Heddi Goodrich, americanca, și celelalte mame ale sale

„Sufletul nu vrea decât să fie văzut, atâta tot”, o să țin minte mereu această frază revelatoare din cea de-a doua carte a americancei Heddi Goodrich, pe care am cunoscut-o la începutul fatidicului 2020, când a venit la București invitată de Editura Rao la lansarea primului său roman, Pierduți în Cartierul spaniol.

Întotdeauna am fost de părere că al doilea roman este cel mai provocator pas pentru un scriitor. Primul este fantezist, este ceea ce ai visat, dar al doilea este adevărul: ești cu adevărat scriitor? Te poate duce mai departe puterea fanteziei tale, spre noi evoluții, sau fantezia asta a fost doar răspunsul la o întrebare, o dată în viață? Poți trăi în interior (uneori și în exterior) doar urmându-ți fantezia și expresia? Este scrisul o resursă sau este viața reală pentru tine? Acestea sunt întrebări la care răspunde al doilea roman al unui scriitor.

Sunt deci mereu curioasă să citesc un al doilea roman al unui autor care m-a impresionat cu prima sa carte. De aceea am fost foarte curioasă despre Americanca, a doua carte a lui Heddi Goodrich. După ce am devorat Pierduți în Cartierul spaniol, ce-mi va spune Americanca?

Am luat cartea și… magia a revenit. O noapte lungă, o respirație adâncă. Mă așteptam la o carte despre două femei, pentru că Heddi mi-a spus de mult, la București, că acesta va fi subiectul. Este o poveste despre două femei, dar de fapt este o poveste despre călătoria sufletului, mereu plină de surprize. Ca poveste a sufletului, a fost o poveste adevărată și am fost profund impresionată, am plâns de câteva ori, am rămas uimită încă de câteva ori.

Apoi, la sfârșitul lunii noiembrie 2022, am sunat-o pe sora mea americană – așa am ajuns să-i spun lui Heddi – ea îmi spusese „sora mea româncă”. Apoi, la telefon, mi-a spus despre cum a scris Americanca și despre cum acest proces de a scrie a fost un proces de vindecare și o sursă de supraviețuire emoțională pentru ea.

Psychologies: Heddi, te-ai născut în America, la Washington. Ești americană, dar în cartea ta Americanca, despre o fată americană care vine la Napoli, Americanca nu este porecla personajului american, ci a italiencei. Asta înseamnă că se întâmplă să întâlnim oamenii potriviți care să ne spună despre ce suntem și ce vom fi?

Heddi Goodrich: Cred absolut că oamenii vin în viața noastră la momentul potrivit pentru a ne ajuta să ne mișcăm în moduri misterioase de-a lungul călătoriei noastre. La fel este și cu cărțile: dacă citești un anumit roman la momentul nepotrivit, povestea nu va lăsa urme asupra ta, dar atunci când momentul este perfect, poate avea un efect uimitor.

Cu Americanca am vrut să descriu acest tip de întâlnire între două persoane care le schimbă viețile; este vorba despre două femei din medii foarte diferite, ale căror vieți încep apoi să se desfășoare în paralel, expandându-și sufletele în moduri pe care nu le-ar fi putut prevedea, dar  care, retrospectiv privind, le erau destinate. Și mi-a plăcut ideea ca această fuziune să se reflecte în titlul în sine: cititorul începe prin a presupune că tânăra protagonistă, Frida, este americanca – deoarece este studenta care vine din Statele Unite, doar pentru a afla că gazda ei-mamă, Anita – poreclită Americanca atunci când era de vârsta Fridei și locuia în Italia de Sud postbelică – este cea care întruchipează cu adevărat calitățile esențiale ale unui american: creativitate, libertate față de convenții, hotărâre.

În poveste mai există și un al doilea amestec energetic de suflete: Filomena și Assunta, care locuiesc la parterul clădirii Anitei și care (într-unul dintre acele momente magice, neintenționate, care se întâmplă în scris) au nume care încep cu aceleași inițiale ca și protagonistele: F și A. Dar relația lor mamă-fiică este nesănătoasă, este mai mult încâlcire decât fuziune: un exemplu al modului în care relațiile feminine pot deveni toxice.

