Superclișee diluzionale culturale – Mitul Dedicației

”Nu putem iubi, urî sau dori, ci mai degrabă putem experimenta iubirea, ura și dorința. Totul are o cauză necesară în altceva.”

G.I.Gurdjieff

− Bine, dar ce ziceai de Mahabharata?

− Există un pasaj foarte interesant în povestea lui Nala și a preafrumoasei idioate Damayanti, atunci când aceasta se întâlnește în pădurea în care fusese abandonată de soțul său mult iubit cu niște eremiți pustnici care încercau să atingă un nivel superior de elevare sufletească pretinzând în principal, ca toți călugării de altfel, că nu au nevoi și dorințe sexuale, iar starea de psihoză indusă de nesatisfacerea acestor nevoi fundamentale, ca și în cazul sfintei Tereza de Avilla de pe plaiurile noastre creștine, o numeau „trăire spirituală”.  Regina tembeluță, un adevărat succes al dresajului social, după ce îi bagă-n boale, declanșându-le, spre uimirea lor pe care cu greu și-o ascund și reprimă încercând să se distanțeze cu maximă rapiditate, instinctele sexuale pe care le credeau de mult anihilate (Că la vederea ta, noi nu știm cum,/ Dar chipul tău divin ne-a tulburat/ Cu un păgân îndemn către păcat.), capătă ajutorul sfinților cu pupilele (și nu numai) dilatate, probabil ca să-i scape cât mai repede de ispită: Frumoaso, noi, prin viața noastră, am fost dăruiți de către zei cu harul de a putea prevedea viitorul și putem să-ți spunem că în curând tu îl vei întâlni iarăși pe Nala. Unindu-vă iarăși, veți trăi fericiți până la sfârșitul vieții voastre. Își va redobândi întreaga lui avere, va fi izbăvit de orice suferință pământească și va cârmui cu dreptate peste poporul care i-a fost dat în stăpânire. Și imediat textul ne spune: Doar cât ce rostiră această proorocire și, deodată, ca și cum tot ce văzuse ea până atunci ar fi fost o zămislire alcătuită din fum, se risipi totul. Pieiră într-o clipă pădurea cu arborii ei seculari și mănăstirea cu zidurile ei albe, și toți schivnicii cu care vorbise până atunci.

− Aha… Deci minunata Damayanti habar nu avea pe unde era… păi poate avea niscaiva halucinații de o natură aparte… cu schimnici horny, femeia fiind în general și în special în acel moment oricum extrem de irațională, poate psihotică, cum zici tu. Și asta se poate observa cu ușurință pentru că de la declarația că este gata să se sinucidă dacă nu-l găsește pe cel care a abandonat-o ca un mare viteaz în pădure − Căci ce-mi folosește viața fără bărbatul pe care mi l-au dăruit înșiși zeii? −, în momentul următor, când caravana cu care plecase este spulberată de o turmă de elefanți sălbatici, ea cugetă fix invers, printre clișeele iraționale comune: Nimeni nu poate muri decât în clipa hotărâtă de zei, spune înțelepciunea strămoșească. Poate de aceea nu m-au strivit astă noapte elefanții și m-au ocolit. Căci, socot eu, totul s-a întâmplat din pricina soartei rele care mă prigonește. Dar oare ce păcat am săvârșit eu ca să curgă atâta sânge și să se curme atâtea vieți? Căci abia întâlnisem caravana aceasta cu care să plec la drum, caravană cu oameni buni care să mă ocrotească până ce îl voi găsi pe Nala și acum, iată, totul e sfărâmat și, odată cu caravana, și norocul meu. Și totul din pricina soartei mele rele și a zeilor prigonitori care mi-au pregătit un astfel de destin. Poate că eu am păcătuit față de zei, atunci, la svyamvară, când l-am ales pe Nala drept soț și nu pe unul din marii zei care veniseră să-mi ceară mâna.

