Andrei Radu și Ionuț Koshin: Zen și inconștient natural automat: o conversație în Templul Iluminării Tăcute

În ce măsură practica meditației tipice zen ne poate aduce mai aproape de un raport mai autentic cu ființa noastră? În ce măsură insighturile mijlocite de practica zen pot avea valențe terapeutice? Aceste întrebări mi-au fost stârnite de invitația pe care am primit-o de la psihoterapeutul Andrei Radu, care este în același timp călugăr zen, de a participa la o întâlnire cu public la Templul Iluminării Tăcute din București, despre zen și psihoterapie

 

Nu am ajuns la întâlnirea cu public, dar nu puteam să nu vizitez templul, mai ales că imediat mi-am amintit de primul lucru pe care l-am aflat despre zen, pe când eram studentă, de la un maesteu de origine franceză, Yvon Bec: zen este zazen. Adică zen este postura – postura tipică acestei practici. Mi-am amintit de acea oră de claritate pe care am experimentat-o atunci – și au trecut mai bine de treizeci de ani.

Intrând în Mokushozen-Ji, Templul Iluminării Tăcute, din București (www.mokushozen.ro) am aflat că a fost fondat şi condus de însuși Maestrul Yvon Myoken Bec. Acum acest loc oferă de mai bine de 25 ani toate cele necesare practicii zilnice a Căii Zen, lunar având loc perioade de practică intensă (sesshin) și evenimente.

 

Andrei Radu este psihoterapeut jungian și călugăr Zen. Are practică psihoterapeutică în cabinetul privat, este membru al Asociației Române de Psihologie Analitică și urmează programul de Routerat al International Association for Analytical Psychology

Ionuț Koshin este Maestrul Zen în linia Dogen-Deshimaru. A studiat practica koanurilor în tradiia Soto Zen cu Zentatsu Baker Roshi în Genrin ji. În prezent servește ca Godo în Templul din București și călătorește frecvent pentru a îndruma practica în alte centre din România și Bulgaria. Este lector universitar și doctor în arhitectură.

 

Cu cei doi practicanți zen am început o discuție despre valențele acestei practici și mai ales despre un aspect al zenului care a devenit extrem de popular, fără ca prin asta să fie mai clar înțeles: koanurile. În expunerea sa, Andrei Radu arată că acestea sunt forma literară clasică și definitivă pe care liniile Zen au dat-o învățăturilor budiste. Koanurile sunt adevărate capodopere literare ce es împreună, la diferite niveluri dar într-un tot armonios – sub forma unor anecdote, poeme și comentarii, o serie de ingrediente: concepte, teoriile, scripturi și sutre, metaloguri și practici specifice. „Cu toate acestea“, spun el, scopul nu este o simplă înțelegere intelectuală ci de „a întoarce în interior” intuiția obținută, acolo unde duce către auto-cunoaștere și auto-înțelegere și conduce la eliberarea de condiționările constrictive ale minții. Sunt comentatori care consideră că doar atunci când ne eliberăm de aceste condiționări poate loc pentru iluminare.

 

Psy: În ce măsură este zen o practica religioasa sau spirituală? Cum explicam astăzi sintagma celebra, Zen este zazen?

Ionuț:  Da, zen este zazen și nu știu nici măcar dacă trebuie explicat. Așa a fost tot timpul și este ceva ce trebuie făcut, o practică. Zen este zazen și este tot ce apare din această practică. În mod fundamental, e o practică care poate fi definită în mai multe feluri, inclusiv unul religios sau spiritual – depinde de definițiile pe care le asociem religiei și spiritualității. Budismul este o religie non-theistă. Se poate spune că zenul este un mod de a descoperi, a ne înrădăcina și de a cultiva o minte diferită de mintea de zi cu zi. Are de-a face cu o dorință, o mișcare de căutare de sine. Mintea pe care o accesăm în zazen, care e diferită de mintea obișnuită, este mintea în care putem adresa această căutare intimă.

Maestrul Deshimaru numește la un moment dat această minte care e altfel decât mintea care gândește „inconștientul natural automat“.  Nu e ceva adăugat sau impus, e ceva pe care-l lași să se întâmple.

Roxana: Pare mai aproape de inconștientul lui Jung și ceva mai departe de inconștientul lui Freud – dacă ar fi să ne raportăm la niște sintagme consacrate în psihologie.

Andrei: Aș vrea să evidențiez este o tendință de însănătoșire pe care o prezintă inconștientul. Inconștient natural automat reprezintă de fapt o tendință de actualizare în conștientă, o tendință de îndeplinire a potențialului personal, o tendință de oglindire, de compensare, cum zice Jung.

Ionuț: Atenția este importantă aici. Este important să creăm o conștiință care să fie în același timp receptivă și observatoare  Eul însă trebuie să fie prezent și cu frâiele în mână, numai că trebuie să aibă ureche și în spate. Zenul este extrem de practic – începem prin a observa pur și simplu ce se petrece, începem de acolo de unde suntem, fără să presupunem un anumit rezultat. Apoi a vedea ce se întâmplă, și a vedea într-adevăr acele distinții care fac diferența. Este o practică care se întinde, cel puțin istoric, de-a lungul a 2600 de ani, dacă nu chiar mai mult iar una dintre cele mai puternice unelte ale sale este atenția. De altfel ea funcționează oriunde. Lucrul asupra căruia ne concentrăm atenția se va modifica exact în momentul în care ne punem atenția pe el. Iar Zen-ul pune atenția pe atenția însăși.