Te-ai născut în America, te-ai dus să studiezi în Europa, la Napoli, te-ai îndrăgostit și ai devenit adult la Napoli, apoi ai plecat și acum locuiești cu soțul tău și cei doi copii în Noua Zeelandă. Ești un fel de suflet rătăcitor?

H. G.: Am crescut pe coasta de est a Americii; nu am simțit niciodată că mă potrivesc acolo – nici social, nici cultural și nici chiar geografic. Nici măcar nu m-am conectat cu speciile de copaci care cresc acolo: copaci înalți, deși, care iarna arătau scheletic și-mi dădeau melancolii. La fel și păsările: mi se părea că toate sunt mici și maronii și nu puteam prinde frumusețea din cântecul lor.

Dar m-am născut într-o familie unde toți banii se dădeau pe călătorii, așa că de la o vârstă foarte fragedă am fost în alte țări. Cred că destinul meu a fost să ajung la Napoli și să formez o legătură profundă cu oamenii, peisajul, limba. Așa că primul meu roman nu este doar o poveste de dragoste napoletană, ci și propria mea poezie personală de dragoste față de oraș și o explorare a ceea ce înseamnă a aparține unui loc. Însă nu cred că am înțeles ce înseamnă cu adevărat să aparții unui loc până când soarta nu m-a adus în Noua Zeelandă. Acum știu cum e să fii în natură și să mă gândesc: „Aceștia sunt copacii mei” și „Acestea sunt păsările mele”. În plus, este o țară multiculturală, așa că mă integrez bine. Deși încă îmi place să călătoresc și vreau să ofer și copiilor mei experiența călătoriei, acum nu mai am acea senzație, ca o mâncărime, care mă făcea să mă ridic și să-mi caut locul în lume.

Cât de mult este autobiografie în cărțile tale, atât prima, cât și a doua?

H. G.: Este o întrebare grea și cel mai bun răspuns al meu ar fi: „Mult mai puțin decât crezi și mult mai mult decât știi.” Pierduți în Cartierul spaniol a avut multe elemente autobiografice, despre care am aflat că de atunci sunt foarte comune pentru un prim roman. Cu toate acestea, există și multă ficțiune și singurul motiv pentru care am folosit prima persoană și propriul meu nume pentru protagonist a fost de fapt pentru a mă ajuta să intru în personaj – și apoi, la un moment dat în scris, nu am mai putut să-mi desprind. nume din intriga semifictivă din motive structurale. Pe de altă parte cred că nu voi abandona niciodată tehnica scrisului la persoana întâi: mă menține sinceră.

Scrierea celui de al doilea roman a implicat mai multe cercetări istorice pentru a recrea provincia Napoli așa cum era în anii 1950 și 1980. Nu mă puteam baza pe memoria mea neregulată și, în orice caz, aveam în minte un arc narativ foarte specific, în care majoritatea experiențelor mele personale în calitate de adolescentă confuză în Italia anilor 80 ar fi fost inutile. În același timp, nu am nimic de oferit cititorilor în afară de ceea ce sunt și ceea ce am învățat în viață. Așa că scriind un roman a cărui temă de bază este feminitatea, am săpat adânc în experiențele mele intime de a fi femeie, în special în cele dureroase: autodepreciere, menstruație, naștere, inimă frântă: pe multe dintre ele le-am pus în gura Anitei. Deci eu sunt Frida și sunt Anita, sunt fiică și mamă, scriitoare și cititoare. Tot ceea ce trăiește cititorul întorcând paginile Americancei am experimentat și eu – parcă pentru prima dată – în procesul de scriere a cărții. Imaginația mea era atât de vie și scenele atât de crude încât uneori plângeam în hohote și abia mai vedeam cuvintele pe ecranul computerului. De multe ori nici nu știam de ce plâng: pentru mine, pentru mama mea, pentru toate femeile care suferă pierderi, pentru toți bărbații care suferă și ei, dar cărora cultura dominantă ne le dă voie să o exprime.

