Relația mamă-fiică: legătura care ne definește

Luna martie este luna dedicată femeii, prin cele două celebrări, 1 Martie și 8 Martie, care, pe de-o parte, anunță sosirea unei alte primăveri și onorarea Zilei Femeii/Mamei, iar pe de altă parte ne face părtași la (re)nașterea naturii și a unui nou ciclu de viață.
Un moment oportun pentru a scrie și despre relația mamă–fiică, din perspectivă psihologică, dar și din perspectivă personală, pentru că și eu am fost fiica unei mame.

Mama, din toate perspectivele – biologică, fizică, emoțională și psihologică – este poarta noastră de intrare în această lume, indiferent dacă ne naștem bărbat sau femeie. Este primul nostru „acasă” în care ne așezăm. Este prima noastră legătură umană „în orb”, pentru că, deși reciproc și bebelușul, și mama se simt, ei nu se văd și nu respiră cu adevărat același aer și același ton de viață decât peste 9 luni.

Prin mamă, nu doar biologic, ci complet ființial, luăm legătura cu întreg fluxul existențial – mediul propice pentru dezvoltarea corpului fizic, învățarea primului limbaj – emoțiile, prima hrană, primul somn în brațele cuiva, prima mângâiere, primul răspuns la plânsul nostru, prima primire a moștenirii genetice transgeneraționale duble (de la mamă și de la tată). Mama este primul nostru Univers în care ne așezăm și din care ieșim și devenim om.

Mama ne ține. Respiră pentru noi. Și mama ne așteaptă. Este o tranzacție reciprocă prin care se transcende orice lege fizică, orice raționament logic. Diviziunea celulară, da, este explicabilă, vizibilă prin microscop.
Dar nașterea caracterului, plămădirea temperamentului, felul în care se moștenesc, uneori aproape unu la unu, anumite comportamente, obiceiuri, ticuri, modele și tipare relaționale, evenimente de viață repetitive (celebrul sindrom aniversar)… toate acestea rămân un mister.

Copilul naște în femeie rolul de Mamă. Nici unul, și nici altul nu știu cum le va fi călătoria, cât de lung sau ușor le va fi drumul vieții petrecut fizic împreună, cum se vor transforma reciproc, cu voia lor sau forțați de destin.

Perspectiva psihologică atribuie relației mamă–copil impactul cel mai definitoriu în dezvoltarea psihică umană. În mod particular, această relație reprezintă pentru fiică punctul de plecare al constructului identității feminine, al organizării afective viitoare și al modelelor relaționale adulte.

În psihanaliza clasică, Sigmund Freud marchează această relație prin intermediul a trei direcții – ambivalență, rivalitate și identificare. În faza falică (3–6 ani), fetița dezvoltă un atașament mai pronunțat față de tată și, odată cu acesta, o rivalitate față de mamă. Fetița intervine între mamă și tată dacă îi surprinde într-un moment de îmbrățișare, fantasmează la ideea că ea se va „căsători cu tata”. Această etapă nu are o durată specifică, poate varia în funcție și de dinamica relațională existentă între mamă și tată, de disponibilitatea femeii de a-și accepta rolul de mamă și de modul în care copilul a fost integrat în cuplu/familie, din perspectiva unei îngrijiri sănătoase, nu doar din punct de vedere alimentar sau igienic, ci mai ales psiho-emoțional. Este etapa de viață când, de cele mai multe ori, pot să apară în comportamentul mamei descărcări inconștiente ale propriei dinamici pe care ea a avut-o cu propria mamă. Mama tânără se comportă, fără să își dea seama, conform scenariului existent latent în inconștient (de tipul „așa făcea și mama”), firesc de altfel, pentru că mintea, în diverse situații, caută „modele” de referință, sau adoptă un comportament în contrascenariu („pentru că mama a făcut așa, eu am spus că dacă voi avea un copil, eu nu o să fac NICIODATĂ…”). Tensiunile care pot apărea în relația mamă–fiică se atenuează odată cu interiorizarea imaginii mamei (reale sau fantasmatice). Este momentul în care fetița înțelege că nu se poate căsători cu tati, că tati nu este iubitul ei, ci, dimpotrivă – mama este căsătorită cu tati și tot mama este iubita lui tati.

