O conversație despre vocație, curaj și terapia trăită cu inimă cu Carmen Elena Florea

Carmen Elena Florea vorbește cu onestitate rară despre felul în care a lăsat viața să o conducă spre psihologie, despre curajul de a-și pune la lucru propriile trăiri și despre o practică terapeutică în care rigoarea se împletește cu blândețea, prezența autentică și respectul profund pentru unicitatea fiecărui om.

Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?

Carmen Elena Florea: A fost o alegere pe care într-un mod tainic, Destinul a făcut-o în locul meu și pentru mine, într-o zi de decembrie, 2012. Lucrasem și anterior cu oamenii, în cadrul corporației de pe atunci, un loc față de care mereu voi simți o nostalgie aparte și recunoștință față de toți cei care au contribuit, mai mult sau mai puțin conștient, cu bune și cu mai puțin bune, la construcția drumului meu. Paradoxal, descoperisem revista Psychologies de prin 2008, îmi amintesc că abia așteptam apariția ei la punctele de presă și mărturisesc că citeam absolut fiecare pagină, până la finalul ei unde erau paginile cu reclame la diverse produse. Am și acum acasă parte din colecția anilor 2008 – 2012.

Era ceva ce mă atrăgea în tonul articolelor, temele abordate, un soi de curiozitate, dar și de liniște, descoperisem o revistă care știa să îmbine perfect limbajul minții cu cel al sufletului. În același an, tot printr-un context pur întâmplător, am început și terapia mea personală, alături de o doamnă psihoterapeut. De altfel, la debutul terapiei, pe care recunosc că atunci o priveam cu destul de mult scepticism, mi-am amintit că la vârsta de 21 de ani, am primit cadou o carte, Cunoașterea omului, de Alfred Adler, care rămăsese de atunci, în bibliotecă. Mergând și mai departe, mi-am reamintit că atunci când am dat bacalaureatul, am învățat manualul de Psihologie în două zile, pentru că am fost constrânsă de alegerea făcută în clasa a 12-a, aceea de a urma o școală postliceală sanitară, în locul Facultății de Drept sau de Jurnalism, și ca atare am avut nevoie de timp să învăț, cu meditațiile de rigoare, două manuale de chimie organică, după ce 4 ani am studiat materii specifice profilului de atunci, filologie-istorie.

Deci semne au fost mai mereu, dar nu am știut să le văd sau să le accept, și atunci a intervenit Destinul. În acel decembrie al lui 2012 traversam eu însămi un moment de mare cotitură în viața mea, când totul se răsturnase și eu mă aflam într-un providențial zero total, pe toate planurile. Buna mea prietenă din prima facultate, Politehnica, era în vizită la mine și ea își amintește cum am verbalizat că eu voi deveni psiholog, pentru că nimeni, niciodată să nu mai treacă singur prin suferință. Aceasta a fost și este motivația mea. Am pornit pe acest drum din 2013, inițial cu multă îndoială, apoi cu determinare, efort susținut și cu o permanentă și activă „stare de elev”, așa cum spunea marele actor Radu Beligan. Pentru că omul este bucuria omului și doar împreună putem să creștem și să evoluăm. Și da, privind în urmă, pot spune că uneori viața, prin anumiți oameni-punte, te poate arunca în cea mai neașteptată prăpastie, doar pentru că viața însăși știe că poți urca din nou, altfel.

R.P.: Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?

C.E.F.: În comparație cu anii debutului meu pe această cale, acum este o abundență de surse și resurse care povestesc și îndeamnă către această dezvoltare, fie ea personală sau profesională. Dacă ea vine natural, prin propria dorință, cu răbdare, cu discernământ, fără comparații apăsătoare legate de calea unui sau a altuia, fără dorința lui „repede”, atunci această înflorire personală își urmează cursul, într-un firesc unic fiecărui om. Dacă însă această dezvoltare este generată de o criză, o prăbușire a lumilor noastre exterioare și interioare prin evenimente acute (demisii, șocuri relaționale – căsnicii, prietenii, pierderi de orice fel, probleme de sănătate etc.), atunci firul siguranței pe care ne bizuiam și în care credeam ca într-un firesc binemeritat, se destramă și da, greu o poți numi atunci dezvoltare, pentru că de fapt tocmai s-au deschis în tine forțat, porțile schimbării.

Tot ceea ce trăim și experimentăm începând cu anul 2020, ne cere adaptare continuă. Și poate încă nu își dau seama, dar oamenii chiar au reușit și reușesc în continuare să navigheze bine pe acest ocean de griji, vești, modificări de context sau de relații, reconversii profesionale care aduc din nou acel start demult așteptat. În ciuda acestor provocări, din toate părțile, noi suntem pe Val, iar Valul pare să țină cu noi. Pentru că o dată ce ai avut întâlnirea cu Frica sau cu frica de Frică (și trăim această întâlnire, fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin mascat, sub forma fricii de sărăcie, de singurătate, de trădare, de nedreptate, de eșec, de groază că nu vei mai reuși etc.), ajungi să îi dai dreptate lui Bene Gesserit din Dune, autoarea „litaniei fricii” și să afirmi ca și ea – „Pe unde a trecut frica, nu va mai rămâne nimic. Voi rămâne doar eu”.