Spune-mi despre ce a fost pentru tine să scrii Americanca în vremurile grele de lockdown din Noua Zeelandă?

H. G.: Revenind din Egipt, România și Italia, eram pe zborul Emirates care a adus accidental primul caz de Covid-19 în Noua Zeelandă. Foarte repede țara s-a închis și totul s-a simțit atât de înfricoșător și izolator. Procesul de scriere a Americancei a fost evadarea mea psihologică, modul meu de a mă teleporta într-un alt loc și eră. Acest lucru mi-a permis, la rândul său, să fiu o mamă mai bună și mai prezentă pentru copiii mei, care nu mai erau la școală.

Mi-ai spus că primul tău roman, Pierduți în cartierul spaniol, a fost scris mai întâi în italiană; apoi, când limba italiană – sau Dialeto Napoletano? – ți-a adus înapoi toate amintirile, ai putut scrie corect în engleză. Ai scris Americanca direct în engleză?

H. G.: Scrisesem și rescrisesem un manuscris timpuriu din Lost in the Spanish Quarter în engleză, dar ceva despre el nu mi sa părut niciodată corect. Mi-a luat un deceniu să-mi dau seama că problema era limba! Rescriind-o în italiană, am reușit în sfârșit să văd toate defectele din intrigă, din dialog, din formulări; cuvintele erau ca notele muzicale dintr-un cântec și puteam detecta orice defect deoarece suna dezarcordat. Am „auzit” cartea în timp ce o compuneam. Propoziții întregi în italiană mi-au fost „livrate” într-o formă perfectă, completă și am început să înțeleg ce este cu adevărat inspirația: persoana care creează este doar un ascultător, doar un instrument, asta-i tot. În ceea ce privește dialectul napolitan, este o consecință naturală a scrierii despre Napoli, deoarece limba este o parte cheie a identității orașului. În plus, italiana presărată cu dialect este singura italiană pe care o cunosc.

După ce Giunti s-a oferit să-l publice, am tradus romanul înapoi în limba mea maternă. Dar, în ciuda faptului că sunt din punct de vedere tehnic autorul (și nu traducătorul) versiunii din SUA și Marea Britanie, încă am sentimentul că nu este cartea „adevărată”. Ceea ce am vrut să spun, am spus în italiană, nu în engleză.

Când am început primul capitol din Americanca, îmi găsisem deja vocea și înțelesesem procesul meu de creație, așa că să scriu această a doua carte a fost pentru mine o gură de aer și – în ciuda lacrimilor – o plăcere, o sursă de satisfacție, ca o prăjitură. Era suficient să-mi deschid laptopul și imediat intram „în zonă”: cuvintele curgeau natural, nu existau îndoieli sau temeri. Nu a trebuit să rescriu nicio scenă și nici să scot ceva, iar firele acțiunii s-au împletit fără efort. A fost ca o magie. În timp ce crearea primului roman a durat zece ani, acesta a durat zece luni – și am putut să scriu doar cu jumătate de normă!

Cărțile tale abundă în sentimente, descrieri, oameni, senzații, iar apoi, dintr-o dată, doar câteva cuvinte, descrierea unui vis, sau a unei senzații incomode vin să ne spună esențialul. Ca un fel de iluminare tacită, aceste scurte pauze merg direct în sufletul cititorului, creând o nouă realitate – și ce altceva poate fi scopul literaturii? Cum ai obținut această înțelepciune psihologică profundă? Povestește-ne despre legătura ta timpurie cu visele și psihologia jungiană.

H. G.: Visele au fost întotdeauna o parte importantă a vieții mele. Am început să am vise profetice de la o vârstă destul de fragedă, inclusiv unul despre Napoli înainte de a-mi da seama unde se află pe hartă, iar mai târziu și despre Auckland. Visele m-au ghidat mereu și, în ultimii ani, m-au reconectat cu cei dragi care au murit. Din ce în ce mai multe dintre visele mele recente au fost legate de prieteni din întreaga lume și aproape întotdeauna oglindesc ceea ce acești oameni fac sau gândesc de fapt în viața lor de zi cu zi. Una dintre ele este o româncă drăguță pe care am cunoscut-o la o prezentare de carte în București! Asemenea vise nu mă mai sperie (și nici nu mă mai uimesc): le văd ca pe un fel de sistem intern de e-mail sau mesaje text în timp real. Dacă am vreodată un vis despre tine, te voi anunța!

