Comunitate

Va scriu pentru ca ma simt in imposibilitatea de-a ajuta pe cineva drag mie. Mama mea sufera de o depresie majora de cativa ani, depresie care a fost ameliorata cu ajutorul medicilor, dar care nu s-a vindecat niciodata si reapare in crize acute de mai multe ori pe an… In momentul de fata mama mea e sub presiunea unui stres permanent, se simte urmarita, tremura din toate incheieturile. Si-a pierdut sensul vietii, nu o mai bucura nimic, nu o mai intereseaza nimic… Am incercat sa-i fim alaturi, noi, cei dragi, sa-i aratam partea frumoasa a vietii dar e zadarnic. Nu o mai motiveaza nimic. Un motiv intemeiat nu are pentru starea asta intrucat in general avem o viata linistita, suntem o familie implinita… Am mers si mergem la medici… dar dincolo de pastile simt ca e nevoie si de altceva… dar nu gasesc acel ceva… Nu stiu cum sa o ajut! Ei ii lipseste increderea si stima de sine, se simte criticata de cei din jur, inferioara tuturor. Va rog sa ma ajutati cu un sfat ca nu stiu incotro sa o apuc….

Cum sa-mi apar relatia de gelozia si intruziunea exagerata a unui parinte?

Sotul meu a murit acum doua saptamani intr-un accident rutier. Pentru mine a fost un soc, si pana astazi nu imi vine sa cred ca s-a intamplat. Toata afacerea lui a ramas in mainile mele, si nu stiu daca o sa ma descurc. Am doi copii o fata (7 ani) si un baiat (2 ani), cel mai tare imi este teama ca ei nu il vor tine minte pe tatal lor. Cum sa fac sa trec mai usor peste toate astea? Cum sa ma port? Ce sa fac? Cu copiii cum sa ma port?

Este pentru prima data cand ma adresez dvs. Unul din principalele motive este ca nu mai am cu cine vorbi. Sunt intr-o relatie de cuplu de peste 3 ani, dar simt totusi ca partenerul meu nu ma intelege. Sau cel putin nu reactioneaza asa cu as avea nevoie legat de sentimentele si temerile mele. Problema cea mare cu care ma confrunt este frica. Sunt plecata din tara de 2 ani si jumatate si datorita muncii sunt nevoita sa merg foarte mult cu masina. Asta zi de zi. Nu sunt eu cea care conduc, cu toate ca mi-am luat si eu permisul de conducere de trei luni. Lucrez in Belgia si pot spune ca fac turul Belgiei in fiecare zi. Frica este vis-a-vis de accidente. Nu am vazut ceva iesit din comun care sa imi poata crea asemenea teama – un accident grav sau sa fi fost eu implicata intr-un accident. Imi este pur si simplu frica. Ma gandesc in continuu ca orice s-ar putea intampla. Cred ca as putea asocia cu frica de moarte. Nu stiu de la ce au pornit aceste sentimente, si fac eforturi zilnice de a le anihila. Sunt tanara, legat de viata mea nu pot spune ca am de ce sa ma plang. Cu toate acestea simt ca nu am un viitor inainte, nu mai pot visa si nu mai pot face planuri de viitor… Ca si cum nu as mai avea toata viata inainte. Partenerul meu ma asculta dar simt lipsa unei prietene cu care sa vorbesc. Cred ca asta este pentru mine un moment in care el nu este suficient. Aici nu am prieteni, suntem numai noi doi. Vorbesc doar cu el, este tot ce am. Am considerat ca poate si aceasta este o cauza a starii mele. Chiar nu sunt in masura sa imi pot explica. Am incercat, dar nu reusesc. Va multumesc pentru timpul acordat cuvintelor mele si pentru eventualul ajutor oferit.

Am nevoie de un sfat cu privire la tatal meu. El consuma alcool zilnic de foarte mult timp. A ajuns la varsta de 53 de ani si bea din ce in ce mai mult. Problema este ca daca incepe sa bea un pahar, consuma pana nu se mai poate tine pe picioare. El nu recunoaste ca are o problema, spune ca bea alcool pentru ca ii place, ca o viata are etc. Spune ca daca vrea poate sa stea fara bautura, doar ca nu vrea. Este mereu binedispus cand bea, dar cand nu este sub influenta alcoolului este mereu nervos, se rasteste, nu are rabdare, ii tremura mainile si restul corpului. Cand ii spunem sa nu mai bea se infurie si spune ca nu avem niciun drept sa il judecam. Am mai incercat sa ii spunem ca nu face bine, dar nici nu ne asculta si se enerveaza ca ne bagam. Ca noi nu avem niciun drept sa ii spunem lui ce sa faca. Este cel mai incapatanat om din lume. Tocmai de aceea nici nu prea ne-am bagat in aceasta problema. Ma uit la el cum anii si alcoolul il deterioreaza, probabil multi ani nu o va mai duce dar nu vreau sa il pierd, nu vreau sa isi duca ultimii ani din viata asa. Nu vreau sa ma simt vinovata ca nu am facut nimic pentru el, ca nu m-am zbatut sa il ajut. Cred ca este timpul sa ma impun si sa il ajut cu ceva. Insa mai este o problema: eu nu sunt in tara langa el. Nici nu stiu daca as suporta sa stau zilnic langa el, sa il vad cum bea. Insa am o sora care este mai aproape de el. As vrea sa ma ajutati cu un sfat, cum am putea sa il convingem ca are o problema si sa ne accepte ajutorul. El locuieste singur. Mi-e teama mereu pentru el sa nu intre in depresie. Am un gand obsesiv si tare mi-e teama pentru sanatatea lui. Uneori visez ca moare. De foarte multi ani traiesc speriata. Cand primesc un telefon din partea familiei ma gandesc intotdeauna la ce este mai rau. In plus el nu are grija de propria persoana. Nu prea mananca, doar bea si fumeaza. Spune ca si daca o sa moara ce… toti murim. Ma deranjeaza indiferenta asta a lui fata de viata. Va rog sa imi dati un sfat, cum ar trebui sa procedez in astfel de situatii. Va multumesc!