Deosebit de importantă este și maniera în care tatăl primește această etapă de dezvoltare, o înțelege și o conduce subtil, pentru ca identificarea cu mama a fetiței să fie făcută într-un firesc (mă refer la modul în care însuși tatăl o reflectă pe mamă, relaționează cu ea, susține rolul ei de soție a lui, de iubită a lui). Odată cu această identificare (ex.: fetița se încalță cu pantofii mamei, se rujează ca mama, o imită pe mama) se naște și rămâne ambivalența din această relație – ne iubim, dar cumva rămânem și rivale.

Din perspectiva psihanalistei Melanie Klein, accentul contemporan cade pe procesul de interiorizare a mamei ca „obiect intern”. Mai simplu spus – să știu că ești acolo, cu mine, chiar și când nu ești fizic lângă mine. Ambivalența freudiană sus-expusă se traduce de data aceasta prin oscilația între percepția mamei ca „obiect bun” și „obiect rău”. Integrarea acestor imagini opuse duce la maturizarea afectivă. Absența integrării poate ulterior genera clivaj (mecanism de apărare care presupune o scindare/separare a ceea ce este dureros în conștiință – un copil se poate teme că mama îl poate certa pentru orice lucru care nu iese cum dorește ea, dar, în același timp, știe că are nevoie de ea pentru a trăi), idealizarea sau devalorizarea figurii materne (specifice relației mamă–fiică amprentate de conflicte repetate).

Donald Winnicott este autorul conceptului de „mamă suficient de bună”, punând accent pe importanța mediului de susținere din partea mamei, care să permită copilului dezvoltarea unui Sine autentic. Pentru a fi mai ușor de înțeles, dacă mama este critică, intruzivă, permanent nemulțumită, tristă, emoțional indisponibilă, fiica poate dezvolta o identitate adaptativă („orice, numai ca mama să nu mai fie tristă/nervoasă”, „poate așa mă vede”) și nu ajunge niciodată să poată afla cine este ea însăși cu adevărat.

Ce înseamnă „mamă suficient de bună”? O mamă normală. O ființă care își poate trăi bagajul emoțional cu tot ce presupune el, doar în propriul spațiu. Adică nu mă răzbun pe copil. Asta înseamnă o conștientizare a oboselii, a epuizării, a frustrării că, da, este dificil să crești un copil și poate adevărul (nerostit din păcate, mai ales în contextul presiunii rețelelor sociale – să fii fericită chiar dacă ești obosită, să ai și carieră, dar și familie, să îți dezvolți abilități de a susține și drumuri la grădiniță/școală, dar să arăți și impecabil în sala de ședințe sau pe Zoom, să ai, desigur, și o gașcă de prietene cu care să ieși și multe altele…) – că uneori simți că nu mai poți, că este mai greu decât ți-ai imaginat sau că nu este deloc așa cum ți-ai imaginat. Ca acest articol să fie în acord cu timpurile pe care le trăim și ne trăiesc, mă înclin cu respect în fața mamelor singure, a celor care au rămas cu copii suferind de diverse afecțiuni sau, mai grav, a mamelor rămase orfane de copii. Cu siguranță ați descoperit noi resurse și noi modalități prin care timpul să se dilate, să puteți ține și casa, și copilul, cum se spune, dar să și trăiți. Și da, cred, și din experiența pe care o am în cabinet, că sunteți mai mult decât suficient de bune, pentru că reușiți să fiți, să faceți, să aveți, să cădeți și să vă ridicați, să muriți la fiecare criză sau absență în eternitate a copilului și să reînviați, în ciuda tuturor nopților nedormite, a dorințelor demult neîmplinite.

