Suisurile si coborasurile afirmarii de sine
In aceasta societate calificata de psihanalistul Jean-Claude Liaudet drept „hipernarcisica si lipsita de respect la adresa altora“, nu suntem toti egali.
Cum ar putea un individ prea scund sau prea grasut, prea slab sau prea batran sa isi faca auzita vocea daca vrea sa afirme o valoare pe care el
insusi nu si-o acorda?
In fata sentimentului ca esti calcat in picioare de un coleg, de un copil, de un sef sau chiar de un necunoscut, persoana iesita dintr-un mediu defavorizat, convinsa de inferioritatea ei, va tacea sau, dimpotriva, va exagera cu stangacie si agresivitate, pentru a fi respectata.
Si nici nu conteaza daca acea senzatie vine dintr-un cuvant prost inteles, o privire sau o neintelegere…
Capacitatea noastra de a reactiona – sau nu – se sprijina pe complexele si fricile noastre cele mai intime.
Fiindca, pentru a inspira respect, pentru a indrazni sa te afirmi, este nevoie sa te respecti pe tine insuti.
Frica de a displacea, senzatia ca nu valoram cine stie ce, pot sa ne faca sa ne supunem fara sa reactionam la remarci ofensatoare sau sa ramanem alaturi de un partener care nu ne apreciaza.
DEVALORIZAREA PRECOCE
Aceste dificultati de a ne afirma ne trimit la copilarie, la primii ani in care se construieste stima de sine.
Nu exista o reteta-miracol care sa ii permita unui individ sa aiba constiinta valorii proprii.
In schimb, pentru un copil toate frazele depreciative pot avea o influenta pe viata („Nu esti bun de nimic“, „nu vei reusi nimic“) trebuie interzise.
Dar asta nu inseamna ca, „daca parintii nu il jignesc, vor reusi sa creasca un adult fara complexe“, spune psihanalistul Gérard Louvain.
„Un copil poate sa fie lipsit de incredere in sine pentru ca se identifica cu un parinte dispretuit de celalalt. In plus, exista parinti stralucitori care refuza inconstient sa serveasca drept model, ei vad in fiul sau fiica lor un rival.“
Citeste continuarea articolului in revista Psychologies, numarul de septembrie 2011.