Nu stiu ce sa ma mai fac cu fiica mea cea mare de 14 ani, cea mica avand 3 ani. Nu ma mai asculta, daca ii spui ceva tipa cat se poate de tare. A plecat si de acasa doua zile, a furat din casa, ne-a amenintat si cu cutitul spunand ca daca ne apropiem de ea ne omoara. Eu am luat legatura cu protectia copilului si merge la consiliere o data pe saptamana. Dar nu este nicio schimbare. Ce ma fac?

Am 24 de ani si in ultimii ani am trecut printr-o perioada foarte grea, care de altfel nu s-a incheiat. Este vorba de o mare durere sufleteasca si foarte multe probleme. Dar incerc sa imbunatatesc situatia… In urma acestor probleme m-am inchis foarte mult in mine, desi eu sunt o persoana extovertita. Simt ca pot face ceva in aceasta directie, dar ce anume? De asemenea vreau sa ma cunosc mai bine si sa lucrez la personalitatea mea. Din nou ce pot face aici? Poate imi puteti da cateva directii, idei, sfaturi sau sugestii de carti care mi-ar fi de folos. Va multumesc

Nici nu stiu cum sa incep… Am avut o relatie cu un barbat casatorit timp de 1 an si jumatate. In tot acest timp, nu era dimineata, dupa masa si seara sa nu imi spuna continuu “te iubesc” si “mi-e dor de tine”. Toate bune si frumoase, eram impreuna seara, dimineata, in weekend pe zi era acasa la copii. Mentionez ca venea si pleca ori de cate ori dorea, cand ii era dor de copii foarte tare statea cu ei o zi, doua, apoi venea inapoi. L-am primit de fiecare data, il iubesc, ma iubeste… pana intr-o zi cand nu a mai venit deoarece sotia lui l-a amenintat cu divortul. Oare se mai intoarce?

Am o fetita de 4 anisori si v-as ruga daca ma puteti ajuta intr-un fel. Are o „problema” daca o pot numi asa si anume: vrea tot timpul sa repet dupa ea ce spune. Vrea sa ma prostesc cand ii vorbesc, altfel incepe sa planga. Dar zic eu este un plans prefacut, uneori mai mult se miorlaie ca nu are lacrimi. Daca omit vreuna din frazele pe care trebuie sa i le spun ca sa o linistesc, nu e bine si obligatoriu o iau de la capat altfel nu se potoleste si nu tace. Urla, plange, aproape ca se tavaleste pe jos… Nu pot sa inteleg de unde i se trag toate astea. Si vreau sa o dezobisnuiesc. Cand mananca sau vrea sa stea jos. Uneori ma pune sa ii zic eu: mami stai jos, mami mananca etc numai ca sa faca acel lucru… altfel nu poate. Va rog sa ma ajutati si sa imi spuneti ce pot face in privinta asta. Multumesc anticipat.