− Deci fix pe dos… În propoziția aceasta admite că de fapt ea l-a ales pe Nala de soț în detrimentul zeilor, prin urmare această „alegere” exclude faptul că „i-a fost dăruit de zei”. Dar cumva mintea ei încerca să împace și capra, și varza, ca marea majoritate a oamenilor. Așa că, pe lângă minunata logică legata de credința că viitorul este deja configurat și că acesta este de fapt motivul pentru care ea nu fost lovită de elefanți, „gândire” tipic sofistică, eronată, care vede cauzalitate în simpla succesiune, insistând să găsească neapărat o legătură între două evenimente care sunt doar succesive și viața umană, care de fapt pot avea la bază cu totul și cu totul alte cauze, mai avem și apariția întrebării legată de temeiurile avute în „alegerea” soțului abia acum, când de fapt ar fi putut să își dea seama de posibilele implicații ale favorizării pământeanului încă de la bun început, doar luând în considerare poziția zeilor, interesul arătat de aceștia și imaginea lor publică în momentul în care au fost refuzați.

− Într-adevăr, logica pământencei urmează fidel toate clișeele ce caracterizează gândirea magică comună promovată de toate credințele religioase, indiferent de timp și spațiu. Această logică particulară, care leagă cauzal evenimente sau persoane, este eminamente speculativă și irațională, mergând pe presupuneri ce se transformă apoi în „credințe”, așa cum bine arată și Damayanti, raționamentele ei fiind întemeiate pe „poate” și „socot”, pe lângă ceilalți termeni vagi, cum sunt „soartă”, „prigonește”, „păcat”. Iar prezența conceptului de păcat, cu aceeași accepțiune ca în religia creștină, ne indică că aceste concepte de bază ale „spiritualității” sunt comune tuturor credințelor, indiferent de locul sau timpul unde se manifestă. Cât despre realizarea faptului că s-ar putea să-i fi „supărat” nițel pe zei cu alegerea lui Nala, este evident că numai o persoană lipsită de orice inteligență socială ar fi putut să treacă peste cele întâmplate cu seninătate, lucru care de fapt caracterizează pe cei crescuți „în puf”.

− Da, nu ar trebui să ne mire iraționalitatea femeii care evident pune, ca mai toate femeile bine dresate, carul înaintea boilor, inducându-și mai întâi ideea că „iubește” pe unul pe care nu îl văzuse niciodată și apoi făcând toate prostiile din lume ca să „îl scoată”, ca să salveze ideea de iubire, pentru că faptele marelui bărbat sunt efectiv descalificante, iar preocuparea acestuia legată de „fidelitatea și cinstea” femeii, care trebuie certificate de zei, ne arată ce caracter ordinar și jegos avea marele băiețel, care nu ar fi meritat nici mucii din nas.

− Hmm… da, de cele mai multe ori oamenii pleacă complet greșit de la ideea de iubire pentru a o căuta apoi în realitate, ajustând adesea evenimentele ca să se potrivească cu ideile legate de „sentimente”, de fapt foarte vagi și laxe, trecând peste fapte și comportamente care nu ar putea fi tolerate sau depășite în nicio altă circumstanță. Orbirea femeii, îndârjirea cu care își rescrie percepțiile inițiale din pădure, încăpățânarea atroce cu care dorește să „salveze” imaginea idealizată și fantasmagorică a unui Nala pur, nelegat de cele întâmplate, refuzul său de a accepta și admite realitatea ne duce cu gândul la o condiție specială a minții, caracteristică psihozelor maniacale, dacă nu chiar diluziilor ideatice prezente în stări psihice complet patologice, de demență. Dar văd că pe tine te afectează extrem de mult acest gen de situații, care de altfel sunt destul de comune în realitatea de zi de zi. Supunerea și devoțiunea femeii sunt virtuți cântate din toate timpurile, în orice cultură, în orice loc de pe pământ.

