Cunoaste-te
In octombrie s-a deschis Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei. Cu aceasta ocazie, a fost invitat Franz Ruppert, expert in domeniu si o personalitate fermecatoare, profesor de stiinte aplicate la Universitatea din
M¼nchen.
Cunoscutul neuropsihiatru nu inceteaza sa scrie in cartile sale despre misterul capacitatilor care renasc dupa un traumatism. O cercetare care il intereseaza in mod special si care are legatura si cu trecutul sau. Boris Cyrulnik a scris despre copiii orfani din Romania, despre suferinta si puterea de a vindeca.
In urma actiunii noastre din numarul de noiembrie, am obtiunut cateva confesiuni, eseuri si testimoniale minunate pe acesta tema. Vi le prezentam in speranta ca bunavointa va deveni filozofia tuturor, zi de zi.
Sentimentul de pace din timpul unei plimbari prin padure… Poate suna putin banal, dar daca ar fi si asta spiritualitate? O aventura personala, imprevizibila, care te scoate din cotidian si deschide „usi“ ale universului si esentei fiintei tale.
Nimic nu ii multumeste. Nici ce le ofera persoanele apropiate, nici ce le aduce viata, nici chiar propriile realizari. Cum sa puna capat acestei insatisfactii cronice? De unde vine aceasta cronica si chinuitoare neimplinire?
Pentru a lasa sa fie exprimata cea mai buna parte a eului nostru, trebuie identificate mecanismele de aparare care paraziteaza foarte adesea relatiile. O traiectorie care trece prin sase atitudini noi. Iata-le aici.
Fiecare are resurse si talente care nu cer decat sa se manifeste. Este teza psihanalistului canadian Guy Corneau, care exploreaza, alaturi de noi, toate pistele posibile pentru a elibera forta creatoare. Guy Corneau a fondat grupuri de ajutor si animeaza ateliere de dezvoltare personala peste tot in lume. Este autorul unor lucrari numeroase, intre care s-a tradus la noi „Exista iubiri fericite?” (Humanitas) si „Calau si victima. Un ghid pentru eliberarea de frica” (Elena Francisc Publishing).
Nimeni nu vrea sa-i asculte, nimeni nu se intereseaza de ei. Epuizanti pentru anturaj, nevoia lor insatiabila de atentie ii condamna efectiv la singuratate. De ce se identifica acesti oameni cu rolul de victima?
Motivatia. De ce uneori este prost vazut faptul de a te arata dinamic si pozitiv? Pledoarie teoretica si exercitii practice in favoarea unui sentiment esential pentru pofta noastra de viata.
Ne plangem de agresivitatea celor de langa noi, de faptul ca in trafic nu se mai respecta niciun cod rutier si esti „fentat“ de cate ori se poate, ca la supermarket se baga in fata cei cu tupeu sau ca pe strazile frumoase din spatele Guvernului poti auzi manele date la maximum.
Imbatranirea este un proces inevitabil, daca avem norocul sa ramanem in viata destul de mult timp. Dar maturizarea, invatarea din experienta si trairea autentica sunt optionale. Ele depind de trecerea timpului si de felul armonios in care stim sa profitam de acest lucru.
Spontaneitatea este buna. A vorbi fara discernamant insa este, clar, un minus. Poate fi jenant pentru cel care isi da drumul la gura daca vorbeste despre problemele sale oricui, ca si cum ar fi un bun prieten. De unde vine aceasta tendinta de a ne dezvalui fara pudoare?
Psihologul francez Olivier de la Doucette este specialist in psihologia varstelor. In cartea Forta sufletului (Editura Trei, 2009) el devoaleaza cateva secrete ale imbatranirii senine. Se pare ca stapanirea stresului si exercitiul permanent al memoriei fac minuni pana tarziu.
Uneori, cei mai mari decat noi ne pot fi alaturi cu sfaturi bune de viata. Este un lucru pe care este bine sa ni-l reamintim.
Pensionarea poate fi o buna ocazie de redescoperire si revalorizare personala, profitand de timpul liber.
Problema de identitate, emotionala si fizica, menopauza este privita cu retinere si teama. Cu toate acestea, ea are avantaje biologice si personale pe care uitam, adesea, sa le luam in considerare.
Cea mai buna reteta impotriva imbatranirii se aplica pe tot parcursul vietii! Nu exista o reteta de „intoarcere“ a trupului, dar exista metode de igiena a vietii pentru a intarzia efectele anilor.