Mentorul meu indirect, Carl G. Jung, extinde figura mamei de la nivel personal și o transformă într-un arhetip matern colectiv. Una dintre imaginile arhetipale colective feminin/matern la care face referire este Fecioara Maria. Nu în sens religios. Ci fix așa, arhetipal. Și eu, de multe ori, în cabinet, adresez întrebarea pacientelor mele: „Care este modelul dumneavoastră de femeie?” Primesc întrebări suplimentare dacă mă refer la femeie puternică… tac și mi se răspunde variat – actrițe de peste ocean, figuri publice și alte nume sonore autohtone din zona rețelelor sociale (evit să nominalizez, ca să nu creez discriminări sau favoritisme). Și apoi răspund eu – „Ce zici despre modelul Fecioara Maria?” Și de aici se naște dialogul mai profund și cu puternice accente de auto-reflecție, fără nicio tentă de habotnicie religioasă.

În viziunea lui Jung, arhetipul matern conține polarități opuse – viață și moarte, hrană și devorare, protecție și sufocare, susținere și anulare. Vorbim despre mama-hrănitoare, mama-devoratoare, mama-protectoare și mama-castratoare.

Complexul matern reprezintă nucleul emoțional, ceea ce am reușit eu, ca și copil, să îmi constelez ca trăire în jurul experienței reale cu mama. Pentru Jung, esențial nu este „tipul de mamă”, ci modul în care imaginea maternă este integrată psihic. Procesul de maturizare presupune, în abordarea jungiană, conștientizarea complexului matern, separarea psihologică de imaginea arhetipală, integrarea polarităților (hrană–devorare, protecție–control), interiorizarea unei „mame interne” echilibrate. Individuația presupune diferențierea psihologică față de mamă și integrarea arhetipului matern într-o formă matură și conștientă. În absența acestei separări, relația poate rămâne blocată într-o dinamică de dependență sau rivalitate.

Există relații în care mama continuă să își controleze, să minimizeze, să ignore, să își șantajeze fiica, deja devenită la rândul ei mamă.
Există mame care rămân blocate în stadiul competițional cu propriile lor fiice – cine este (încă) mai frumoasă, cine știe cel mai bine cum se crește un copil sau ce rochie îți vine mai bine, deși ai 45 de ani și cu siguranță ai învățat să te îmbraci singură/să îți alegi hainele de pe la vreo 12 ani. Dacă ți s-a dat voie. Există mame care își doresc să trăiască viața fiicelor lor – devin intruzive în lista de prieteni de pe varii rețele sociale, cer insistent să meargă și ele în concediu cu anturajul fiicelor, să primească atenție, daruri, în numele sacrificiului făcut („te-am crescut”, „dacă nu eram eu…”, „ești așa pentru că eu…”). Există mame care se îmbolnăvesc ori de câte ori fiica are un succes, anunță că pleacă în vacanță sau că se mută cu locuința.

Există mame care pretind a fi cele mai bune prietene ale fiicelor lor, se bucură de confidențele fiicelor, apoi folosesc ceea ce au aflat împotriva propriilor copii. Există mame care nu lasă, nu dau voie propriilor fiice să crească. Cum spun eu în cabinet, tipul de părinte „la umbra nucului bătrân, nici iarba nu crește”. Și există fiice care continuă să fie mici, doar ca mamele lor să rămână Mari.

Aceste exemple arată un proces de individuație incomplet, de ambele părți. Nici mama, nici fiica nu au reușit să iasă din acest cerc care le subjugă inconștient și le dictează fix aceeași dinamică, pe care încearcă să o rezolve cu „poate de data asta” sau „eram sigură că vei face fix la fel”. O capcană emoțională epuizantă, un bătut pasul pe loc la nesfârșit.

Cred că este mai puțin relevant să atribui fiecărui exemplu de sus și eticheta clinică, din punct de vedere psihologic. Pentru că vreau să pun accentul pe „cum”, în loc de „de ce”.

