegu de la mine din clasa, ii arde de glume si eu sunt suparat de numa, numa…… de aia m-am saturat de toata lumea. Ca trebuie sa imi gasesc persoana potrivita sa ma iubeasca si eu s-o iubesc si sa nu ma mai intereseze ce zice lumea. Ca lumea ii rea, invidioasa, cam greu mai gasesti un prieten bun.
Va rog sa imi spuneti ce sa mai fac ca eu nu stiu ce mai pot face si sa imi mai spuneti daca nu cumva ce simt eu pt fata asta sa nu fie cumva o obsesie ca parca numai pt ea deschideam calculatoru s-o vad pe ea pe messenger. Eu zi ca la inceput o fost dragoste dar daca iubesti de unul singur devine obseie… Va rog sa imi ziceti. Si cum s-o uit ca toata ziua ma gandesc la ea……
Buna ziua, Multumesc pentru raspunsul dvs. Ca si raspuns la intrebarile dvs pot sa va spun ca prietenul meu nu bea cand suntem singuri sau cand mergem la alte evenimente (nunti, petreceri de serviciu etc), iar cand iesim impreuna doar noi doi nu exagereaza cu alcoolul. Prietenii despre care va vorbeam sunt prieteni din adolescenta, cu care se comporta la fel indiferent daca eu sunt acolo sau nu. Partea buna a acestor lucruri este ca se vad din ce in ce mai rar. Pentru ca ne gandim la un viitor impreuna nu stiu ce situatie de compromis sa gasesc pentru astfel de iesiri. Multumesc mult,
Cristina
Buna ziua, Am revenit cu completari. Este o combinatie de imaturitate, vanitate si suferinta. Nu a uitat-o pe fosta de care s-a despartit cu putin timp inainte sa ne cunoastem. Din cate banuiesc vina a fost a lui si ea a fost cea care a pus capat relatiei iar acum cred ca nu vrea sa mai auda nimic despre el. Ne-am cunoscut printr-o prietena comuna. El a fost cel care a facut primul pas. Din pacate, eu am renuntat sa mai incerc sa il inteleg si vreau sa imi vad de viata mea mai departe. Am obosit sa imi consum energia pentru o situatie care nu cred ca se va schimba in bine si care mie nu imi aduce nicio satisfactie. Cu toate astea as vrea sa aflu care esta cauza acestui comportament, din curiozitate.
Buna ziua, De o perioada mai indelungata trec printr-un episod trist. Ma afecteaza toate vorbele pe care le aud, nu am incredere in mine, mi s-a spus ca nu mai exista nici prieteni, ca l-am dezamagit pe tatal meu.
Nu m-am simtit bine cu gandurile pe care le aveam si am spus ca nu ma simt bine, si am fost dusa la un spital de psihiatrie, fara ca eu sa stiu unde o sa ajung si ca o sa ma interneze. Cu alte cuvinte am mers pe mana lor si s-a dovedit a fi malefic.
Vreau ca toate acestea sa fie doar un vis urat din care m-am trezit de mult. Dar nu prea pot sa fac lucrul asta ca nu mai am incredere in mine si ma las influentata de toata lumea, am impresia ca ceilalti sunt ok, numai eu nu, ca mi s-a spus ca am o depresie si i-au pastile. M-am pricopsit cu pastilele pe cap timp de 6 luni de zile, atat trebuie sa le iau. Deci am impresia ca toti ceilalti nu au fost pe unde am fost eu, ca ei sunt ok, sanatosi, si eu nu.
Ce sa fac sa uit de visul asta urat si sa ma trezesc odata pt totdeauna cu speranta in viitor si sa fiu optimista si cu incredere in mine? Astept un raspuns de la dumneavoastra. Multumesc anticipat!
Sunt oare bolnav, obsedat sau e un lucru normal? Buna ziua. Va rog sa ma ajutati sa gasesc raspuns la intrebarea: „sunt oare bolnav?”, in ce sens va intrebati. Ma gandesc daca sufar de vreo nevroza un sindrom sau nu stiu cum sa il numesc sau daca e ceva normal ceea ca mi se intampla.
Sa va dau detalii: am 30 de ani sunt un om plin de viata dar uneori mai cad in depresie si melancolie, sunt mai emotiv de fel. Problema pe care o am se refera la fosta iubita. Am o manie de cand ma stiu de a pastra suveniruri poze, obiecte, orice lucru care imi aduce aminte de ceva anume (lucruri frumoase pentru ca pe cele urate de obicei incerc sa le uit). Cu toate fostele iubite am pastrat poze si diferite obiecte primite de la ele sau care imi aduceau aminte de ele dar in special de la ultima iubita am avut foatre multe (din cauza faptului ca am stat 5 ani impreuna). Ca sa intelegeti mai exact, am toate micile cadouri primite de la ea, felicitari poze, haine, parfumuri, bratari etc. Am iubit-o mult, dar dupa 5 ani ea a plecat in alta tara iar eu am ramas. Dupa un an de asteptare mi-a spus ca nu mai vine si ca si-a facut un nou iubit. Am suuferit mult dar am acceptat faptul, stiind ca daca ma duc dupa ea si chiar daca o sa o fac sa vina inapoi la mine nu o sa o mai pot iubi stiind ca s-a culcat cu altcineva.