− Bine, dar aici acestea ajung să anuleze instinctele naturale, elementare și care formează fundamentul normalității, temeiul supraviețuirii speciei. Adică Damayanti își abandonează efectiv copiii pentru a-l urma în pădure pe „băiețel”, care de altfel nici nu se mai interesează de soarta lor din momentul în care se pune la jucat de zaruri pentru propria sa plăcere. Copii pe care de altfel femeia îi va regăsi abia după ani și ani de pribegie, ea fiind preocupată între timp cu sprijinirea morală a celui ce a pus propria plăcere tembelă mai presus de orice altceva și care, deși s-ar fi putut apoi duce la socrii săi, unde Damayanti trimisese deja copiii în disperare, a ales să ia drumul codrului, evident din „mândrie”. Și, când într-un final își reîntâlnește familia, distrusă de propriile sale acțiuni și abandonată din considerente pur egotice, ținând de propria sa imagine, grija sa principală este dacă Damayanti, care făcuse toate eforturile posibile ca să îl găsească, se futuse cu vreun alt bărbat. Halal bărbat și halal femeie! Niște tâmpiți care reușesc să aibă încă de la bunul început cele mai anacronice reacții și „alegeri”, susținute cică de niște mari sentimente.

− Și ce ai fi vrut de fapt să se întâmple? Ce anume te irită atât de mult?

− Păi înțeleg să zicem faptul că Damayanti, cu cei doi neuroni ai săi îl „alege” pe marele bărbat și face și niște copii cu el. Dar în clipa în care îl vede pe acesta deraiat, în ciuda încercărilor sale, grija ar fi trebuit să fie în primul rând față de copii, care nu aveau nicio vină în toate acestea și aveau nevoie măcar de un părinte care să le fie alături. Dar și după ce Nala o abandonează în pădure, ea este focalizată pe „soarta sărmanului băiețel”, chestie care o preocupă continuu, de parcă nimic altceva nu mai exista pe lume. Și încearcă continuu să îl „scoată”, găsindu-i scuze și justificări, neacceptând realitatea. Noroc că și la minunata întâlnire de peste ani tot zeii sunt cei care pun mărturie vizavi de „onoarea” ei, pentru că jegosul mârlan era preocupat doar dacă alt mascul intrase în ”interiorul” sfintei sale neveste. Și toate aceste rahaturi „sentimentale” ne sunt prezentate drept reper de moralitate și credință? Eu i-aș fi tras un șut în dos încă de când alesese să piardă tot la zaruri și mi-aș fi văzut de copii, singurii care aveau nevoie de ceva în această lume. O asemenea decreptitudine, o asemenea deraiere mentală și comportamentală a unei femei care își abandonează valorile naturale fundamentale pentru a „sprijini emoțional” pe un jegos infatuat și iresponsabil mi se pare noaptea minții. Și o mai și trage continuu cu sentimentele. Și culmea, niciunul dintre cei întâlniți pe cale nu o zguduie nițel. Toată lumea o căinează, așa cum o face și ea continuu, cu gândul la soarta crudă a „băiețelului”. Așa că mi-e mare mirare că din când în când diverse zvâcniri de raționalitate o mai traversează pe degenerata Damayanti, cuprinsă de visul său de dedicație și „iubire”.

− Am înțeles… murmură Camelia. Dar te-ai gândit că poate acest personaj este construit așa în mod special de către creatorii acestei epopeii, tocmai pentru a forma o imagine distorsionată asupra femeii, care să înlocuiască valorile normale și comportamentele firești care ar fi trebuit să existe în realitate? Gândește-te că cei care creau aceste mituri, ce erau apoi prezentate și cântate în fiecare piață, în fiecare palat, la fiecare sărbătoare, erau bărbați, care slujeau alți bărbați, care aveau un statut și privilegii, și care doreau să transmită până și celor mai mici dintre florile ce apăruseră pe această lume ideile minunate legate de datoria și devoțiunea nesfârșite, totale față de Marele Bărbat, acesta fiind de obicei cel ce te dezvirgina, și care te „avea” pentru vecie. Prin urmare aceste povești nu cred că pot transmite alte valori și principii, alte comportamente decât cele aprobate „oficial”, care să genereze și să întărească diluziile manipulatoare legate de sclavia absolută a femeii, numită pompos „iubire”. Nu e de mirare că aceste comportamente și „justificări” apar cu aceeași forță și în zilele noastre, indiferent de cultura despre care vorbim. Uite, să ne gândim și la propria noastră cultură, cu celebra poveste populară „Fata săracului cea isteaţă”, culeasă de Petre Ispirescu. Aici avem de-a face cu o fată dintr-o familie săracă, deci greu încercată cu nevoia, care, știm de la Păcală, e cel mai bun învățător al omului:

