Ziua în care mi-am regăsit „rozul”

Citisem la un moment dat că păsările flamingo își pierd rozul caracteristic penajului în perioada maternității. Nu știu dacă este sau nu adevărat și nu am verificat niciodată. Ceea ce a rămas cu mine a fost însă imaginea ei. Imaginea femeii cu inima plină de iubire, dar cu trupul secat de energie.

Zilele s-au scurs una câte una, transformându-se în luni, apoi în ani. Oglinda, cândva prietenă apropiată, nu mai reflecta aceeași sclipire. Și poate că era firesc. Nu (mai) cred în echilibrul absolut. Cred în ritmuri, în etape, în perioade în care viața ne cere să ne aplecăm mai mult asupra unei părți din noi.

Multă vreme, cel mai important rol a fost cel de mamă. Încă mai este. Dar, treptat, alte lucruri au început să se strecoare în rutina zilnică: o ieșire cu prietenele, cincisprezece minute de recunoștință conștientă, terapie și întâlniri sincere cu sinele, câteva pagini citite cu copilul adormit pe piept. Iubirea și grija de sine își făceau loc în viața ei – chiar și atunci când existau doar cinci minute pentru ele.

Cred că nicio femeie nu realizează exact momentul în care sclipirea începe să se stingă. Se întâmplă lent, aproape imperceptibil – printre nopți fragmentate, griji constante și sarcini nesfârșite, asumate cu mândria femeii care „poate”.

Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.