Dupa ceva timp de tristete si depresie mi-am dat seama ca nu fac nimic daca stau sa imi plang de mila si am incercat sa incep o noua viata, am incercat sa imi pastrez in memorie lucrurile frumoase si zilele frumoase petrecute cu ea iar certurile si neintelegerile sa le uit si sa imi caut alta iubita. Am gasit o noua iubita cu care ma potrivesc de minune ne intelegem super bine parca este o clona a mea doar ca este femeie. Suntem impreuna de 2 ani si o iubesc enorm.
Problema mea e ca am pastrat toate chestiile de la fosta iubita si cand mi-am dat seama ca eu cu cea din prezent vreau sa imi petrec si viitorul am vrut sa scap de amintirea celei vechi care totusi ma bantuia si am incercat sa arunc tot ce era de la cea veche dar nu stiu de ce nu am putut sa o fac. Pur si simplu ca sa nu le mai vad le-am adunat de prin toata casa si le-am pus pe toate intr-o cutie dar nu le-am aruncat ci le-am pus nu stiu de ce poate sa ma uit psa imi aduc aminte ce frumos a fost ceva de genul.problema e ca am pastrat tot chiar si cutii de parfum recipientul de la spreiuri goale, spuma de ras orice avea legatura cu ea, tot ce am gasit in baie, nu am aruncat ci le-am pus pe toate laolalta cu pozele si hainele pe care le aveam de la ea.
E oare sanatos? Sau nu e normal? Sunt nebun? Obsedat? Actuala mea iubita mi-a zis de multe ori ca ea nu se marita cu mine stiind de cutia mea cu amintiri, „altarul pentru fosta ta” cum il numea ea dar eu nu am vrut sa renunt la ele mult timp sustinand ca sunt amintirile mele, asta pana cand mi-a spus ca vrea sa ne despartim. Dupa asta am renuntat la tot, hainele le-am lasat pe marginea strazii sa le ia vreun nevoias, restul obiectelor le-am aruncat la gunoi iar tot ce insemna poze, felicitari si puteau arde le-am ars de fata cu ea ca sa o conving ca pe ea o iubesc si ca renunt la tot pentru ea.
De ce nu am putut face asta inainte sa o ranesc? Mi-a spus ca sufera din cauza asta de multe ori dar eu ma incapatanam.acum nu ne-am despartit dar nu mai are incredere in mine deloc, imi spune ca am fost cel mai bun cu ea (nu ne-am certat niciodata in 2 ani si aproape jumatate), dar nu ma mai crede. I-am marturisit ca fosta mi-a trimis un mesaj pe telefon de ziua mea pe care l-am sters. Obisnuiam sa ne sunam unul pe celalalt de ziua noastra eu nu am mai sunat doar ea, anul asta doar mi-a trimis mesaj si am mai vb de cateva ori pe messenger mai demult doar amical. Eu nu o mai vreau dar iubita mea actuala nu ma crede, spune ca sunt obsedat si ca nu o sa trec niciodata peste asta. Oare sa fie adevarat? Chiar e obsesie ? Ce sa fac, va rog ajutati-ma cu un sfat pentru ca vreau sa ma insor cu iubita mea de acum o iubesc enorm si vreau copii cu ea, ne doream asta amandoi dar sunt posedat de fantoma, amintirea celeilalte, sau oare eu nu vreau sa o scot din mintea mea?
Nu stiu ce sa fac. Oare o sa ma mai creada vreodata dupa ce am mintit-o? (faptul ca nu i-am aratat mesajul care crede ea ca ar fi continut si altceva decat un la multi ani ceea ce nu este adevarat). Ea face tot posibilul sa fie totul normal si chiar este, suntem fericiti e totul ok pana cand din senin ceva isi aduce aminte de ce am facut si de „altar” si se enerveaza la culme, spune ca vrea sa plece de la mine, sa ne despartim, dar dupa ce ii trece se potoleste si e totul ok din nou pana la urmatoarea criza. Ce sa fac? Imi pare rau ca am facut-o sa sufere asa mult, este un inger de fata, cea mai buna persoana nu numai cu mine ci in general si nu merita dar nu am vrut, nu mi-am dat seama sau nu stiu, nu am vrut sa imi dau seama, sa recunosc ca fac asta. E ceva in subconstientul meu, am luat-o razna? Va rog din tot sufletul sa imi dati un raspuns, o parere pentru ca eu nu imi pot da. Va multumesc din suflet.