Dintre toţi copiii, fata cea mai mare era mai tăcută şi mai cu judecată. Ea rămânea cu surorile şi fraţii cei mai mici când se duceau părinţii la muncă, vedea de dânşii, îi muştruluia şi îi povăţuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască până într-atât părinţii. Dară, bate toba la urechea surdului. Adecă, de! Ce să zici? Ar fi fost şi ei, poate, mai îngăduitori, şi mai cu răbdare, dară burta le da ghies şi îi făcea de multe ori să fie neînţelegători.

După ce boierul își face milă de soarta omului, generând mai multe probleme decât își imagina căci de, „la cel sărac nici boii nu trag”, această fată reușește să-i atragă atenția putând răspunde corect la niște „cimilituri” demne de întrebările Sfinxului. Numaidecât trebuie să remarcăm că la întrebarea legată de ce e mai bun pe lumea asta, nu exista niciun alt răspuns în afară de „bunătatea lui Dumnezeu” (Eu, boierule, cu prostia mea mă duce gândul să crez că nimic nu e mai bun pe lumea asta ca Dumnezeu, care ne sufere pe lume cu toate răutăţile noastre.) Și boierul nostru îi cere fetei să vină la conac nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum. Fata, căreia îi mergea mintea extrem de bine, putând să meargă cu câteva „mutări” înainte, se descurcă de minune:

Cum se făcu dimineaţă, fata aruncă pe dânsa un volog (plasă), luă mâţele la subţiori, încălecă pe un ţap şi plecă la curtea boierească. Mergând astfel pe drum, ea nu era nici călare, nici pe jos, căci îi da de pământ când un picior, când altul, ţapul fiind pitic; umbla ni pe drum, ni pe lângă drum, căci ţapul nu ţinea drumul drept. Aci trecea pe lângă câte un gard să apuce câte vrun lăstar de la vrun pomişor; aci trecea de cealaltă parte. Nu era nici îmbrăcată, nici dezbrăcată cu vologul aruncat pe dânsa. Şi aşa, cu chiu cu vai, ajunse la curtea boierească. Când o văzură boierul şi oamenii curţii, venind aşa, încremeniră. Boierul, vezi, nu voia să se dea rămas, şi porunci să dea drumul la doi zăvozi ce-i ţinea la curte în lanţ. Aceştia, cum văzură alaiul cu care venea fata săracului, se repeziră la dânsa, dară ea dete drumul îndată mâţelor şi zăvozii se luară după dânsele, iară fata săracului ajunse la scara boierească aşa precum îi poruncise boierul. Văzând şi această iscusinţă a fetei, boierul n-avu încotro şi fu nevoit s-o primească.

− Hmm… se pare că fata asta era destul de specială… nu prea gândea ca ceilalți. Și?

− După ce o văzu boierul curăţită şi ferchezuită ca o mireasă, şi cum avea şi ea pe vino-încoace, i se păru mai frumoasă de cum era atunci; ce-i abătu lui, că pofti să o aibă el de nevastă, mai cu seamă că era burlac, şi se cunună cu dânsa. Mai-nainte de a se cununa, boierul zise dânsei:„Eu te iau de soţie; dară să ştii că tu n-ai voie să judeci niciodată fără de mine.  Ea primi.”

− Deci văzând-o aranjată și îmbrăcată, boierul o văzu și drept foarte frumoasă, ceea ce ne arată că frumusețea este adesea doar o chestiune de „ambalaj”, mai ales pentru cei care se bazează pe aparențe, și a dorit pentru el ceea ce ar fi dat înainte la altul, însă i-a pus o condiție după ce i-a făcut marea și neasemuita favoare de a o lua de nevastă, și anume să nu „judece” fără ca el să fie prezent.

− Lucru de înțeles, pentru că îi era evident frică de mintea cea ascuțită a celei pe care nici nu catadicsise să o întrebe dacă vrea să se mărite cu el, presupunând, ca în mai toate poveștile, că femeia „salvată” de la sărăcie nici nu își poate pune problema să nu accepte o asemenea onoare, asta fiind de la sine înțeles.

