Uneori, primul pas este doar să ai unde să te așezi

Uneori, drumul spre bine începe fără mari intenții. Doar cu nevoia de a te așeza undeva unde nu trebuie să demonstrezi nimic. Unde poți respira puțin mai adânc, unde tăcerea nu incomodează, iar vulnerabilitatea nu e privită ca o greutate, ci ca o parte firească din tine.
Pentru mine, acesta este sensul cabinetului: un spațiu în care omul este văzut cu adevărat.

Lucrez cu copii, adolescenți și adulți, dar și cu persoane aflate în recuperare post-AVC sau cu cerințe speciale. În psihopedagogia specială caut să înțeleg felul în care cineva gândește și simte, nu doar ce arată din exterior. Fiecare reacție, ezitare ori zâmbet devine o piesă din povestea lui interioară. Cred că identitatea se construiește, nu se reduce la un diagnostic.

În psihologia clinică folosesc instrumente validate și evaluări riguroase, însă relația rămâne esențială. Tehnica este ghidul; întâlnirea umană este terenul în care schimbarea prinde rădăcini. Nu caut transformări rapide, ci acele momente fine în care cineva își recunoaște o nevoie, vede o limită sau prinde curaj să-și audă propria voce. De multe ori, progresul nu arată spectaculos: e un gând așezat altfel, o respirație mai calmă, o pauză care nu mai apasă.

Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.