Ma framanta teribil un lucru caci nu-i pot gasi o explicatie logica, mai ales ca nu am mai intalnit atitudinea asta la nimeni. Sunt indragostita de un coleg de grupa de la facultate. De cand ne-am cunoscut , a existat o chimie intre noi, reuseam mereu sa intelegem ce doreste celalat. Treptat am devenit cei mai buni prieteni, eram de nedespartit. Eu eram intr-o relatie la distanta, iar el era confesorul meu. Dupa un an si jumatate, s-a intamplat inevitabilul. O perioada de 2 luni amandoi am fost foarte confuzi, dar ne-am continuat „nebunia”. Am stabilit ca e mai bine sa nu initiem o relatie fiindca am pierde prietenia minunata care ne leaga, iar el imi spunea ca se simte mai in largul lui stiind ca eu am prieten si astfel nu am asteptari de la el. Am continuat sa fim cei mai buni prieteni, inclusiv sa avem relatii sexuale. Totul era absolut splendid pana cand mi-am dat seama ca simt ceva profund pentru el si m-am despartit de prietenul meu de atunci. Apoi i-am marturisit sentimentele. In clipa aceea a dat inapoi. Mi-a zis din nou ca vrea sa ramanem doar prieteni. Desi dormim impreuna, cauta intimitatea… lucrurile sunt ca inainte. Faceam tot ce facea un cuplu doar ca nu ne afisam impreuna. Totul a inceput sa ma frustreze asa ca am inceput sa il presez: daca nu dam totul pe fata, rupem orice fel de legatura. Dupa 3 luni in care nu ne-am vazut, si niciunul nu s-a intalnit cu altcineva, am reinceput povestea, dar, din nou, voiam certitudine. Imi spune ca tine foarte mult la mine, ca sunt o persoana importanta in viata lui, mereu a avut si are grija de mine etc, dar pur si simplu nu accepta eticheta de „iubiti”. Pana la urma vreau doar sa admita ca ma iubeste. Dar cum nu a vrut, eu am rupt legatura. Acum ne vedem zilnic la facultate, facem parte din acelasi grup de prieteni si interactiunea este foarte dureroasa. Fara tot ce ne lega pana acum… I-am spus ca nu am asteptari de la el. Decat sa ma iubeasca. Dar pur si simplu are oroare de lucruri serioase. Sau poate nu ma iubeste. Cum sa-mi dau seama ce simte pt mine? Are rost sa lupt pentru noi sau ar trebui sa renunt?

Sunt in divort .Baietelul cel mic de 3 ani nu a vrut sa vina cu mine acasa unde locuieste cu celelalte 2 surori ale lui. Cand am vrut sa il iau in aceasta seara a inceput sa tipe si sa spuna ca vrea sa stea la tati. El era de fata si nu ma ajuta deloc uitandu-se cu tristete la baietel si rugandu-ma sa il las peste noapte. Fostul sot lucreaza noaptea iar cel mic ramine singur cu fosta soacra. Dimineata vreau sa imi iau copilul cu mine acasa. Mi sa rupt sufletul. Va rog dati-mi un sfat, cum sa procedez astfel incat sa nu-mi traumatizez fiul.

De cateva luni ma simt straina in corpul meu, ca si cum ar trai altcineva in locul meu si eu m-as uita de undeva din afara. Am fost, timp de un an, la facultatea de limbi straine care nu mi-a placut deloc. Dimineata imi venea sa plang stiind ca trebuie sa ma duc la cursuri. Desi imi placeau materiile, simteam ca nu este locul meu. Am vrut sa merg acolo din dorinta de a face ceva foarte bine, am vrut sa dau si la arte dar am renuntat pentru ca nu ma credeam suficient de pregatita la desen. Cand am inceput facultatea ma plictiseam ingrozitor, nu imi imaginam o meserie interesanta si colegii mi se pareau incuiati. Incepusem sa ma deprim si ca raspuns am inceput sa zambesc mereu, ma bucuram de tot ce vedeam in jurul meu, incercam sa imi spun ca sunt multumita si ca viata este frumoasa. M-am fortat sa imi placa toti colegii, sa vad partile lor bune, desi nu aveam nimic in comun cu multi dintre ei. Dar… tot nemultumita am ramas de facultate si de tot ce aveam in jur. De atunci a inceput nepasarea aceasta si lipsa de interes pentru viata mea. Imi doream in continuare sa dau la facultatea de arte, dar tot nu credeam ca voi rezolva ceva. In tot acest timp parintii si prietena cea mai buna au fost sacaiti de faptul ca sunt nemultumita de facultate si m-au incurajat macar sa incerc. Am intrat pana la urma si ma simt foarte bine, imi pot imagina viitorul intr-un mod pozitiv si ma simt motivata sa invat. Totusi, am observat ca nu incerc sa spun nimic despre mine, despre ce stiu, doar urmaresc regulile si indicatiile profesorilor. De asemenea, nu ma simt in stare sa ma atasez cu adevarat de nicio persoana noua, desi am multe lucruri in comun cu noii colegi si chiar imi place de ei fara sa fac eforturi. Abia am inceput scoala si poate este prea devreme. Pe plan sentimental am ramas cu gandul la un fost prieten. Desi am trecut o data peste niste probleme si chiar nu mai vreau o relatie cu persoana respectiva. Stiu ca atunci am avut sentimente si nu stiu daca voi mai putea avea. Ok, normal ca voi mai putea, dar asa simt. Eu mi-am permis sa ma deschid, sa simt ceva, acum nu stiu ce am de nu imi mai permit. Ma gandesc ca am tot ce imi doresc si ma enerveaza ca sunt atat de pasiva. Am incercat cu statul in natura, cu petreceri, cu plimbari, cu citit, cu dansat, dar tot nu imi recapat interesul pentru viata. Nu stiu ce raspuns caut, presupun ca nu exista o metoda sigura de reconectare cu mine. As vrea sa stiu daca este ceva ce-mi scapa si daca exista un motiv evident pentru starea mea.