− Însă fata acceptă, probabil pentru că nu vedea o variantă mai dichisită pentru ea de a ieși din situația în care se afla împreună cu familia ei, de a cărei soartă, în mod evident, îi păsa mai mult decât de fericirea sa personală.

− Într-adevăr. Însă foarte repede apare prima pricină. În fața unei evidente situații absurde, pretinse din considerente de interes de unul dintre țăranii ce vin la „judecată” (Nu-l credeţi, cucoană, să vă ţie Dumnezeu! Roata mea a fătat mânzul.), femeia răspunde în oglindă, prezentând o situație evident absurdă ca fiind, așa cum încerca și țăranul, normală:

  – Da’ unde-i dus boierul, cucoană?

  – Ia, s-a dus, răspunse ea, să vază un lac de mălai ce-l avem pe marginea unui iaz, că în toate nopţile ies broaştele dintr-însul şi mănâncă mălaiul.

   Ţăranii se uitară lung şi plecară.

− Corect. Această „nepăsare” și „naturalețe” cu care le prezintă ceva la fel de absurd ca și ceea ce prezentau ei reușește să îi scoată pe cei doi din viziunea limitată a propriei lor situații și, prin acestă „distanțare obiectivă”, să poată sesiza absurdul și să înceapă un proces rațional:

Ce se sfătuiră ei, ce vorbiră, că numai se întoarseră să întrebe pe cucoană ce vorbă fu aia.

 Dacă veniră dinaintea cerdacului iară, prinseră a întreba:

 – Da’ bine, cucoană, ca ce să fie vorba ce ne-ai spus-o? Poate-se ca broaştele să mănânce mălaiul?

− Răspunsul femeii le arată similitudinea cu propria lor situație, dar într-o manieră care o face să încalce învoiala cu propriul său soț:

– Nu ştiu dacă broaştele poate să mănânce mălai, au ba, răspunse cucoana; dară ştiu că roata nu poate să fete mânji.

− După mine ar fi fost de ajuns să spună că „probabil că broaștele pot mânca mălaiul tot astfel precum roțile de căruță pot făta mânji de cal” și astfel ar fi ieșit din zona „conflictuală”, ea exprimându-și o opinie nevinovată interogativă și probabilă, în locul „sentinței” personale care o culpabiliza.

− Ceea ce ar fi fost și foarte logic, aici povestea suferind o „ruptură” complet improbabilă în cazul cuiva care gândea atât de clar și în perspectivă precum făcuse dovada până atunci. Însă cel mai probabil povestea voia să genereze musai conflictul direct cu „domnul” femeii, astfel încât să poată revela altceva, mult mai profund decât speța cu roata și mânzul. Pentru că, imediat ce boierul află cele întâmplate se grăbește să declare că ea a încălcat înțelegerea lor și și-a arogat drepturi și puteri care nu i se cuveneau, așa că îi pune în vedere să își ia tălpășița:

     Boierul, cum auzi, îi zise:

        – Fiindcă ai călcat făgăduiala şi ai judecat fără mine, nu mai putem trăi amândoi. Ia-ţi ce pofteşti de la mine şi ce-ţi este mai drag în casa mea, şi să te duci la tată-tău acasă.

− Fata atâta aștepta. După mine anticipase din nou foarte corect comportamentul și „deciziile” deșteptului de bărbat. Chiar se bazase pe faptul că acesta avea să se grăbească să dea cu mucii în fasole, proclamând diferența enormă dintre pozițiile lor și cât de sus era el față de ea:

Cucoana zise:

  – Vorbele tale, bărbate, sunt sfinte pentru mine, pentru că de aceea bărbatul este bărbat. Nu sunt vinovată întru nimic, căci n-am judecat pe acei jeluitori, ci le-am spus numai unde este stăpânul lor. Dar dacă d-ta găseşti cu cale să mă goneşti, eu mă supun fără să cârtesc şi-ţi mulţumesc încă din adâncul sufletului pentru bunătatea ce ai de a mă lăsa să-mi aleg ce mi-e mai drag din casa dumitale. Un lucru te mai rog: fiindcă mă goneşti, lasă-mă să mă mai veselesc o dată şi eu în casa domnului meu şi bărbat. Dă o masă şi cheamă pe prietenii noştri şi cunoscuţi să petrecem împreună şi să ne chefuim pentru cea din urmă oară.

