Istoria romantata a unui safari – Fragment

Nu vazuse atatea masline in viata ei. Era fascinata. Asezata pe treptele pivnitei, cu degetele de la picioare ingropate in nisip, respira pe nari mirosul acela de pulpa cruda. Semana putin cu izul de nuc, dar avea si ceva de miere, de piper si de scortisoara.

Simtise otrava asta inmiresmata in serile de iarna, in medina, si nu stia cu ce s o asemuie. Toata lumea statea in case si peste Mediterana ploua ca ntr o baie de plumb topit. Era cald si umed, si balsamul acela parea ca iese din peretii stradelelor atat de inguste, din cupola moscheii, din tarabele vanzatorilor de fistic.

Peste mormintele mahomedane ale vechiului cimitir cadea ploaia calduta, spaland pietrele plate si lipsite de ornamente. In decembrie, maslinele erau deja in butoaie si carate in port, pentru Craciunul europenilor. Pareau lacrimi de onix si de smarald, scufundate in sare, erau limpezi ca niste irisuri prin care Africa statea treaza.

Maslinele devenisera hrana ei preferata. Orice cafeteria din golf servea masline din partea casei, langa unt de bivolita si chifle.

Cand nu era Ramadan, intra in bistrourile cochete din Sidi Bou Said si comanda de mancare doar pentru placerea secreta a margelelor negre, catifelate, langa care cerea un pahar de vin. Era curajul ei de fosta occidentala. Barbatii arabi o priveau piezis, insa toti si o doreau in pat. Femeile lor erau inca stangace cand duceau paharul la gura. Vazuse tinere musulmane incercand sa para rebele. Nu beau niciodata alcool, dar stateau la mese in cafenelele pline ochi cu barbati si fumau, razand zgomotos. Lasau vremea sa treaca. Se multumeau cu ocheade fulgeratoare, ca ale serpilor, fiindca doar putine indrazneau. La apusul soarelui se ntorceau acasa, singure, cum venisera.

Asa o cucerise Mehria. Intrase in bar si, aruncandu-si cheile pe tejghea, ceruse o brick   l’œuf. Ramasese cu spatele, in picioare, pregatit sa inghita repede umplutura de sub crusta crocanta, dar o vazuse sorbindu-si vinul.

Era o turista alba, aproape nerusinata, nu pentru ca bea vin, ci pentru ca statea nemiscata, sustinand privirea pana la capat a barbatului care se uita inspre masa ei.

Ramasese cu furculita in aer si paharul de boukha neinceput, iar ea continua sa soarba si sa priveasca : „Apropie-te“, ai fi zis ca-i spunea cu ochii, dar nu era sigur, nici nu voia sa incerce si sa se faca de ras.

„Apropie-te“, dar el ezita si atunci se-ntampla ce era mai rau: cheile ii alunecara de pe tablia de zinc, pana jos, la picioarele celor care treceau. Ea surase cu pleoapele pe jumatate inchise si facu ceea ce n-ar fi facut o femeie din stirpea lui. Chema chelnerul, care se ghemui imediat si se-ntinse la loc, ca o puma. Puse cheile chiar in fata ei si primi bacsisul. El ramase captiv in duelul ochilor, in nerusinarea ei de a-l privi in fata.

O vreme nu-si aminti decat verdele albastrui al pinilor din Ain Draham si soselele desfundate care urcau spre Kroumiria. Aici, Africa se ghicea ca o presimtire. In tacerea colinelor, Africa era o boare uscata, vibrand in tulpinile de eucalipt si in coamele cu iarba inalta, peste care lumina se aduna in boabe de chihlimbar. Era greu de crezut sa gasesti mistreti in intinderile de calcar si pluta, dar Mehria vanase de multe ori si isi sarbatorise vanatul in cabanele de la Col des Ruines si in bodegile din Jendouba.

Ea ramasese in Jebel Bir cu femeile si copiii, asteptand sa rasara soarele si sa vada Algeria peste granita.

Erau primele calatorii cu Mehria, drumuri ale carnii si ale sangelui. Vierii salbatici miroseau a taciune ud, uneori doar a piele putreda. Vanatorii inaltau focuri printre betele de alun, cuibarite la subsuorile dealurilor, si frigeau ciuperci si porumb.

Un baiat ii intinse o turta mica si bucati de branza de capra. Se gandeau sa transeze carnea. Mai jos de Jebel Bir, la Tabarka, traiau comunitati de crestini, care-si procurau porc, pentru lunile ploioase de iarna.

Ea era atat de nesigura in cercul femeilor adunate in jurul cuferelor si il chema din ochi pe Mehria. Un copil ciugulea dintr-o rodie samburii ca de cuart si o privi o clipa peste limbile flacarii.

„Cum te cheama ?“
„Samir…“
„Nu stie prea multa franceza“, ii spuse maica-sa.