Am intalnit un barbat care a insistat sa ii dau numarul meu de telefon, si de care pot sa spun ca mi-a placut din start. Adica am simtit acea chimie. M-a invitat la un ceai, am discutat, a fost placut, apoi ne-am sarutat, a fost extraordinar si cam atat. A doua zi m-a sunat, a treia zi la fel, l-am refuzat, pentru ca eram chiar topita si voiam sa-mi revin un pic, plus ca o prietena m-a sfatuit sa procedez asa. Eu am deja o relatie cu altcineva, care scartie si in momentul in care am fost abordata de acest barbat, am zis de ce nu? Nu se stie niciodata. In fine, m-a cautat innebunit o saptamana intreaga, zilnic, si de doua ori pe zi, incercand sa ma convinga sa ne vedem. M-am intalnit cu el, adica a venit cu masina in fata blocului meu si a incercat sa ma convinga sa ”bem un ceai” la mine, prin asta facand evident referire la… sex. Am refuzat, i-am spus ca vrem lucruri diferite, a incercat diverse, a jucat teatru etc si pana la urma eu am plecat singura acasa. Ideea e ca imi placea teribil de el, dar era evident ca nu dorea decat o aventura. M-a sunat iarasi si iarasi, din nou m-a invitat la un ceai la el. Am mers, gandindu-ma totusi ca ne-am putea cunoaste mai bine. A fost dragut, am discutat diverse, dar am sfarsit prin a face amor, si m-am simtit foarte bine. Chiar ne-am potrivit. Dupa aceea, eu nu am mai ramas mult timp si am simtit nevoia acuta sa plec, sa fiu singura, sa diger experienta. A doua zi, simtindu-ma vinovata ca l-am lasat un pic suspendat (fusese chiar mirat ca plec si mi-a propus sa mai raman), i-am dat un sms destul de neutru, dar asa, simpatic, la care mi-a raspuns sunandu-ma imediat si purtand o conversatie banala. A incheiat cu ”mai vorbim”. Ulterior nu m-a mai sunat deloc, timp de cateva saptamani, iar eu nu mai intelegeam nimic. Intrucat eram destul de bulversata de toata povestea, i-am trantit un sms in care ii spuneam ca prietenul meu e plecat in ziua x si ca as vrea sa-l vad. M-a sunat si ne-am intalnit. I-am spus ca asta este situatia mea, ca am o relatie de 9 ani cu cineva, dar ca lucrurile nu prea merg, si ca ce mergea cand eram studenti acum, la 30 de ani, scartaie. Ca as vrea sa-l cunosc mai bine pe el. Mi-a spus ca intr-adevar, nu se stie niciodata ce-ti rezerva viitorul, dar el tine foarte mult la libertatea lui, chiar daca ii este greu uneori asa. Cu alte cuvinte, nu vrea o relatie. Desi nu a spus direct asta. Dupa alte cateva intrebari puse de el, referitoare la ce nu merge in relatia mea cu celalalt (la care i-am spus frumos ca nu as vrea sa discut subiectul), dupa inca o intrebare pusa de mine, referitoare la faptul ca nu m-a sunat, si la care mi-a raspuns ca este un om dificil si sincer sa fie, nu stie de ce, cumva, intrucat atractia este intr-adevar foarte mare intre noi… am ajuns iar sa facem amor. In prealabil mi-a spus ca el este singur, ca nu are pe nimeni (il intrebasem eu). In fine, a fost dragut, de data aceasta eu nu am mai plecat, am ramas la el peste noapte, am simtit cum in unele momente chiar comunicam foarte bine (discutam despre muzica, filme etc). A doua zi am plecat, si iarasi nu m-a sunat. Eu am lasat-o balta, si timp de o luna jumatate nu i-am dat niciun semn. Apoi, la indemnul nu stiu cat de inspirat al unei prietene, l-am sunat. Nu am apucat sa spun mare lucru, Pentru ca mi-a propus sa ne vedem in seara respectiva. Pana la urma m-a sunat seara si l-am refuzat. Eram obosita. Dupa care ne-am sunat reciproc de cateva ori si in sfarsit ne-am vazut. Acelasi scenariu. De fiecare data ne cunoastem un pic mai bine, suntem si mai relaxati unul cu celalalt, DAR NU SUNA!!!!!! Eu stiu ca s-a obisnuit singur, ca teoretic nu vrea o relatie, astfel ca nu am mai deschis niciodata subiectul. Pur si simplu am zis ca ma pot bucura de momentele pe care le avem impreuna, fara sa cer altceva explicit. De o mie de ori mi-am zis ca nu o sa-l sun, am reusit chiar doua luni sa nu ii dau niciun semn, apoi iar l-am sunat. El e disponibil si pare intr-adevar singur (o femeie observa intr-un apartament indicii destul de clare pentru a trage o concluzie). Ideea e ca imi place chiar mult, iar el pare sa simta la fel in anumite momente, dar nu vrea sa se exteriorizeze sau sa isi dea voie (si nu vorbesc doar de atractia sexuala). Practic, eu continuu sa ma vad cu el, cand il sun eu, si cam atat. Cum sa procedez in continuare? Prietena mea m-a sfatuit sa il las balta, ca nu merita. Propria mea logica imi spune asta. Ca un barbat care vrea cu adevarat o femeie, o cauta. Stiu perfect toate aceste lucruri, si cu toate astea, desi mi le repet, ajung pana la urma sa il caut. Iar el sa accepte sa ne vedem. Cred ca sunt putin obsedata, dar ma intriga faptul ca NU SUNA! Adica, macar pentru simplul motiv al atractiei sexuale – este innebunit pur si simplu la acest capitol, va spun asta cu sinceritate. Macar pentru atata si un barbat ar face un efort sa sune, nu?