Boierul se înduplecă şi porunci de făcu o masă d-alea înfricoşatele, unde chemă prietenii şi pe cei mai de aproape ai lor. Şezură, se înveseliră şi se chefuiră cât le cerură inima.

− După care făcură și un sex de despărțire pe cinste, ca să aibă ce le rămâne în amintire…

− Clar… asta nici nu încape în discuție, deși eu mă îndoiesc că s-a putut produce după chef… Pentru că:

Cucoana însă tot îndesa paharele boierului şi el tot bea. Şi[-i] mai dete unul, şi încă unul, până îl făcu cuc. Se îmbătă boierul de se coclise turtă. Atunci şi cucoana îl ia frumuşel la spinare, fără să mai simţă boierul ceva şi-l duse la tat-său acasă, unde îl puse pe cuptor de dormi până se trezi.

− Bag de seamă că acest cuptor este un loc esențial în cadrul relațiilor interpersonale în mediul rural, râse Camelia. Iară boierul, când se trezi din beție, fu, evident, contrariat. Însă răspunsul femeii îi arată ce sentimente minunate o legau de el:

A doua zi, când se deşteptă, boierul, văzându-se în astfel de hal, întrebă unde se află.

  Cucoana îi răspunse:

  – La tata acasă. Când m-ai gonit de la d-ta, mi-ai dat voie să iau din casa dumitale ce mi-o fi mai drag. Aceea am şi făcut. Nimic nu mi-a fost mai drag decât bărbatul. Nu crez să mă ţii de rău pentru că mi l-am luat.

− Of, ai văzut măi? Nimic nu îi era mai drag ca bărbatul… indiferent cât de mârlan și nedrept ar fi acesta…

− Corect, o constantă rămasă neschimbată de milenii… Sau poate că acest „drag” era strâns legat de situația materială și socială a „băiețelului”?

− În acest caz destul de probabil. Însă Damayanti ne arată că se poate ca devotamentul să fie total, independent de aceste aspecte „lumești”.

− Da, petru că ea se convinsese că îl „iubește” pe Nala. Aici fata săracului nu prea avea motive să se creadă „îndrăgostită” de jegosul cel bogat, care mai era și plin de ifose. De altfel și decizia lui este evident una „calculată”, el realizând că pusese mâna pe un bun valoros, cum nu prea mai avea ocazia să găsească, și că averea îi ajungea, nefiind presat să o sporească luând pe una „de teapa sa”. O poveste totuși cu happy ending, în care motivele raționale bat pe cele diluzionale, așa cum foarte rar se întâmplă în povești, darămite în realitate. Iar aceasta se întâmplă, în mod excepțional, datorită minții femeii…

Când auzi boierul asemenea vorbe cu noimă, se gândi ce se gândi, apoi răspunse:

  – Aidem, nevastă, acasă, şi să trăim ca în sân de rai; acum pricep eu ce odor de femeie am dobândit.

− De acord, dar aceasta nu înseamnă că aceste „modele de virtute și comportament” nu îmi stârnesc revolta, atunci când iau contact cu ele și îmi mai și sunt vârâte în ochi ca mari exemple ale „iubirii”. Nu am înțeles niciodată de ce anume trebuie să fim toleranți cu anumite comportamente și să „închidem ochii”, aplicând o altă măsură celor ce o merită pe deplin și ar trebui să suporte consecințele acțiunilor lor. Sau măcar să fie admisă dependența cu o luciditate minimală. „Da, sunt o retardată, atâta pot, ce a făcut și face el nu este nici corect și nici de dorit, dar atâta pot și aveți grijă să nu ajungeți ca mine”.

