Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur
„Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singură”, spunea bunica. Mult timp am auzit fraza asta ca pe o vorbă spusă cu un soi de înţelepciune resemnată, dar fără să o simt cu adevărat. Cu anii însă, am început să o înţeleg diferit. Nu ca pe un îndemn la neîncredere, ci ca pe o observaţie despre locurile, situaţiile în care suntem cel mai vulnerabili: acolo unde ne simţim în siguranţă.
Deși adesea considerată un proverb românesc, fraza are o circulaţie mai largă și este atribuită, în unele surse, scriitorului francez Voltaire. Dincolo de origine, rămâne o idee surprinzător de actuală: nu întotdeauna pericolul vine din afară, din zonele vizibile, ci poate apărea chiar în spaţiile în care ne relaxăm vigilenţa.
Pentru că în relaţiile apropiate lăsăm garda jos. Avem încredere, ne deschidem, spunem lucruri pe care nu le-am spune oricui. Iar când apare o dezamăgire, impactul e mai puternic tocmai pentru că nu ne așteptăm. Așa învăţăm, uneori dureros, să devenim mai prudenţi, câteodată prea prudenţi.
„Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt” nu mai sună, în acest context, ca un simplu proverb, ci ca o descriere fidelă a felului în care funcţionăm. Experienţele ne modelează. După ce ai fost rănit, începi să fii atent la semne. După ce ai fost trădat, începi să cauţi indicii, uneori chiar și acolo unde nu sunt, din păcate.
Pe de altă parte, mi s-a întâmplat să observ cât de repede poate mintea să construiască scenarii. Un mesaj fără răspuns, o schimbare de ton, o ezitare și, aproape automat, apare o poveste: „Am greșit cu ceva”, „s-a schimbat ceva între noi”, „poate mă evită”. Dacă nu sunt atentă, reacţionez la această poveste din mintea mea ca și cum ar fi realitate. Doar că, de multe ori, nu este.
Aici apare, cred, una dintre cele mai importante diferenţe: între ceea ce se întâmplă și felul în care interpretăm ceea ce se întâmplă. Pentru că nu vedem niciodată lucrurile „așa cum sunt”, ci printr-un filtru format din experienţele noastre de viaţă, din temeri, din repere culturale. Unii dintre noi au învăţat că trebuie să fie foarte precauţi, alţii, că trebuie să fie deschiși și încrezători. Între aceste repere, fiecare își construiește propriul echilibru, uneori stabil, alteori fragil.
Pentru mine, lucrurile au început să se mai clarifice în momentul în care am învăţat să fac un pas în spate și să-mi observ propriile gânduri, să mă întreb: „Ce știu sigur?”, „ce presupun?”, „ce dovezi am?”. Este ceea ce în coaching numim „privirea de la balcon”: capacitatea de a ieși, pentru câteva momente, din fluxul automat al interpretărilor și de a le privi din afară. Recunosc că nu îmi iese mereu, e greu să schimbi filtrele prin care vezi lumea. Dar mă străduiesc de fiecare dată.
Acest mecanism nu schimbă instant emoţiile, dar schimbă raportarea la ele. Creează un spaţiu între ceea ce simt și ceea ce aleg să fac mai departe. În acel spaţiu, scenariile nu mai sunt adevăruri absolute, ci ipoteze care pot fi verificate. Iar verificarea, de multe ori, e surprinzător de simplă: înseamnă să întrebi. Să alegi claritatea în locul presupunerilor. O întrebare directă, de tipul „e totul în regulă între noi?”, poate dizolva în câteva secunde tensiuni care altfel ar fi crescut în tăcere. De cele mai multe ori, realitatea este mult mai banală decât povestea pe care o construim în minte.
Asta nu înseamnă să ignorăm semnalele reale sau să devenim naivi. Prudenţa are rolul ei. Experienţele trecute sunt valoroase. Dar ele nu trebuie să devină singura lentilă prin care privim prezentul. Pentru că, atunci când se întâmplă asta, nu mai reacţionăm la oameni și la situaţia propriu-zisă, ci la amintiri, la temerile din mintea noastră.
Poate că echilibrul sănătos este undeva la mijloc: să avem încredere, dar să rămânem lucizi; să fim deschiși, dar atenţi; să ne ascultăm intuiţia, dar să o trecem și prin filtrul gândirii critice. Iar dacă ar fi să întorc sensul vorbelor atribuite lui Voltaire, poate că nu avem nevoie să fim feriţi de prieteni, ci de propriile noastre certitudini grăbite. Pentru că, uneori, nu ceilalţi ne trădează în sensul propriu al cuvântului, ci felul în care alegem să interpretăm ceea ce fac ei.