Locuiesc cu prietenul meu de un an de zile, ma iubeste, il iubesc, dar avem probeme din punct de vedere sexual. Nu imi place ca se grabeste si nu ajung la orgasm iar dupa ce terminam se lauda cat e de bun la pat. Stiu ca nu o face intentionat, dar imi pare rau pentru el sa-i spun ca eu de fapt nu m-am simtit ok pana la capat. In plus, de ceva vreme imi tot vine in cap ideea de a fi cu alta persoana. Nu stiu ce sa fac.

Avand in vedere ca am realizat ca nu ma descurc singura… am decis sa cer sfatul unui specialist. O problema cu care ma confrunt zi de zi este aceea ca nu reusesc sa nu cedez in fata tentatiilor!! Sunt cheltuitoare, imi place sa mananc etc toate lucrurile care imi dau senzatia de bine. Si asa apar discutiile cu sotul meu… Ca in cele mai nepotrivite momente cheltui banii, ca m-am ingrasat vreo 10 kg si arat rau etc. In privinta cumparaturilor am gasit o cale! Nu ies din casa, nu mai merg prin magazine. Dar in privinta mancarii nu reusesc sa ma abtin. Ce sa mai spun de dulciuri. Nu pot sa adopt o dieta sanatoasa… Mereu renunt… Sunt o persoana capabila de sentimente mult prea profunde pentru lumea in care traim si mi-e frica sa nu fie tocmai asta problema. Va multumesc.

Am si eu o intrebare care ma tot macina zi de zi. De ce acum cand eu si sotul meu ne dorim enorm un copil, nu raman insarcinata. Cu toate ca ma stiu perfect sanatoasa? Va multumesc

Cum aflu ce profesii mi se potrivesc? Am incercat mai multe domenii. Toate m-au tinut cu fundul pe un scaun, sau 8 ore in picioare. Nu mi s-a permis sa gandesc ci doar sa execut. Problema profesiei se rasfrange si asupra familiei (parintii ma toaca la cap ca refuz diversele oferte de job gasite de ei, dar multe mi se par neinteresante sau peste nivelul meu). Mai grav e ca nu stiu ce vreau. Am nevoie de un sfat. Multumesc

Ma numesc Nicoleta si as vrea sa va intreb despre o problema in casnicie. Sunt casatorita de 10 ani, avem o fetita de 3 ani iar in ultimii 4 ani el m-a tot inselat. Nu avea numai aventuri ci chiar si relatii. Orice am facut tot nu a fost bine. Momentan suntem despartiti deoarece are o relatie de 1 an cu cineva, o persoana de care chiar a fost foarte, foarte indragostit si este in continuare, locuieste cu ea etc. Problema este ca acum ii este extrem de dor de fetita, chiar si de mine, este disperat sa ne vada, plange intruna (nu era un barbat plangacios)… nu poate sa o lase pe femeia respectiva… dar ii este foarte dor de noi… Ce s-a intamplat? Este prima data cand ma inseala si are asemenea stari. Mentionez ca eu nu m-am bagat in relatia lor, nu am avut certuri cu el, ne-am straduit pentru copil sa pastram o relatie de prietenie. Nu mai inteleg nimic, poate m-ati putea lamuri dumneavoastra, va rog.

Cum pot fi generoasa si cu mine insami? Am cativa prieteni, multe cunostinte, ceva familie… relatii sociale sau sufletesti profunde dar si superficiale. Ma simt bine atat cu ei cat si singura, se pare ca aparent as fi destul de echilibrata. Totusi ceva e in neregula cu mine. Gasesc destul de des solutii sau cel putin indicatii valabile pentru altii, foarte rar pentru mine. Atunci cand sunt solicitata sa-mi dau cu parerea reusesc sa fac o sinteza adecvata si sa gasesc ori explicatii, ori idei originale apte sa-i sprijine pe cei ce au apelat la mine. Mentionez: nu ca la un profesionist ci ca la un prieten. Insa cand e vorba sa-mi rezolv propriile probleme, sunt blocata. Evident, la r¢ndul meu incerc sa gasesc inspiratia si in opiniile altora, dar de cele mai multe ori este insuficient. Sunt exigenta, e drept… am incercat sa cobor stacheta uneori dar am simtit ca ma amagesc doar. Pe de alta parte, am senzatia ca nu pot fi credibila in domenii in care eu insami am lipsuri. Nu toti oamenii gandesc asa, si iata ca sunt consultata chiar si pentru probleme de nutritie, eu care sunt departe de a avea o silueta de invidiat. E nostim! Imi place sa ajut, doresc insa sa o fac mai eficace din punctul meu de vedere. Ori asta va fi posibil doar c¢nd eu insami voi mai lichida din multiplele obstacole care ma impiedica sa avansez. Pe de alta parte am nevoie sa traiesc pentru mine, uneori egoist, sa ma bucur de propriile mele succese… care se pare ca de un timp ma evita… Ce ma sfatuiti?