− Și, în loc de aceasta ni se vâră continuu în ochi marea poveste de iubire…

− Întocmai… Iubirea care justifică totul, acceptă totul, trece peste orice mizerie și peste orice mârlănie. Și cum să nu iubești? Nu ești om dacă nu iubești… Adică nu ești om dacă nu vrei să accepți toate aceste mizerii și să le tolerezi. Pentru că poate fi ceva mai frumos și înălțător decât iubirea? Iubirea-n sus și iubirea-n jos… Dar eu nu am nevoie de iubirea aceasta, care lasă copiii pe drumuri pentru ca cei doi porumbei adulți să rătăcească aiurea prin păduri. Nu am nevoie de iubirea care abandonează pe femeie în mijlocul codrului, după ce o smulge din casa sa, de lângă copii săi. Nu am nevoie și nu mă interesează iubirea care analizează perii femeii după toate acestea, căutând urme ale „împreunărilor mârșave”. Măcar în povestea românească cei doi nu introduc în discuție niciun moment „iubirea”. Au măcar această decență și o „învăluie” cu acel „drag” de la sfârșit, ceva destul de ambiguu, însă suficient ca să ducă pe bărbățel cu gândul că, din motive diferite de averea sa, femeia îl „îndrăgea”… Nu prea avea de ce, dar na, el se putea gândi că la cât era de minunat, frumos și deștept, averea nu conta prea mult.

− Măi, da aprig mai ești… râse ușor fata.

− Mda… am zis eu un pic mai liniștit. Mă gândesc că mai există în literatura populară un exemplu de tip de gândire „neconvențional”, legat tot de „iubire” și ”dedicație” și pus tot pe seama unei femei.

− Te gândești la celebra poveste „Sarea-n bucate”?

− Evident… Aici avem descrisă o situație în care un rege, tatăl a trei fete, le solicită acestora să îi descrie modul în care „îl iubesc”:

  Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întreabă pe fata cea mai mare:

– Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine?

– Cum să te iubesc, tată? Iaca eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atâta o tăie capul pe dânsa, atâta şi vorbi.

– Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.

Şi întrebând şi pe fata cea mijlocie:

– Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea?

– Ca zahărul, tată. Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse.

– Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine…

Împăratul se bucură cât un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi ca zahărul.

− Ceva foarte vag și subiectiv, mai ales că era vorba de ceva declarativ…

− Corect. Lucru remarcat chiar și de poveste, împreună cu o altă nuanță, foarte reală dar adesea ignorată atunci când este sesizată: Pasămite, fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau.

− Chiar și așa, fetele cele mari se întrec în prezentarea unor „dulcegării”, atât de comune printre cei care doresc să transmită „afecțiunea” lor.

− Da, corect. Cel mai adesea afecțiunea e legată de noțiunea de „dulce”.

− Fără să ia în considerare că, așa cum este și în realitate, prea mult dulce duce la o senzație aparte de saturație, în care apare o lehamite, deci opusul a ceea ce se dorește. Prea multe „dulcegării” vor duce inevitabil la apariția a ceva leșios. Fenomen de care aproape nimeni nu ține cont în viața de zi cu zi, cântându-se și încurajându-se doar situațiile în care indivizii manifestă comportamente leșioase, false și ipocrite, dar etichetate drept „iubitoare”. Așa că nu i-a căzut deloc bine răspunsul celei mai mici:

Şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întreabă şi pe dânsa:

– Cum mă iubeşti tu, fata mea?

– Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţa senină, zâmbind cu dragoste firească şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Ea se ruşina, biet, văzând că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era.

Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră în râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise:

– Ia fă-te mai încoace, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!

O atitudine vrednică de creierul lui cât nuca, pe care o întâlnim adesea la oameni în cazul apariției unor „neînțelegeri” conceptuale. Nu-i vorbă, fata cea mică, după principiul „omul sfințește locul”, merge prin lume și, remarcându-se prin virtuțile și calitățile sale ajunge nora unui împărat cu mult peste nivelul tatălui său. Așa că la nunta sa solicită ca părintele său să fie servit doar de către ea, fără a i se revela identitatea miresei:

Şi, îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse. Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care pentru dânsul n-aveau niciun gust. Se încumese şi întreabă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mâncat de nu ţine minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului, şi văzu că bucatele sunt bune. Asemenea făcu şi la vecinul din stânga. Îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea să mănânce bucatele ce i se aducea, lui? Rabdă ce rabdă; de ruşine lua el câteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca să nu se facă de râs între meseni, dar încolo nimic. În cele din urmă, nu se mai putu opri, şi ridicându-se în sus, zise cu glas mare:

 – Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine?