R.P.: Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?

C.E.F.: Spațiul terapeutic este dinamic, plin de viață de la o sesiune la alta; este o viață care se continuă, ca atare un obiectivism și o imparțialitate totală sunt greu de realizat. Aduc în proces originalitatea mea, responsabilitatea și prezența mea, acolo în acel moment. Pentru a contribui la umanizarea imaginii de terapeut, împărtășesc în anumite limite și autodezvăluiri, atunci când ele pot ajuta la susținerea ideii de „am fost și eu pe acolo”.

Au fost sesiuni care m-au atins, m-au sensibilizat prin conținutul lor traumatic și am reacționat – am spus ceea ce a trezit în mine, pentru că avem nevoie să fim calzi unii cu ceilalți, mai ales când sufletul își dă voie să se deschidă. Invit la clarificări, am învățat să spun ceea ce văd sau simt în corpul meu, ridic ipoteze, tocmai pentru a sprijini și a facilita procesul de conștientizare și de a susține numirea unui nenumit, a unui conținut-fantomă demult uitat sau aparent îngropat dar încă existent în lumea lăuntrică a clientului.

De un real folos sunt terapia mea personală continuă și sesiunile de supervizare/ intervizare, pentru a asigura echilibrul în procesul terapeutic.

R.P.: Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?

C.E.F.: Există un cumul de instrumente și de noțiuni pe care le folosesc, în urma parcurgerii unor procese de formare deja finalizate de-a lungul anilor sau în curs de finalizare: Terapia cognitiv-comportamentală și hipnoza ericksoniană, Schema Therapy, Terapia sistemică de familie, Psihologie judiciară, Psihologie Transpersonală. Pentru abordarea transgenerațională, am descoperit cu bucurie munca doamnei Timea Müller în România, prin Ancestry Hub – Generation Code România și apelez cu încredere la metoda Generation Code (creată de Sabine Luck și Ingrid Alexander), prin intermediul jocului Rădăcini Puternice®. Structura lui ajută cu blândețe și mult respect, pătrunderea în lumea interioară a clientului, și e fabulos cum, prin întrebări cu rost bun și claritate, aduce resurse vindecătoare la rădăcina copacului Vieții acestuia și se face pace și’n Cer, în lumea strămoșilor. Jocul permite restaurarea durerilor și a suferințelor tăinuite, transformându-le în acceptare, pentru că acum ele pot fi auzite și în chip simbolic, rostite.

R.P.: Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?

C.E.F.: În timpul programului am început să îmi respect pauzele, m-am reîmprietemit cu sportul, ador să merg la teatru, când simt nevoia mă duc și vorbesc cu marea, îmi plac plimbările lungi, fără vreun obiectiv anume. Pur și simplu să „curg” printre oameni.
Uneori aleg să petrec un weekend doar eu cu mine, în afara orașului. Mă ajută la auto-reglare și la reașezarea lumilor din mine.

R.P.: Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?

C.E.F.: Să aibă răbdare. Multă. De preferat, în propria terapie, pentru început. Din varii seriale sau emisiuni podcast, poate părea ușor să faci această meserie. Dar nu este, ea are o doză de contaminare emoțională destul de mare. Și este nevoie de mult studiu, în cadre formale, dar mai ales și auto-studiu, pentru că descoperirile din domeniu evoluează rapid.

Și mai îndemn și la perseverență în a urma întreg parcursul academic de specialitate și ulterior dobândirea finețurilor și a nuanțelor profesionale din variatele programe de formare.

R.P.: Ce resurse (cărți, cursuri, seminarii) recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?

C.E.F.: Literatura de specialitate a luat un avânt fără precedent și abundă în titluri și autori. Eu cred că această profesie, dacă este făcută din vocație, te alege prin căi nebănuite de tine inițial și atunci cumva întâlnești și autorul cu care te așezi pe aceeași frecvență și de la care ulterior, se deschide o altă lume.

Autorii care m-au îmbogățit sunt mulți, citez doar o parte – mă declar profund „dependentă” de operele lui Carl G. Jung, apoi mi-a servit ca și sursă de învățare continuă munca deosebită transpusă în valoroase cărți/ seminarii aparținând autorilor – Irvin D. Yalom, Franz Ruppert, Diana Vasile, Françoise Dolto, Jeffrey E. Young, Nancy McWilliams, Iolanda Mitrofan, Alin Sebastian Godeanu/Cristina Denisa Godeanu, Leopold Szondi, Eric Berne, Virginia Satir… și mulți alții.