Sunt divortata de 5 ani si am un baiat in varsta de 10 ani. De cand am divortat am avut o singura relatie cu un singur barbat, care din pacate nu a fost de lunga durata, despre care am stiut de la inceput ca nu va fi ceva serios, motiv pentru care nu l-am implicat pe respectivul barbat in viata fiului meu si cred ca am procedat bine. Practic, in toata aceasta perioada am fost doar eu si fiul meu si din cand in cand tatal lui care-l mai lua in week-end sa petreaca timpul impreuna.
Nu am incercat niciodata sa le limitez timpul petrecut impreuna, am stiut dintotdeauna ca fostul meu sot joaca un rol important in viata copilului meu si de aceea, de dragul fiului meu, am incercat tot timpul sa pastrez o relatie de prietenie cu fostul meu sot, chiar daca divortul nostru a fost destul de urat si neacceptat de acesta chiar si la ora asta. Dragostea mea pentru fiul meu a fost si este enorma, si nu am incercat niciodata sa-i ascund copilului meu cat de mult il iubesc. O vorba veche spune ca „sa-ti saruti copilul doar in somn”, sa nu-i arati acestuia cat de mult il iubesti. Ei, eu nu sunt de acord cu acest lucru; i-am aratat si i-am spus copilului meu ca il iubesc in fiecare zi si am incercat sa-l invat sa-si exprime sentimentele deschis oricare ar fi fost acestea…
In urma cu 3 luni am cunoscut un barbat, cred eu mult diferit de cel dinainte, pe care de data aceasta am considerat ca merita sa-l prezint si fiului meu. Ne vedem cam la 1-2 saptamani, el fiind din alta localitate, iar atunci cand vine la noi ne purtam ca o familie adevarata: mergem la cumparaturi toti trei, iesim la plimbare toti trei, stam la masa impreuna…Totodata, acest nou barbat din viata mea este foarte afectuos cu mine si nu a incercat sa-si ascunda sentimentele in prezenta fiului meu.
La inceput am fost destul de speriata pentru ca lucrurile au avansat destul de repede si mi-a fost teama ca aparitia acestui nou personaj in viata fiului meu sa nu provoace o furtuna in trairile si sentimentele acestuia. Inca de la inceput am stat de vorba cu fiul meu si am incercat sa-i explic ce reprezinta acest barbat pentru mine, l-am asigurat ca dragostea mea pentru el (copilul meu), este aceeasi si va ramane neschimbata, i-am explicat ca tatal sau ramane tatal sau si nimeni nu-l va inlocui. A fost destul de greu sa-i explic de ce am nevoie de acest barbat in viata mea, si de ce nu poate fi el barbatul in casa.
Pentru inceput mi s-a parut ca totul este ok si ca se inteleg destul de bine. Ulterior, dupa ce au inceput sa se cunoasca mai bine, noul meu prieten a inceput sa-i mai faca fiului meu observatii, lucru pe care fiul meu nu l-a acceptat foarte bine. Problema cea mai mare si care ma framanta foarte tare este faptul ca de cand a aparut acest barbat in viata mea, fiul meu imi spune ca ma iubeste exagerat de des (cateodata la interval de 2 minute), ma pupa si ma imbratiseaza toata ziua, iar cel mai grav este ca a inceput sa-mi reproseze ca nu-i zambesc asa cum ii zambesc acelui barbat, in fine face tot timpul comparatii intre el si acest barbat (complexul lui Oedip se manifesta destul de pregnant).
In toata aceasta perioada i-am aratat la fel de mult ca inainte ca il iubesc, atitudinea mea fata de el a ramas neschimbata. Am stat de vorba cu el si am incercat sa-i explic ca dragostea mea pentru el este imensa si unica, ca ceea ce simt pentru acel barbat este altceva, este o altfel de dragoste, pe care el o va intelege atunci cand va fi mai mare. Totodata, am incercat sa-i explic ca spunandu-mi atat de des ca ma iubeste, acest cuvant se va devaloriza si nu va mai avea puterea si semnificatia pe care le are.
Nu stiu cum sa mai fac cu dragul meu copil, cum sa-i demonstrez ca dragostea mea pentru el este la fel de mare si neschimbata, nu stiu daca e bine sa-i spun ca imi spune prea des ca ma iubeste, nu stiu daca am procedat corect introducand pe acest barbat in viata lui, nu stiu cum sa fac sa fiu fericita fara ca acest lucru sa provoace nefericirea fiului meu. Va multumesc mult!