Alfred Adler analizează relația mamă–fiică prin prisma dezvoltării sentimentului de competență și apartenență. El accentuează importanța echilibrului dintre susținere și stimularea independenței pentru dezvoltarea unui sentiment sănătos de valoare personală. O mamă supraprotectoare poate inhiba autonomia fiicei, generând anxietate și dependență. O mamă rece sau critică poate contribui la dezvoltarea unui stil de viață hipercompensator, bazat pe performanță excesivă și perfecționism.

Teoria atașamentului, formulată de John Bowlby și dezvoltată empiric de Mary Ainsworth, oferă un cadru operațional pentru înțelegerea relației mamă–fiică. Tiparul de atașament (sigur, anxios, evitant, dezorganizat) influențează capacitatea de reglare emoțională, toleranța la separare, tiparele relaționale adulte, modul de raportare la propria feminitate și maternitate.

Leg de teoria atașamentului și capacitatea mamelor/fiicelor de a lega prietenii cu alte mame/fiice… de fapt, cât de mult putem noi, ca femei, să avem prietene. Să putem construi relații interpersonale cu alte femei, să ne pese una de cealaltă, să ne susținem și când ne invidiem, dar nu o spunem, pentru că tu te-ai căsătorit și eu nu, pentru că tu ai și eu nu, să ne recunoaștem când ne greșim, să nu fugim una de cealaltă când tu divorțezi sau eu încă sunt singură și nu reușesc să îmi fac o relație.

Se vorbește despre autenticitate, despre ideea de „trib”, despre feminitate manifestată, despre a avea o gașcă de fete, despre modele de feminitate, despre rețete rapide pentru a reuși să slăbești, să manifești, să fii bine. Și dacă binele tău a apărut, iar al meu încă întârzie, atunci apare o problemă. Sau invidie. Sau, și mai rău, respingere. Iar dacă, după un timp, pare că îți revii, că îți merge bine, doamna care a renunțat ușor la prietenia ta se întoarce – fie spășită și recunoaște că a greșit, fie ca și cum nimic nu s-a întâmplat și își pretinde din nou locul în viața ta. Ca prietenă. De încredere.

Cam așa arată uneori ce trăim când nu ne vede nimeni, când ajungem acasă și lăsăm în mașină sau în fața ușii Masca. Pentru că așa arată rivalitatea neîncheiată, atenția neprimita la timp și lupta constantă dintre mamă–fiică. Pentru că da, relația pe care eu o am cu mama se reflectă și în relațiile mele dincolo de mamă: relația cu orice femeie, indiferent de rol – soră, colegă, șefă, parteneră de afaceri, relația cu ideea de frumusețe, răbdare, toleranță, compromis (da, există. Doza face diferența dacă este toxic sau nu), arta de a face o relație normală, cu bune și cu rele, cu momente frumoase și momente în care să îți vină să ieși și să nu te mai întorci, dar să revii, că toți avem voie să ne și supărăm, relația cu a găti, a te îngriji, a simți că meriți să ai și timpul tău, și chef sau, dimpotrivă, a cere ajutorul și a-l și accepta, relația cu a fi mai blândă cu tine (simpatica voce autocritică din căpșorul nostru), relația cu ideea de a greși, de a nu face cum zice lumea, de a te gândi și răzgândi. Și mai ales, puterea de a o lua de la capăt. Pentru că finalul este întotdeauna cu o ultimă respirație, nicidecum cu o trădare, divorț, comparație toxică între cum stau eu în pat și plâng și uite ce poze a pus amica X pe Insta… și multe altele.