Lucrul interesant este că bunicul meu a fost un interpret de vise foarte priceput și chiar a predat cursuri pe această temă la o universitate. Dar s-ar putea să nu fie doar genetic. Mama mea vitregă, Barbara Goodrich-Dunn, a fost o terapeută și o autoare foarte apreciată din Washington D.C., una dintre pionierele în psihoterapia corporală; ea considera că visele sunt ferestre directe către psihic. Ea a avut de-a face cu „educația mea jungiană” și cu felul meu de a privi lumea: o curiozitate intensă și o dorință de autodescoperire.

Cum a fost pentru tine să explorezi rădăcinile profunde care te definesc în legătură cu maternitatea? Chiar ai avut două mame?

H. G.: Americanca nu ar fi putut fi scrisă fără Barbara, care a murit cu un an în urmă, dar totuși vine la mine în vise să transmită mesaje sau să mă asiste în moduri practice, așa cum a făcut ea în viață. Cu câțiva ani în urmă, înainte de a avea o poveste clară, înainte chiar de a începe cercetările, i-am spus la telefon că o să scriu o carte despre feminitate și ea a spus: „O să îți trimit cartea de care ai nevoie pentru asta!“ Cartea era She: Understanding Feminine Psychology, de Robert Johnson. A fost oare un noroc sau intuiția ei infailibilă i-a spus că această mică broșură va fi cheia romanului meu? Cartea este o analiză jungiană a mitului lui Psyche, practic povestea sufletului. Chiar și structura narativă a romanului meu este aceeași cu cea a mitului grecesc antic. Dar este doar una dintre acele coincidențe magice că personajul Anitei a ajuns să joace rolul Afroditei (un alt nume A!), mama lui Eros care își împinge fără să vrea nora, pe Psyche, în căsnicia care o va duce în călătoria profundă către conștiință și, în cele din urmă, către totalitate – yinul și yangul din interior. Psyche este singura ființă umană, singura non-divinitate, care trăiește pe Muntele Olimp cu zeii, iar copilul ei cu Eros se numește Plăcere.

Nu terminasem de tradus Americana în engleză înainte de moartea Barbarei, dar ea a avut ocazia să o țină în mâini când era deja întinsă pe patul de spital și știa destulă italiană ca să poată citi dedicația „Mamelor mele”. Ea este de fapt una dintre cele trei mame ale mele: celelalte două sunt mama mea și femeia pe care o numesc mama mea italiană, Rita, care a inspirat personajul Anitei, cu amintirile ei din viața în sudul Italiei în perioada postbelică.

Este devreme să ne gândim la un al treilea roman? Ne poți spune despre ce va fi vorba?

H. G.: Am început deja al treilea roman și sunt foarte, foarte încântată de el. Atât de încântată încât nu voi spune prea multe despre asta, cu excepția faptului că are loc în Napoli, dar într-o perioadă de timp la care probabil nu te-ai aștepta. Ideea poveștii mi-a venit în timp ce mă plimbam pe sub copacii plini de păsări din parcul meu local din Auckland. Nu căutam o idee nouă – eram chiar în mijlocul scrierii Americancei – dar ideea m-a lovit în față ca pe o minge de tenis și nu am putut-o uita. Nu ar fi trebuit să mă mire totuși momentul în care a apărut: la urma urmei, ideea pentru Americanca mi-a venit în timp ce încă lucram la Pierduți în Cartierul Spaniol. În orice caz, am scris doar capitolul 1, dar deja pare cel mai adevărat și mai crud lucru pe care l-am scris vreodată și abia aștept să ajungă și să atingă oameni ca tine.