Mie îmi place să învăț, să studiez, să aflu. Sub directa îndrumare a dnei. prof. univ. dr. Anca Munteanu și a formatorilor din cadrul programului de formare în Psihologie Transpersonală, descopăr acum și vasta literatură de specialitate a unor aspecte fascinante din lumea noastră, dovadă clară a complexității ființei numită Om.

R.P.: Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?

C.E.F.: Citesc, ascult, caut informații, provoc discuții pe diverse teme în cercul meu profesional, întreb, mă bucur când nu știu și accept cu mare bucurie orice ocazie de a învăța ceva nou.

Urmez programe de formare profesională, atât complementară cât și de lungă durată, ori de câte ori simt nevoia. Îmi place să studiez și sunt direct responsabilă pentru perfecționarea mea.

R.P.: Ai avut vreodată un moment „aha!” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea? Dacă da, ne poți povesti despre el?

C.E.F.: Da, mai ales când este acel moment de ascultare a celuilalt și eu tac. Este „acea” tăcere, care după ani de experiență, se simte altfel. Se creează un spațiu fantastic și de multe ori mi s-a întâmplat să spun ce simt că vine dinspre client sau să spun ceva care nu avea legătură cu dialogul nostru, dar care parcă se „cerea” spus și da, uneori s-a dovedit a fi urma unui moment traumatic demult uitat sau a unui secret adânc îngropat, din cauza rușinii. Ce urmează este copleșitor ca trăire, în sensul bun – este o eliberare și în-luminare (da da, am spus expres așa, omul reintră în lumina lui) a omului care stă pe canapea. Este primul pas de reașezare a vieții lui, în Viața mare.

R.P.: Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?

C.E.F.: Bucuria lor că se schimbă ceva în viața lor. Că au deprins – cu efort, cu răscoliri emoționale uneori dureroase, cu gândit și răzgândit, cu stat în stare cum zic eu, că la final, poți fi și David, după ce mult timp ai stat în (auto)captivitatea lui Goliat.

R.P.: Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?

C.E.F.: Legat de terapie, le admit faptul că și eu, în 2008 eram extrem de sceptică, nu știam pe nimeni pe lângă mine care să facă terapie, darămite să cunosc și vreun psiholog. Mergeam la sesiuni, stăteam cuminte o oră, validam tot ceea ce doamna spunea, dar nu mă deschideam deloc. Dimpotrivă. Pentru că nu știam cum să permit deschiderea și mai ales, cum să am încredere într-un străin. Și apoi, mulțumită experienței doamnei, mi-a spus într-o zi așa: și dacă te gândești să iei în calcul și discuțiile noastre și se schimbă ceva? dacă nu merge, cel mult totul rămâne la fel. Dar dacă….? Și atunci m-am prins în joc.

Le mai spun și cum făceam parte dintr-un proces de terapie de grup și fix în prima zi, mi-am dat seama că voi întârzia pentru că nu găseam loc de parcare. Am sunat terapeutul care organiza acest grup și i-am spus pe un ton semi-țăfnos că îmi pare rău, asta este, eu nu ajung, pentru că mă învârt de 30’ și nu găsesc loc de parcare.

M-a întrebat foarte calm unde sunt, i-am spus… eram fix vis-à-vis de clădire. Am spus doar, „bine, urc”.… pentru că mai apoi să aflu în timpul sesiunii de lucru că aceasta era o rezistență a minții mele conștiente, care sub o formă sau alta dorea să-mi mențin confortul vieții de până atunci. Și da, în ziua aceea am plâns mult și m-a durut ce am aflat despre durerea și teama de a fi trădată, lucrând pe un moment din viața mea, dar a fost extraordinar.

Ca atare, le spun că știu cum este, inclusiv cu dorința de a ieși din terapie, de a nu mai ajunge la sesiune, cu toate acele gânduri care judecă ele dacă merită sau nu să mai vină/ facă terapie, posesorul lor. Pentru că le-am trăit și le văd. Datoria mea este să le explic ce înseamnă rezistența și care este logica din spatele tuturor mecanismelor de apărare.

În procesul de coaching mă bucur de experiența mea de peste 15 ani în corporații, experiență care se așază într-un context de psiho-business cum îi spun eu când vorbim despre situații organizaționale.

R.P.: Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?

C.E.F.: Viitorul este și va fi, de fapt, un prezent continuu. Aplicațiile care deja sunt disponibile pentru diverse interogări de stări, afirmații zilnice, meditații, sunt resurse extraordinare pentru a-ți susține și a afla despre echilibrul ființial – minte, corp, spirit. Prezența fizică a terapeutului, acel cadru intim unde se întâlnește dialogul, se aude tăcerea, se provoacă abisul ființei prin cuvânt, prin întrebare, prin privire, prin resursele interne ale amândurora – terapeut-client – toate acestea oferă spațiul perfect pentru a se naște și a se simți dincolo de orice înțelegere, EMOȚIA.