Jeffrey A. Kottler este profesor de consiliere psihologica la California State University si a scris peste 65 de carti despre psihologie si educatie. La Editura Trei, a aparut traducerea cartii Mumia de la masa din sufragerie. Cele mai neobisnuite 32 de cazuri de psihoterapie, iar in momentul de fata un al doilea volum este oferit cititorilor romani. Un CV impresionant, o prezenta placuta si un specialist al carui loc se afla, evident, in paginile Psychologies.
Incapabil sa fii fericit, iti duci proasta dispozitie peste tot. De altfel, esti convins ca viata nu te iubeste. Pentru a-ti (re)dobandi stima de sine, iata cateva sugestii.
Pentru psihologul Mihaly Csikszentmihalyi, suntem la cel mai inalt nivel al personalitatii noastre atunci cand ne folosim toate competentele si transformam ceea ce e rutina si ceva exceptional, in placere. Este o stare care se cultiva in fiecare moment al vietii noastre.
Dezordinea e a doua lor natura. Au suferit destul din cauza incapacitatii lor de a fi ordonati, nu reusesc sa stapaneasca haosul care domneste in „grota“ lor. Ce ascunde insa dezordinea aceasta exterioara?
Joaca pentru a castiga si traiesc infrangerea ca pe o rana profunda in amorul propriu. Deseori neinteleasa, suferinta lor este totusi cat se poate de reala, si jocul nu este doar o joaca. Sa stii sa pierzi este o chestiune de maturitate.
Doamna psiholog, in varsta, careia ii vorbesc de „adevarata“ culpabilitate afirma: „Sunt impotriva sentimentului de vinovatie si a remuscarilor!“, si nu este singura. Scutirea de orice astfel de sentiment a devenit una din credintele noastre. Ca si cum aceasta constiinta nu ar putea fi decat una nevrotica, avand in vedere ca se sprijina pe o greseala imaginara. Insa pe langa aceasta culpabilitate „infantila“, exista o alta, „adulta“, datorata unei greseli reale.
„… sunt ascuns, te pandesc, am o colectie de rautati, urzesc planuri de razbunare. Am deve¬nit obsesiv si traiesc in trecut. Nu uit. Port in mine o furie molcoma, care nu imi lasa nicio clipa de liniste ori de seninatate“. Suna cunoscut?
Cine nu se poate lauda cu cel putin o noapte in adolescenta in care a simtit ca „s-a spus totul“ alaturi de prietene, in fata unor farfurii de prajituri care au ramas aproape neatinse de la atata vorba? Cine nu isi aminteste, mai tarziu, de sfaturile discrete si binevenite intr-un moment delicat de criza, in fata unei cafele devenite reci? Prietena cea mai buna ne este alaturi si ne stie toate secretele.
Indiferent ca vorbim despre actiunile zilnice sau marile proiecte de viitor, totul devine extrem de complex atunci cand te ineci intr-un pahar cu apa. Atunci cand totul ti se pare complicat si peste puterile tale, energia ti se risipeste intr-o clipa. Iata cateva piste pentru a intelege aceasta incapacitate de a simplifica lucrurile.
Iti este cunoscuta scena cu degetul in nas? Ca protagonist, te inrosesti de rusine, dar ca spectator te amuzi copios! Sporadice ori asidue, stangaciile corporale irita, ridiculizeaza sau amuza. Apar probleme serioase cand stangaciile depasesc un singur gest necontrolat sau izolat, devenind un tipar al unei persoane si ajungand sa o defineasca in ochii altora. Dincolo de toate acestea, stangaciile vorbesc despre tine.
Conform unei pareri raspandite, autistii au o memorie extraordinara. Din nefericire, nu este adevarat, iar copiii cu deficiente mintale au, in general, o memorie mai putin buna, un limbaj mai putin elaborat s.a.m.d. Totusi, este adevarat ca unii copii autisti (5% dintre autisti) au inzestrari extraordinare, dar intr-o singura directie. De exemplu, un astfel de copil are o memorie “fotografica” si este capabil sa redeseneze din memorie cu un realism uimitor fatadele unor edificii fara sa uite nici o fereastra sau coloana. Un altul reproduce din memorie arii pe care tocmai le-a auzit (desi fara sa le armonizeze).
„Eu sunt un vizual! Fotografiez textul, iar atunci cand sunt pe scena, intorc paginile in minte!” Acesta era, in esenta, raspunsul marelui actor Philippe Noiret atunci cand Bernard Pivot l-a intrebat cum isi invata textele pentru teatru.
Prin anii ‘45, psihologul american René Spitz a descris sub numele de hospitalism faptul ca micutii bolnavi din spitale prezentau o apatie generala si o intarziere in dezvoltare. El a avut ideea . novatoare in acea epoca . de a atribui acest retard absentei stimularii senzoriale; peretii, draperiile etc., din spitale fiind in general pe atunci albe.