Pricina se descoperi imediat:

Ştiţi ce era? Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, şi degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din sarniţă ce credea el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau şi mai dulci de pe cât erau, şi mai cătrănite.

− Da, o învățătură care, pe cât de simplă pare în aparență, pe atât de complexă și semnificativă este în zona ideatică. Nu întotdeauna „iubirea” declamativă și „dulce” este obligatoriu expresia unor sentimente reale și trainice. Și de foarte multe ori niște gesturi mici în aparență, dar semnificative și la momentul potrivit, făcute fără emfază și multe surle și trâmbițe, sunt expresia unei afecțiuni mult mai profunde decât behăielile triumfaliste ale majorității. Și ar fi indicat să putem să le sesizăm pe acestea față de larma declamativă a declarațiilor pompoase.

 Dogville (Orașul câinilor 2003)

Un film celebru al și mai celebrului regizor Lars von Trier, care analizează într-o formă specială tema iubirii și a bunătății omului. Natura noastră interioară și relația dintre aceasta și valorile sau principiile sociale și morale pe care le promovăm și le prezentăm ca ”idealuri” și modele în orice societate din orice colț al lumii sunt surprinse ”în viața de zi cu zi” într-un decor straniu, în care oamenii și animalele sunt priviți într-o formă minimalistă, ideatică, descrisă mai mult prin ”nume și concepte” decât prin realități fizice, ziduri sau alte asemenea, spectatorului fiindu-i prezentat întreg universul ce formează o comunitate omenească fără opreliști.

Povestea începe cu apariția în mica localitate a unei tinere femei, deosebit de frumoasă, care este imediat ”interceptată” de învățătorul satului care află că este o ”fugară” și că încearcă să se ascundă de un tatăl ei care este un faimos gangster. Tânărul intelectual este în mod evident absorbit de personalitatea și delicatețea fetei, căreia îi promite să o ajute și să o protejeze. Nici aceasta nu pare indiferentă la atitudinea și comportamentul băiatului și între ei începe să se formeze o legătură ”specială”, care capătă aspectul uneia ”emoționale” sau, așa cum s-au obișnuit oamenii să îi spună, de ”dragoste”.

Numai că pe măsură ce trece timpul, pentru a fi acceptată în comunitate, fata este nevoită să facă munci din ce în ce mai grele și mai ”înjositoare”, frumusețea și tinerețea ei stârnind atât invidia și frica ”nevestelor” cât și dorințele bărbaților care până atunci nu avuseseră ochi decât pentru iubirile vieților lor. Presiunile și șantajele cred pe zi ce trece și în cele din urmă fata, abandonată și ”tranzacționată” de tânărul profesor, este nevoită pentru a supraviețui să întrețină relații sexuale cu toți cei care o doreau, sub privirile apatice ale ”binefăcătorului” ei, căruia îi încredințase inima și trupul său.

Filmul se încheie apoteotic, după un periplu dur și direct prin casele ”bravilor bărbați” care se înfruptă din tinerețea fetei lipsită de opțiuni și trece prin sufletele și mințile întregii comunități pentru a putea să înțelegem modul în care fiecare se justifica în fața sa și a celorlalți pentru acțiunile întreprinse.

Sfârșitul neașteptat ne transpune într-o lume în care femeia, lipsită de visurile și așteptările inoculate de mică despre ”romantismul”, ”superioritatea”, ”noblețea” și ”frumusețea” sentimentelor oamenilor și sfințenia trăirilor asociate ”iubirii”, într-o durere lucidă, înfăptuiește o sumă de acțiuni care ne indică că mintea ei trecuse într-un alt nivel, în care faptele și propria judecată asupra acestora constituiau un adevăr cu mult mai obiectiv decât propaganda sentimentală a societății, cu ale cărei principii pășise în mica și ”dreapta” comunitate.