Ca să închei acest punct de vedere psihologic și să trec la cel personal, amintesc la final bagajul transgenerațional. Loialitățile invizibile, parentificarea sau repetarea relațiilor de rivalitate feminină, sindromul aniversar, zicerile bunicelor, ale soacrelor, imperativele devenite lege (căsătoria, făcutul copiilor, vizitele săptămânale obligatorii la mama lui, pentru că altfel se supără…). Abordarea transgenerațională a devenit accesibilă mulțumită acelui serial turcesc de pe Netflix (cine ar fi crezut că un serial poate avea o asemenea contribuție de trezire în conștiința oamenilor a nevoii de sens, de istorie, de înțelegere a acelui imens „de ce mi se întâmplă mie asta”) și susțin din proprie experiență acest exercițiu de căutare a informațiilor din „spatele” nostru – câtă vreme ne mai putem bucura de bunici și de reprezentanți ai familiei care cunosc povești, secrete, au fost martori/părtași la diverse evenimente din familie.

Uneori, paradoxal, cei plecați dincolo pot aduce la suprafață, prin alegerile noastre de destin, lucruri neîncheiate de ei. Din cauza lipsei de timp, a lipsei de cunoaștere, din cauza vremurilor dure prin care au trăit. Recomand lectura „Libertate și constrângere în soarta individului” – Leopold Szondi, întreaga bibliografie cu tema transgenerațională care aparține soților Sebastian Godeanu și Denisa Godeanu (in memoriam) și alte cărți pe subiect. Ajută mult la conștientizare și la a căpăta mai multă încredere că ceea ce simți, ceea ce ai intuit… există. Doar trebuie să întrebi și mai ales să crezi în tine că poți ajunge la capătul firului poveștii. Și da, cu terapie, procesul este mult mai ușor.

Ca și concluzie, psihologic vorbind, relația mamă–fiică este simultan un spațiu al atașamentului, al conflictului și al devenirii identitare. Din perspectivă integrativă, maturizarea psihologică implică trei procese fundamentale: interiorizarea unei imagini suficient de bune, diferențierea identitară și integrarea ambivalenței. În măsura în care aceste procese sunt facilitate, relația poate evolua de la fuziune sau rivalitate la o legătură matură, bazată pe autonomie și reciprocitate.

Pentru că îmi place să îmbin teoria cu practica și pentru că sunt și un terapeut-povestitor, am să redau mai jos câteva detalii legate de felul în care relația mea mamă–fiică s-a născut și ne-a transformat pe amândouă, pe mine și pe mama.

Este capital să ne înțelegem mamele dinainte de a apărea noi. Viața lor când erau ele însele fiicele bunicilor noștri. Cum au plecat poate de la sat la oraș, cine le-a ajutat, de ce au plecat, ce și-au dorit să devină, cum s-au înțeles cu mama/cu tata, cum a apărut căsătoria cu iată, tatăl nostru.

Eu am o teorie legată de de ce anumite curente de psihoterapie de dincolo de graniță sau de ocean își găsesc greu ecou la noi în cultură sau, dacă o fac, e un pic înghesuit așa, un pic forțat. De ce? Nu că nu am avea nevoie de blândețe sau conexiune, ci pentru că istoria noastră (și nu doar a noastră, ci poate a întregii Europe de Est) este marcată de o cultură a victimei, a persoanei de la care s-a luat și nu s-a mai dat înapoi, marcată de multiple trădări și abuzuri prin violență domestică, sărăcire, limitări și constrângeri peste puterile noastre de înțelegere, în numele puterii prost înțelese de, culmea, oameni fără niciun soi de putere, dar cu exces de psihopatie dusă la extrem. Ei, în acest context cultural, poate cu puține excepții, familiile din care părinții noștri proveneau erau departe de a fi cel puțin sigure, din perspectiva traiului zilnic, ținând cont că părinții noștri reprezintă generația copiilor născuți postbelic. Și atunci, blândețea și conexiunea se pot strecura abia după ce vedem clar ce NU a fost DELOC în familiile lor și decidem să ne construim noi, cu mintea de acum, înțelegându-ne clar ce nevoi avem, măsura în care ni se potrivește (privitul în grădina altuia nu ajută, pentru că nu știm niciodată care este prețul pe care persoana respectivă l-a plătit ca să aibă ce are sau, și mai interesant, dacă mi se potrivește CU ADEVĂRAT ce râvnesc la altul).

