„Parcă nu mai sunt eu…” – Despre depersonalizare și derealizare, senzația că trăiești într-un vis
„Mă uit în oglindă și știu că eu sunt acolo. Dar parcă nu mă recunosc.”
Sau:
„Merg pe stradă și totul pare ireal. Parcă oamenii sunt actori, iar eu privesc un film.”
Ori:
„Îmi aud vocea, dar parcă nu este a mea.”
Cei care trăiesc astfel de experiențe se sperie enorm. Mulți ajung la camera de gardă convinși că au o tumoră cerebrală, că fac un accident vascular sau că își pierd mințile.
Vestea bună este că, de cele mai multe ori, nu este vorba despre toate acestea.
Este posibil să fie vorba despre depersonalizare sau derealizare, două fenomene psihologice care apar mai frecvent decât ne imaginăm și care, deși sunt extrem de neplăcute, nu înseamnă că persoana „înnebunește”.
Când mintea apasă butonul de protecție
Imaginează-ți că organismul tău are un sistem de siguranță.
Atunci când pericolul este foarte mare sau stresul devine copleșitor, creierul încearcă să reducă impactul emoțional.
Pentru unele persoane, această protecție apare sub forma unei senzații de detașare.
Ca și cum ai privi lumea printr-un geam gros.
Sau ca și cum ai fi spectatorul propriei vieți.
Este un mecanism de apărare pe care psihicul îl folosește pentru a face față unei suferințe intense.
Problema este că, uneori, acest mecanism rămâne activ mai mult decât ar fi nevoie.
Ce este depersonalizarea?
Depersonalizarea reprezintă senzația că ești desprins de propria persoană.
Oamenii descriu experiența astfel:
- „Parcă nu mai sunt eu.”
- „Îmi văd mâinile, dar parcă nu îmi aparțin.”
- „Îmi aud vocea ca și cum ar fi a altcuiva.”
- „Mă simt ca un robot.”
- „Îmi privesc viața din exterior.”
Important este un detaliu pe care mulți nu îl cunosc.
Persoana știe că această experiență este ciudată.
Nu crede cu adevărat că și-a părăsit corpul.
Realizează că senzația vine din interiorul propriei percepții.
Acesta este unul dintre elementele care diferențiază depersonalizarea de tulburările psihotice.
Ce este derealizarea?
În derealizare, nu persoana pare schimbată.
Ci lumea din jur.
Clienții descriu adesea:
- „Totul pare ca într-un vis.”
- „Culorile sunt ciudate.”
- „Sunetele par îndepărtate.”
- „Oamenii par ireali.”
- „Parcă sunt într-un film.”
Realitatea nu se modifică.
Se modifică felul în care este percepută.
„Am crezut că înnebunesc”
Îmi amintesc de un tânăr care a intrat în cabinet după luni întregi de investigații medicale.
Își făcuse analize, RMN, consult neurologic și cardiologic.
Toate rezultatele erau normale.
Cu lacrimi în ochi mi-a spus:
„Spuneți-mi sincer… o să înnebunesc?”
Nu.
Nu înnebunea.
Trăia, de fapt, o anxietate atât de intensă încât psihicul încerca să îl protejeze prin detașare.
Paradoxal, cu cât se speria mai tare de această senzație, cu atât ea devenea mai intensă.
De ce apar aceste stări?
Depersonalizarea și derealizarea pot apărea în multe situații:
- atacuri de panică;
- anxietate severă;
- traumă psihică;
- stres cronic;
- epuizare;
- lipsă severă de somn;
- consumul unor substanțe psihoactive.
Uneori apar pentru câteva minute.
Alteori persistă mai mult timp și necesită evaluare de specialitate.
Cercul fricii
Una dintre cele mai mari probleme este interpretarea senzațiilor.
Persoana își spune:
„Dacă nu mai revin niciodată?”
„Dacă îmi pierd mințile?”
„Dacă am o boală gravă?”
Aceste gânduri cresc anxietatea.
Anxietatea intensifică depersonalizarea.
Iar depersonalizarea confirmă, aparent, temerea că „ceva este în neregulă”.
Astfel se formează un cerc vicios.
Cum putem ieși din el?
Primul pas este înțelegerea.
Depersonalizarea nu este o dovadă că mintea cedează.
Este, paradoxal, un semn că încearcă să se protejeze.
În psihoterapie, oamenii învață să reducă frica față de aceste senzații, să regleze anxietatea și să își recapete sentimentul de siguranță.
Uneori sunt utile exercițiile de împământare (grounding): observarea conștientă a mediului, contactul cu propriul corp, respirația și orientarea în prezent. În alte situații, este importantă tratarea anxietății sau a traumei care a declanșat aceste experiențe.
Nu ești singur
Dacă ai trăit vreodată senzația că lumea nu mai pare reală sau că parcă te-ai desprins de tine însuți, este posibil să fi simțit o teamă greu de descris în cuvinte.
Dar vreau să reții un lucru.
Faptul că îți pui întrebarea „Oare înnebunesc?” este, de cele mai multe ori, un semn că nu îți pierzi contactul cu realitatea. Dimpotrivă, tocmai pentru că observi schimbarea și te îngrijorează, păstrezi capacitatea de a o evalua critic.
Desigur, orice episod persistent, intens sau însoțit de alte simptome necesită o evaluare realizată de un psiholog sau psihiatru. Nu este bine să pui singur un diagnostic și nici să presupui că toate experiențele de acest fel au aceeași cauză.
Poate că mintea ta nu încearcă să te sperie.
Poate că încearcă să îți spună că a dus prea mult, prea mult timp.
Iar în loc să o întrebi „Ce este în neregulă cu mine?”, încearcă, măcar pentru o clipă, o altă întrebare:
„Prin ce am trecut de a avut nevoie psihicul meu să se protejeze în felul acesta?”
Uneori, aceasta este întrebarea care deschide drumul spre vindecare.
Mituri despre depersonalizare și derealizare
- Mit: „Înseamnă că înnebunesc.”
Realitate: Nu. Aceste experiențe apar frecvent în anxietate, traumă și stres intens și nu înseamnă automat psihoză. - Mit: „Voi rămâne așa pentru totdeauna.”
Realitate: La majoritatea oamenilor, simptomele se ameliorează atunci când este tratată cauza care le întreține. - Mit: „Dacă ignor senzația, mă prefac că nu există.”
Realitate: Nu este vorba despre negare, ci despre a nu alimenta cercul fricii care poate intensifica simptomele. - Mit: „Sunt singurul care trece prin asta.”
Realitate: Deloc. Mulți oameni experimentează episoade de depersonalizare sau derealizare, însă le este teamă să vorbească despre ele. - Mit: „Înseamnă că am o personalitate slabă.”
Realitate: Aceste fenomene nu țin de voință sau de „slăbiciune”, ci de modul în care sistemul nervos încearcă să facă față unui nivel ridicat de stres sau unei experiențe copleșitoare.