A doua poziție extrem de particulară a zenului este relația dintre corp și minte: nu există manifestare fizică care să nu aibă o componentă mentală și nu există un fenomen mental care să nu aibă o dimensiune fizică.  Diferite posturi aduc cu ele diferite atitudini ale minții, să spunem. Poate din inspirație, poate din observație, Freud a introdus în terapie exigența a te întinde, dar nu complet în pat, ci pe canapeaua sa devenită celebră. În această postură este adevărat că e mai ușor să accesăm această minte secundă, a inconștientului, care e altfel decât mintea gândirii discursive, a dialogului interior, a gândirii discursive, etc. Are o altă densitate, altă fluiditate: în fluide de vâscozități diferite, anumite lucruri plutesc, iar altele se scufundă.  Dacă în mintea gândirii discursive o mulțime de întrebări, căutări, aspirații intime nu prea reușesc să plutească, în această minte secundă ele pot cumva să plutească și le putem cultiva și explora.

Posturile corpului ne aduc transformările ale minții. De aceea spunem că Zen-ul este zazen. Postura zazen conține tot ce poate fi spus despre zen. Fără a practica Zazen, e cam greu să înțelegem Zen-ul.

Andrei: Practicând zazenul, apar tot felul de beneficii colaterale, printre care se află o mai bună cunoaștere personală și corporală, dar și  atenție și o putere de concentrare mai bună și acel observator, acea atenție flotantă sau acea atenție care e atentă la atenție.

Ionuț: Aș lega practica de un soi de centrare în necunoscut și un soi de încredere în ceea ce se întâmplă sau ceea ce va să se întâmple. În momentul în care o descoperim și ne dăm seama că există o altă dimensiune a noastră, gândurile nu mai au aceeași importanță. Faptul că nu ne mai localizăm în mintea care gândește și nu ne mai identificăm atât de mult cu gândurile noastre ne poate ajuta să conținem și afecte mai puternice. De exemplu furia. Această stare permite trăirea  completă, plenară, a ceea ce simțim, dar fără neapărat să acționăm. Este o minte calmă, foarte centrată – iar unul din efectele secundare ale acestei practici, este un eu mai integrat și o narațiune personală mai coerentă.

Andrei: Terapeuților le place să aibă clienții care practică zen, pentru că beneficiază mult mai mult de ce se întâmplă în terapie. Practica zen nu e terapeutică în sine, dar oferă unelte benefice în terapie. Nu are însă același scop ca și terapia. Dar cele două se pot ajuta reciproc.

Roxana: În prezentarea ta, Andrei, comparai visul cu koanul. Cum ai defini koanul?

Ionuț: Când budismul a trecut în China, a trebuit să rezoneze cu această nouă cultură; așa au apărut koanurile. Koanurile sunt modul prin care cultura chineză și-a apropriat budismul – au câteva elemente care sunt clar chineze. Cuvântul koan este chinez, structura este chineză. Koanurile preiau elemente ale culturii chinezești pe care le folosește ca un fel de vehicule pentru a transmite învățătura budistă. Koanul este o poveste, urmată de mică strofă și de comentarii. Prin limbajul poveștii, koanul reușește să transmită  o învățătură filosofică extrem de profundă. Personajele sunt reale, dar povestea e inventată. Câteodată personajele nici s-au întâlnit. Istoric vorbind, sunt hagiografii. Asta nu înseamnă că sunt mai puțin adevărate. Tocmai pentru că sunt creații, înseamnă că au fost create cu un scop și atunci cred că sunt cu atât mai importante.

Roxana: Deci sunt instrumente de gândit, instrumente de simțit, instrumente de practică. De transformare.

Ionuț: Da, una dintre dimensiunile lor este cea transformativă.  Sub falsul pretext al unei povești, de fapt, se ascund foarte multe lucruri. Unul dintre modurile de a intra în koan este de a nu încerca să înțelegem. Pentru koanuri, repetiția e mult mai importantă decât înțelegerea. La un moment dat, ceva se petrece, apare dinamica. Nu sunt discursuri care explică ceva, nu prezintă ceva, ci se prezintă pe sine. Dacă noi credem că aceste koanuri sunt despre ceva, le ratăm experiența. Ele sunt în sine o prezentare, iar repetându-le, ajungem să simțim de fapt ceea ce conțin fără să prezinte.

Andrei: Discutând cu Ionuț despre koanuri, m-am gândit la vise. Seamănă în sensul de depănare fără o fixare anume, care ulterior poate crea înțelegeri fulgerătoare, pe nesimțite. Sunt multe vise care ne spun ceva pe care nu-l știm despre noi, ele au rolul de a deschide subiectele astea, de a ne flexibiliza.