Rolurile pe care le purtăm: când unul dintre ele ajunge să ne conducă viața

Într-o singură zi, putem răspunde la mai multe nume.

Pentru cineva suntem mama, pentru altcineva fiica. La serviciu suntem profesionistul competent, omul care organizează sau colegul căruia i se cere ajutorul. Acasă putem fi partenerul care ascultă, cel care își amintește ce lipsește, cine trebuie sunat și ce a rămas de rezolvat. În grupul de prieteni suntem poate persoana care îi adună pe ceilalți în jurul aceleiași mese.

Trecem dintr-un rol în altul aproape fără să observăm. Fiecare vine cu așteptări, responsabilități și un anumit fel de a ne purta. Nu vorbim cu un copil așa cum vorbim cu un coleg și nu suntem în relația cu părinții noștri exact cine suntem în profesie.

Rolurile sunt firești. Ele ne ajută să ne găsim locul în relații și să știm ce avem de făcut. Ne oferă apartenență, continuitate și sens. Unele sunt alese, altele apar odată cu etapele vieții, iar pe unele le ocupăm atât de devreme, încât nu ne mai amintim cum era înaintea lor.

Dificultatea începe atunci când un rol nu mai este doar unul dintre locurile pe care le ocupăm, ci devine locul din care ne trăim aproape întreaga viață.

Rolurile pe care nu ni le-a cerut nimeni în cuvinte

În fiecare familie există roluri despre care se vorbește și roluri care se așază între oameni fără să fie numite.

Uneori, un copil este lăudat pentru că este matur și responsabil. Altul devine cel care aduce veselie într-o casă apăsată. Unul știe să îi împace pe ceilalți, altul pare să nu aibă nevoie de nimic. Există copilul care reușește, copilul care salvează, cel care nu creează probleme și cel asupra căruia familia își așază speranțele.

Poate că nimeni nu îi spune direct: „De tine depinde liniștea noastră”. Copilul observă însă că adulții se calmează când intervine, că apropierea revine când el renunță la ceea ce își dorea sau că familia se simte mai bine atunci când are rezultate.

Și începe să ocupe acel loc.

La început, rolul poate fi o soluție. Îi oferă copilului sentimentul că este important, că are o contribuție și că aparține. Prin el își poate dezvolta sensibilitatea, capacitatea de a înțelege oamenii, responsabilitatea sau puterea de a găsi soluții.

Numai că rolurile învățate devreme nu dispar automat atunci când copilul devine adult. Ele se pot muta odată cu el în cuplu, în prietenii, în profesie și în propria familie.

Cel care împăca poate ajunge adultul care nu suportă niciun conflict și se simte obligat să îl rezolve. Copilul responsabil devine omul care preia sarcini înainte ca ceilalți să apuce să și le asume. Cel care nu cerea nimic poate fi admirat pentru independență, fără ca cineva să observe cât de greu îi este să primească ajutor.

Iar copilul care aducea familia împreună poate continua să creadă că apropierea dintre oameni depinde de el.

O femeie mi-a spus cândva că abia târziu a înțeles rolul pe care îl purtase întreaga viață: acela de a-i ține pe cei dragi împreună.

Împăca, apropia, repara și găsea mereu încă un motiv pentru care ceilalți să nu plece. Când oamenii din familia ei adultă au făcut alegeri diferite și nu au rămas în forma pe care încercase să o păstreze, a trăit acest lucru ca pe un eșec personal.

Nu era doar tristă că familia se schimba. Simțea că nu își îndeplinise rolul.

Am discutat mult despre diferența dintre capacitatea ei de a crea legături și presupusa responsabilitate de a împiedica orice separare. Prima îi aparținea și era o resursă valoroasă. Cea de-a doua îi cerea ceva ce niciun om nu poate controla: alegerile tuturor celor pe care îi iubește.

Nu era necesar să renunțe la apropiere. Avea nevoie să renunțe la misiunea imposibilă de a o garanta.

Când rolul devine măsura valorii noastre

Un rol poate ajunge să ne conducă viața atunci când nu ne mai oferă doar un loc, ci și răspunsul la întrebarea cât valorăm.

Dacă sunt apreciat pentru că rezolv, voi continua să rezolv chiar și atunci când sunt epuizat.