Sunt un copil născut între doi copii morți. Înainte să mă nasc eu, mama mea a pierdut-o pe Anca, sora mea care a trăit doar un an de zile, din motive medicale. La scurt timp, mama a rămas însărcinată cu mine. Și, spre final de iarnă al lui ’79, am apărut eu. Apoi, când eu aveam doar 11 luni, mama pierde un bebeluș, care nu a rezistat la naștere.

Acesta a fost debutul ei ca mamă, în decurs de doar 4 ani. Când m-am născut eu, mama avea 29 de ani și deja o traumă uriașă. Când încă eram bebeluș, destinul ei a lovit din nou.

Revenind la descrierea relației mamă–fiică din perspectivă psihologică, este lesne de înțeles că orice abordare aș alege ca model, niciuna – nici freudiană, nici jungiană, nici adleriană – nu o puteam bifa ca fiind rezolvată. Cel puțin nu până când nu am început primul meu proces psihoterapeutic, în 2008.

Pentru că „mama” din mama mea a plecat odată cu aceste două pierderi existențiale. Efectele acestor evenimente asupra stării ei emoționale au fost ireversibile. Mama a continuat să fie mamă tehnică pentru mine și, ulterior, pentru fratele meu, născut la 4 ani după mine. De ce spun tehnică? Pentru că a reușit cu brio să aibă grijă de noi, așa cum a putut ea. Căsnicia a fost similară multor căsnicii născute din tipicul anilor ’68.

Emoțional vorbind, a fost greu. Foarte greu. Adult fiind și devenind și eu, la rândul meu, psihoterapeut, am luat albumele foto și așa am realizat, privind fotografiile, cam cum a curs sau, mai degrabă, s-a oprit Iubirea și a crescut frica, tristețea, frustrarea, nevoia mea de revoltă și Normalul… acel normal, dat de gol de senzația de tăcere resemnată, care, culmea, se vedea din poze.

Conștient, am dorit aceeași viață normală pe care o vedeam la celelalte colege de școală, de liceu… de facultate. Inconștient, nu-mi ieșea. Ori de câte ori aveam impresia că parcă am reușit, mă întorceam fix în același punct. Și din nou, doze de interminabile întrebări: „de ce eu”, „ce fac greșit”, „de ce mie”.

Îmi place foarte mult cartea lui Joseph Campbell, „Eroul cu o mie de chipuri”. Sau, ca să nu uităm creația neaosă, povestea lui Făt-Frumos (un altfel de erou, dar al nostru). Nu mă erijez în vreun rol de erou, ci doar vă invit să vă transpuneți povestea de viață cu acest algoritm – momentul din viață când iei taurul de coarne și pornești în călătoria ta. Habar nu ai unde mergi, ce cauți, ce lepezi de pe tine sau din tine, cât de jos cazi sau dacă mai ai energie să urci, cât de gol te simți, de fapt, când mimezi că ești bine, cât de tare te doare când altora pare că le merge din plin spre și mai plin, iar tu te târăști. Când simți că mori, deși viața se încăpățânează să te trăiască.

Cam așa a fost o mică parte din călătoria mea. În ea am trecut și prin două nopți negre ale sufletului, din cele trei care se pare că există în viața anumitora (ce bine ar fi să fie doar o noapte… dar, de fapt, sunt niște ani care te închid ermetic în procesul de individuație al lui Jung, dar nu știi asta atunci, nici nu știi că, de fapt, te decondiționezi în timp ce conduci mașina, mergi la o nuntă, faci un brad de Crăciun, mergi la supermarket în weekend… iar în tine simți că te prăbușești și nimic, dar NIMIC din ceea ce odată te ajuta să ieși, nu mai funcționează… dacă se mai combină și cu criza vârstei mijlocii, este extaz pe lacrimi…).