Ma numesc Diana si sunt in clasa a 10-a la profil socio-uman in Baia Mare. Problema este ca din clasa a 11-a nu mai fac biologie si chimie si eu vreau sa fac facultatea de medicina. Parintii mei insista sa ma mut la o clasa paralela din liceu la profil de bio-chimie. Stiu foarte bine ca acest lucru ar fi cel mai bine pentru mine dar clasa in care sunt acum este foarte unita, m-am integrat perfect si sunt foarte atasata de colegi. Eu m-am gandit ca as putea sa invat singura dar mama spune ca imi va fi aproape imposibil. Sunt foarte confuza… nu stiu ce ar trebui sa fac. Mi-ar parea atat de rau sa-mi parasesc colegii… chiar daca acest lucru ar fi benefic pentru viitorul meu.

De 3 luni prietenul meu este internat in spital deoarece are TBC. Daca am vrea sa facem un copil boala lui ar putea fi transmisa copilului? Si inca ceva… el este dependent de jocuri de noroc, credeti ca perioada de spitalizare l-ar putea schimba? Ca l-a facut sa mediteze la tot ce a facut rau pana acum si si-a revenit? Va multumesc!

Sunt o femeie neajutorata si am nevoie de sfatul unui om care ma intelege. Sunt casatorita de 11 ani si am o fetita de 6 ani, singurul lucru bun din aceasta casatorie. Aveam 17 ani cand m-am casatorit, l-am intalnit in discoteca si dupa 3 saptamani s-a mutat la mine. Parintii mei nu s-au impotrivit, se purta frumos cu toata lumea, dar usor,usor, a inceput sa-mi conduca viata fara sa-mi dau seama (e mai mare decat mine cu 9 ani). Am locuit la parintii mei 9 luni, timp in care m-a convins sa nu mai merg la scoala (eram in clasa a 11 a), apoi sa plecam de acasa la ai lui. Am plecat noaptea fara sa spunem nimanui. Acum ca am si eu copil imi dau seama ce a simtit mama cand a vazut camera goala. De-atunci totul a inceput sa mearga prost. Am stat acolo 2 ani, intru-n sat uitat de Dumnezeu, unde mergeam doar la paine, nu cunosteam pe nimeni, nu aveam prieteni, nu aveam serviciu. Pentru el renuntasem la tot. Poate spuneti, e ceva normal! Da,sunt de acord, daca era numai atat! El lucra pe ici pe colo, cum se descurca, eu acasa singura cuc si incercam sa-i fiu pe plac: mancare, curetenie, spalat, gospodarie, haine calcate, treburi de-ale femeii (cu toate ca imi era foarte greu pentru ca mama nu ma pusese la asa ceva pana acum, dar imi era drag). Iar seara cand venea incercam sa fiu dragastoasa, il asteptam cu cafeaua, cu mancarea calda etc. Insa el nu comunica cu mine. Tot timpul era suparat, nervos, agresiv si nu facea ceva fara sa injure. N-am vrut sa dramatizez, am zis ca e ceva de moment, ca e obosit de la serviciu si il lasam in pace. A trecut timpul si am inceput sa purtam dicutii de genul: “Dar tu de ce nu ramai gravida? Nu vrei copil?” Stia foarte bine ca vreau si ca nu sunt de acord cu avortul, dar totusi imi punea astfel de intrebari. Mai tarziu au inceput sa apara reprosurile: ca nu vreau copil cu el, ca am pe altcineva, ca nu-l iubesc… In conditiile in care eu nu stiam ce sa fac sa-i arat ca-l iubesc. Ma ranea mult cand imi spunea astfel de vorbe. Cand ieseam cu el undeva nu aveam voie sa vorbesc cu persoane de sex masculin, chiar daca erau prieteni din copilarie, si daca totusi o faceam (din bun simt pentru persoana respectiva) acasa facea scandal si imi spunea ca am ceva cu el. Dupa 2 ani nu am mai rezistat sa stau acolo, mi-am facut bagajele si i-am spus ca daca vrea sa fim impreuna sa vina dupa mine. De-atunci am stat cu chirie pe unde gaseam oameni cu mila lui Dumnezeu. Dupa inca 2 ani am ramas insarcinata, perioada care a fost foarte dificila. Niciunul nu aveam serviciu, stateam cu chirie, familia nu prea ma ajuta din cauza lui – era vulgar, nu vroia sa accepte niciun ajutor din partea lor etc. Din cauza sarcinii toxice si cu complicatii am interupt relatiile sexuale. Normal a incepu cu alte reprosuri, la modul ca as avea pe altcineva. Deja incepuse sa se umple paharul! Apoi am nascut o fetita minunata care mi-a luminat existenta iar astazi pentru ea traiesc si sufar. Ei bine dintr-o data s-a schimbat radical. Am uitat sa