Relația mamă-fiică: legătura care ne definește
Există legături care nu se aleg, dar ne definesc pentru totdeauna. Relația mamă-fiică este una dintre ele. Ea modelează felul în care iubim, ne raportăm la noi înșine și construim relații cu lumea. Între apropiere și conflict, între iubire și rană, această legătură devine spațiul în care se nasc identitatea, feminitatea și sensul apartenenței. Dincolo de idealuri și mituri culturale, relația mamă-fiică este o călătorie complexă, uneori dureroasă, alteori vindecătoare, care ne însoțește întreaga viață și continuă să ne definească dincolo de timp.
Mama este poarta noastră de intrare în această lume, primul nostru „acasă” în care ne așezăm, prima legătură umană în „orb”, pentru că ne simțim dinainte de a ne vedea. Mama ne ține, respiră pentru noi, ne așteaptă. Biologia dezvoltării corpului nostru este științific demonstrată, dar nașterea caracterului, plămădirea temperamentului, felul în care se moștenesc, uneori aproape unu la unu – anumite comportamente, obiceiuri, ticuri, modele și tipare relaționale, evenimente de viață repetitive (celebrul sindrom aniversar) – toate acestea rămân un mister.
Copilul naște în femeie rolul de Mamă. Nici unul și nici altul nu știu cum le va fi călătoria, cât de lung sau ușor le va fi drumul vieții petrecut fizic împreună, cum se vor transforma reciproc, cu voia lor sau forțați de destin.
Există mame care rămân blocate în stadiul competițional cu propriile lor fiice – cine este (încă) mai frumoasă, cine știe cel mai bine cum se crește un copil sau ce rochie îți vine mai bine deși ai 45 de ani și cu siguranță ai învățat să te îmbraci singură și să îți alegi hainele, de pe la vreo 12 ani. Dacă ți s-a dat voie.
Există mame care își doresc să trăiască viața fiicelor lor – devin intruzive în lista de prieteni de pe varii rețele sociale, cer insistent să meargă și ele în concediu cu anturajul fiicelor, să primească atenție, daruri, în numele sacrificiului făcut („te-am crescut”, „dacă nu eram eu…”, „ești așa pentru că eu…”). Există mame care se îmbolnăvesc ori de câte ori fiica are un succes, anunță că pleacă în vacanță sau că se mută cu locuința.
Există mame care pretind a fi cele mai bune prietene ale fiicelor lor, se bucură de confidențele fiicelor, apoi folosesc ceea ce au aflat împotriva propriilor copii. Există mame care nu lasă, nu dau voie propriilor fiice să crească. Și există fiice care continuă să fie mici, doar ca mamele lor să rămână Mari.
Teoria atașamentului poate arăta și capacitatea mamelor și a fiicelor de a lega prietenii cu alte mame și fiice… de fapt, cât de mult putem noi ca femei să avem prietene. Să putem construi relații interpersonale cu alte femei, să ne pese una de cealaltă, să ne susținem și când ne invidiem dar nu o spunem, pentru că tu ai și eu nu, să ne recunoaștem când ne greșim, să nu fugim una de cealaltă când tu divorțezi sau eu încă sunt singură și nu reușesc să îmi fac o relație.
Se vorbește despre autenticitate, despre ideea de „trib”, despre feminitate manifestată, despre modele de feminitate, despre rețete rapide pentru a fi bine. Și dacă binele tău a apărut, iar al meu încă întârzie, atunci apare o problemă, invidie, respingere. Cam așa arată uneori ce trăim, când nu ne vede nimeni. Masca. Pentru că așa arată rivalitatea neîncheiată de timpuriu, atenția neprimită la timp și lupta constantă dintre mamă-fiică. Pentru că da, relația pe care eu o am cu mama se reflectă și în relația cu orice femeie, indiferent de rol (soră, colegă, șefă, parteneră de afaceri etc.), relația cu ideea de frumusețe, răbdare, toleranță, compromis, arta de a sta într-o relație, cu bune și cu rele, relația cu a găti, a te îngriji, a simți că meriți, a cere ajutorul și a-l și accepta, relația cu a te lua mai ușor, relația cu greșeala, curajul de a te gândi și răzgândi. Și mai ales, puterea de a o lua de la capăt.
Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.