Relația cu mama a fost foarte dură, rece, cu extrem de multă critică, umilință, judecată, respingere, suferință, autosacrificiu (parentificare de când aveam 6 ani), șantaj, frică alternată cu încurajare, disperare, senzație că nu se va termina niciodată, intruziune, relații personale toxice și disfuncționale, speranță că va fi mai bine, disociere, hipervigilență, bucurii inhibate (senzația aceea că sigur, după ceva bun, vine ceva rău… deci mai bine nu mă bucur), invizibilitate, subjugare, habar nu aveam să spun nu sau să pun limite (nu doar în relația cu mama, ci cu toată lumea…). Și multe altele.

Până într-un punct. Și până într-o zi.

Când tot ceea ce am aflat căutând răspunsuri prin diverși preoți, participând la slujbe religioase și ritualuri bisericești, mii de km făcuți prin pelerinaje la noi, la mănăstiri, astrograme, numerograme, rugăciune, Ho’oponopono și alte terapii complementare, psihoterapie individuală/de grup, introspecții, ani de singurătate relațională (veșnica „deșteaptă ești, cutare ești… de ce tu nu”), trădări în relații de prietenie (că mie îmi era suficient doar să fiu și eu într-un grup, de unde o luam de la capăt cu sacrificiul și invizibilitatea, doar-doar să fie bine… ca acasă), încercarea de a găsi și de a o lua pe scurtături, false senzații că „gata, hai că parcă e mai bine”, pierdut tot-tot și luat de la capăt forțat în 2012… Și neamul, o daaaa, secrete din neam pe care le-am dibuit fără să vreau… Toate acestea au căpătat un SENS și un rost, când am acceptat.

Sunt oameni care, din varii motive, își însoțesc părinții o bucată de viață. Orice ar face, nu au voie să se dezlipească de mamă sau de tată. Oricât s-ar chinui să fugă, firul acesta invizibil (că dacă l-aș fi văzut, îl rupeam și aruncam și ghemul) îi aduce din nou la Start.

Când am acceptat conștient că între mine și ea este o legătură aparte, am stat și am lăsat-o să ia din mine/cu mine/lângă mine tot ce a avut nevoie. Prin mine, mama a cunoscut ideea de laptop, cont de Facebook, WhatsApp, cont de e-mail. Bucurie imensă când și-a făcut astrograma, când a participat la constelație, când a citit cartea Andreei Săvulescu – „Ziua în care m-am iubit cu adevărat”. După această lectură a înțeles ce înseamnă meseria mea și m-a sunat să își ceară iertare pentru cât rău mi-a făcut.

Mama mea a plecat în Lumea de Poveste, cum zic eu, la finele anului trecut. Rapid, neașteptat, fix înainte de Crăciun. Am avut aniversarea mea, urmează iată și luna martie, fără ea.

Această femeie m-a născut Mamă și mi-a murit Prietenă.
Și eroul din această poveste este Ea. Pentru că, mulțumită relației pe care am avut-o, am cunoscut agonia și extazul, urcușul și coborâșul, lupta și renunțarea. Am șansa să fi trăit o relație complexă și completă, prin care ura a devenit cea mai mare Iubire.

Relația cu mama se poate rezolva. Fără iertări forțate, doar pentru că e mamă.
Pentru că noi nu avem conflictele cu „mama”, ci cu omul din spatele acestui rol/titlu. Și cu tot ce poartă ea, conștient, inconștient.
Orice relație are nevoie, în primul rând, să existe. Iar pentru asta e nevoie să o vedem. Fix așa cum este. Și apoi, să o vorbim, să extragem „de ce”-urile, furia, frustrarea, lipsurile, să o așezăm în contextul ei adevărat, să vedem ce putem lua, ce putem lăsa în urmă și, cel mai important, cum putem face loc.

Pentru că da, uneori relațiile ne rămân mici, ne strâng, nu se mai poartă, se blochează, dispar fără preaviz…
Dar relația cu Mama este vie, prezentă și Veșnică, dincolo de orice înțelegere.

La mulți ani, Nina mea dragă.
La mulți ani, cititoare dragă!
Primăvară frumoasă.