spun ca intre timp isi gasise serviciu.Venea acasa, nu-i convenea nimic, se aranja si se parfuma tot timpul, ramanea mereu peste program, ma agresa fizic si verbal,r elatii sexuale nu mai aveam, gasea tot timpul scuze – ca e obosit, ca nu se simte bine. Si colac peste pupaza a inceput sa-mi spuna ca nu e copilul lui. De cand a inceput sa se comporte asa am stiut de la bun inceput ca are o amanta, iar eu acasa eram sacul lui de box, fara sa tina cont de faptul ca in patut era un copilas. Am tacut, am inghitit si am inceput sa-l urmaresc. Bineinteles ca dupa 1 luna de zile am aflat. Atunci a fost cea mai grea perioada din viata mea. Mi-am dat seama intr-o secunda ce greseala am facut si ca nu e totul roz asa cum credeam eu. Mi-am daruit toata fiinta unui om care nu merita. Ajunsesem intr-un stadiu in care ma loveam singura si-mi provocam durere ca sa nu mai simt durerea provocata de el. De atunci am ramas cu dureri de cap, dar niciodata nu am fost la doctor, de fapt de cand am nascut nu am fost la niciun fel doctor pentru ca “erau amantii mei”. Am plecat acasa la parintii mei, am vrut sa ne despartim dar a venit dupa mine, a cazut in genunchi, plangea si ma ruga sa-l iert ca nu se va mai intampla etc. Ca de obicei l-am iertat, dar i-am spus ca dragostea mea pentru el nu mai exista (de fapt cred ca nu l-am iubit niciodata) si ca de acum incolo ma voi schimba si eu si voi tine cont si de nevoile mele. Am dus copilul la mama, m-am angajat si m-am inscris la liceu al distanta. El s-a purtat frumos cu mine cateva luni, dupa care a inceput sa fie mai agresiv decat inainte, ma injosea, ma jignea. Incerca sa ma descurajeze la fiecare pas pe care il faceam. Eram obligata sa fac sex cu el in fiecare seara, daca nu primeam bataie si reprosuri. Era un cosmar cand stiam ca vine seara sa ma culc. M-am apucat de fumat, am inceput sa consum alcool (moderat nu exces)dar apoi mi-am dat seama ca mie imi fac rau. Simteam nevoia unui suflet langa mine, cineva care sa ma aprecieze asa cum sunt, cineva care sa ma iubeasca, sa ma alinte, sa ma faca sa ma simt femeie… si asa m-am aruncat in bratele primului barbat pe care l-am intalnit. El acasa ma batea, iar celalalt ma saruta pe toate vanataile pe care m-i le lasa. El ma injura, iar celalalt ma alinta cu de toate si uite asa ma imparteam intre ura si dragoste, intre sot si amant pana la un moment dat cand am zis gata. Trebuie sa-mi salvez casnicia, am un copil si nu vreau sa creasca fara tata. Dar astazi sincer nu stiu ce mai vreau. El nu s-a schimbat, eu tot nu am voie sa ies din casa fara el, nu am voie sa vorbesc la telefon. Nu am nicio prietena datorita lui, relatiile cu familia nu sunt asa cum ar trebui sa fie. Am terminat liceul si stau acasa ca nu am voie sa merg mai departe, seviciu nu am voie! Am inceput sa ma intreb ce am voie si ce nu am voie ca sa-l multumesc! Vreau sa termin aceasta relatie si nu pot. Nu stiu de ce! Ma sperie gandul ca ar putea sa-mi ia copilul. Copilul meu nu ar putea sa traiasca la ai lui. Acolo in casa toata lumea consuma alcool apoi se iau la cearta si la bataie. Oricum fetita e speriata de ceea ce a vazut pana acum, pentru ca tot scandalul care il face, il face in fata ei si mi-e frica sa nu-i afectez copilaria. Nu vreau sa ramana traumatizata! Spuneti-mi ce sa fac, cum sa abordez situatia. Am inceput sa nu ma mai pot concentra, capul ma doare tot timpul, vreau doar sa fiu linistita. As uita totul si as face totul cu placere daca si-ar schimba comportamentul. Credeti ca se mai schimba? Avem 11 ani impreuna si nu am realizat nimic. Nu avem nici nunta facuta pentru ca nu sunt impacata eu in sufletul meu. Nu vreau decat sa muncesc si sa-i asigur copilului un viitor, sa poata merge la o scoala buna si sa aiba ce-si doreste. Oare cer prea mult? La o terapie de cuplu nici nu se pune problema sa mergem pentru ca nu ar accepta nici in ruptul capului asa ceva. Credeti ca trebuie sa-mi iau inima in dinti si sa divortez? Multumesc din tot sufletul. Astept raspunsul d-voastra!