Dacă sunt iubit pentru că am grijă, îmi va fi greu să recunosc că nu mai pot.

Dacă locul meu este acela de a păstra liniștea, orice conflict va părea dovada că nu mi-am făcut datoria.

Dacă familia mă cunoaște drept omul puternic, o perioadă de vulnerabilitate poate părea nu doar dificilă, poate chiar rușinoasă.

În acel moment, rezultatul rolului devine un verdict despre noi. Un proiect nereușit nu mai înseamnă doar că ceva nu a mers, ci că nu suntem suficient de buni. Nemulțumirea unei persoane nu mai este emoția ei, ci dovada că am greșit. Plecarea cuiva nu mai este alegerea lui, ci confirmarea că nu am știut să îl păstrăm.

Rolurile supraîncărcate ne fac să ne asumăm responsabilități care depășesc puterea unui singur om.

Putem contribui la apropierea unei familii, dar nu putem decide în locul fiecărui membru dacă rămâne sau pleacă. Putem fi părinți atenți, dar nu putem trăi în locul copiilor noștri și nici preveni toate greșelile lor. Putem fi parteneri implicați, fără să devenim responsabili pentru fiecare emoție a celuilalt. Putem munci bine, fără ca valoarea noastră să crească și să scadă odată cu fiecare rezultat.

Uneori, oboseala nu vine doar din numărul lucrurilor pe care le facem. Vine din presiunea pe care rolul a ajuns să o poarte.

Nu este doar „am multe de rezolvat”, ci „dacă eu nu rezolv, totul se va destrăma”.

Nu este doar „îmi pasă de ei”, ci „starea lor depinde de mine”.

Nu este doar „vreau să fac bine”, ci „nu am voie să greșesc”.

Când rolul devine încărcat, este greu să ne retragem chiar și pentru puțin timp. Odihna poate trezi vinovăție, ajutorul oferit de altcineva poate fi primit cu neîncredere, iar un „nu” poate părea o amenințare la adresa relației.

Când începem să ieșim din locul cunoscut

Renunțarea la o parte din responsabilitatea rolului nu este întotdeauna primită cu ușurință.

Oamenii din jur s-au obișnuit să ne găsească disponibili, puternici, împăciuitori sau gata să rezolvăm. Când nu mai facem ceea ce făceam înainte, întregul echilibru al relației se poate modifica.

„Te-ai schimbat.”

„Înainte puteam conta pe tine.”

„Nu te mai recunosc.”

Uneori, aceste cuvinte înseamnă că am devenit indiferenți. Dar alteori înseamnă doar că nu mai ocupăm automat locul care le era tuturor familiar.

A ieși dintr-un rol supraîncărcat nu presupune să trecem în extrema opusă.

Schimbarea poate fi mai fină.

Să păstrez grija, dar să nu mai preiau ceea ce îi aparține celuilalt.

Să rămân disponibil, dar să pot spune când nu mai am resurse.

Să contribui la apropiere, fără să mă consider responsabil pentru unitatea tuturor.

Să îmi folosesc puterea, dar să îmi permit și să cer ajutor.

Un rol sănătos are margini. Ne permite să intrăm în el, să îl îndeplinim și, la un moment dat, să ieșim. Nu ne cere să rămânem permanent de serviciu și nici să demonstrăm neîncetat că merităm locul pe care îl ocupăm.

Poate că merită să privim rolurile pe care le purtăm și să ne întrebăm nu doar cât de bine le îndeplinim, ci și câtă responsabilitate am așezat în ele.

Ce credem că s-ar întâmpla dacă, pentru o vreme, nu am mai fi cel care salvează, împacă, organizează sau rezolvă?

Cine ar trebui să își preia locul și responsabilitatea?

Și ce parte din noi ar putea avea, în sfârșit, puțin mai mult spațiu?

Nu trebuie să renunțăm la rolurile care ne sunt dragi. Avem nevoie doar să ne amintim că ele sunt locuri pe care le ocupăm, nu verdictul întregii noastre vieți.

Putem fi mama, fiica, partenerul, profesionistul, prietenul sau omul pe care ceilalți se bazează.

Dar niciunul dintre aceste roluri, oricât de important, nu poate spune singur tot ceea ce suntem.