Sunt impreuna cu prietenul meu de 6 luni si ne spuneam des „te iubesc”. Eu ii spun mai des decat el, dar el are un „blocaj”, simte ca ma iubeste, doar ca nu ii este asa de usor sa o si spuna. De unde provine acest blocaj? Simt ca ma iubeste, doar ca mi-ar placea sa o si zica. Sper sa ma lamuriti, va multumesc.

Ne-am cunoscut pe internet, ea casatorita la 18 ani, eu la fel. Avem baieti si fete de o virsta. Dezamagita-dezamagit in casnicie, viata, relatii interumane. S-a intimplat acum 3 ani. Dragoste (zic eu, nu sex ) pe la hoteluri si locuintele cunoscutilor. Am intentat divort in speranta ca asa o voi convinge sa fie alaturi de mine pentru restul vietii noastre. Nu casatorie. A dat inapoi. Intre timp afla si ”ai nostri”. Scandaluri de rigoare acasa. Nu poate sa faca „pasul” cum spun eu, linga mine. O iubesc si as muri pentru ea. Spune ca nu poate divorta pentru ca are parintii bolnavi si asa este, locuiesc cu ea, si apoi… copiii. Fata a stiut de la inceput de relatia noastra si nu a comentat. Baiatul in schimb nu agreeaza ideea. Nu ne-am vazut de un an si vreo luna-doua. Simt ca ma sfarsesc. Sunt un barbat trecut prin multe si am crezut ca a fost o aventura dar nu este. Spuneti-mi ceva… intrebati-ma ceva… povestea este mult mai lunga. P.S.: am intentat divort de 2 ori si tot de 2 ori am renuntat.

Am aproape 27 de ani si de multa vreme m-am interiorizat foarte mult. Am avut o copilarie grea, tatal meu a murit cand eram mica, nu am nicio amintire cu el, iar mama mea nu s-a recasatorit niciodata. A fost mereu ocupata cu ingrijirea sorei mele, care sufera de handicap psihic. Eu am fost intotdeauna solitara, am facut totul pentru a-mi continua studiile, a-mi construi o cariera. Dar simt in permanenta ca imi lipseste ceva, ma ascund de realitate, ma mint pe mine insumi disipandu-mi astfel energia. Am o reala dificultate in comunicarea cu barbatii (poate din cauza faptului ca am fost molestata sexual in copilarie), iar relatiile mele sunt fara viitor. Chiar daca am infruntat viata si am facut totul ca sa uit trecutul, cateodata simt ca disimulez, ca ma mint pe mine insami, iar asta nu e cea mai buna solutie fiindca duce la pierderea adevaratei identitati. Pe scurt, am inceput sa realizez ca toate problemele mele actuale isi gasesc originile in copilarie. Intrebarea mea e in ce masura putem accepta trecutul, e inevitabil pentru a se accepta pe sine insusi si daca terapia e necesara intotdeauna. Multumesc.

Am apelat la dumneavoatra cu o problema care ma macina din adolescenta, de la16 ani, avand acum 20. Nu reusesc sa scap de acnee si din cauza asta simt nevoia sa ma izolez. Nu am curaj sa ies cu nicio fata, sunt foarte, foarte complexat, de multe ori extrem de trist si daca merg in oras nu reusesc sa ma distrez. Sunt constient de problema mea si stiu ca nu o pot controla desi am incercat toate solutiile posibile! Oricate articole de psihologie as citi… ma calmeaza un pic dar e ceva temporar. Stiu ca acesta este un site dedicat femeilor, dar articolele mi se par foarte interesante pt toata lumea! Astept raspunsul dumneavoastra, ce sa fac?

Buna ziua! Am si eu o mare dilema pe care nu o pot intelege: de ce suntem atrasi de persoane care nu sunt atrase de noi? Eu, si mi-e rusine sa recunosc, nu am avut nici un prieten pana la varsta asta (24), in consecinta nu am fost sarutata niciodata. Nu stiu practic ce inseamna a avea pe cineva si lucrul asta ma duce la disperare, mi-am pierdut orice speranta, nu mai cred si vad ca nu mai am unde intalni pe cineva pt ca daca nici in facultate nu am intalnit… Am iubit pana acum de cateva ori cu mare intensitate dar din pacate nici unul dintre cei pe care i-am iubit nu a fost interesat de mine. Desi sunt simpatica, sociabila si pur si simplu nu inteleg de ce? As vrea sa ma fortez sa fiu cu cineva care nu ma atrage deloc dar nu pot, nu vad nici un rost in asta… Daca ies la o terasa, undeva, nimeni nu mai intra in vorba cu nimeni, toti stau la mesele lor si nu stiu cum as putea cuoaste pe cineva astfel. Iar pe internet in niciun caz nu voi incerca sa imi gasesc si eu o persoana cu care sa impart bucuriile, tristetiile, lucrurile simple ale zilei etc. Dar de ani de zile caut raspunsul la intrebarea pe care am pus-o la inceput. Exista un raspuns oare?