Sindromul impostorului la oamenii cu CV impecabil
Nu am întâlnit oameni mai nesiguri decât oamenii care păreau, la exterior, imposibil de contestat profesional.
CV-uri impresionante. Ani întregi de muncă serioasă. Funcții importante. O inteligență evidentă. O disciplină pe care cei din jur o confundă adesea cu forța interioară.
Și totuși, în spatele acestei imagini stabile, apare frecvent o întrebare pe care foarte puțini o formulează cu voce tare: „Dacă, de fapt, nu sunt atât de bun pe cât cred ceilalți?”
În psihologie, această fisură invizibilă poartă numele de sindromul impostorului. Dar expresia a fost atât de mult banalizată în ultimii ani, încât aproape și-a pierdut sensul clinic și uman. A devenit un termen decorativ, folosit superficial pe rețele sociale, aplicat oricărei emoții de nesiguranță profesională.
În realitate, adevăratul sindrom al impostorului nu arată ca nesiguranța clasică. Nu seamănă cu lipsa de competență și nici cu fragilitatea vizibilă. Dimpotrivă.
Oamenii care îl trăiesc sunt adesea extrem de funcționali. Tocmai de aceea trece neobservat ani întregi.
Ei livrează rezultate. Performează sub presiune. Se adaptează rapid. Învață compulsiv. Anticipează greșelile înainte să apară. Se pregătesc excesiv pentru interviuri, examene sau evaluări. Devin perfecționiști ai controlului profesional pentru că, în profunzime, încearcă să reducă o anxietate pe care nu și-o permit.
În multe dintre evaluările și procesele de consiliere profesională pe care le-am întâlnit în zona instituțiilor europene, a concursurilor internaționale sau a selecțiilor extrem de competitive, am observat un paradox tulburător: candidații cei mai vulnerabili emoțional nu erau cei slab pregătiți, ci foarte adesea cei mai competenți.
Oamenii mediocri au uneori o relație surprinzător de relaxată cu propria valoare profesională.
În schimb, oamenii foarte performanți dezvoltă frecvent o relație aproape anxioasă cu ideea de validare.
Pentru ei, succesul nu produce liniște. Produce doar o scurtă suspendare a îndoielii.
Apoi îndoiala revine și reia același discurs interior, aproape compulsiv:
Nu ai fost suficient de bun.
Ai avut noroc.
Ai fost ajutat, standardul era prea jos.
Curând, ceilalți își vor da seama că nu meriți cu adevărat locul ocupat.
Această formă de funcționare psihologică este epuizantă deoarece persoana nu mai trăiește performanța ca experiență firească a propriei competențe, ci ca pe un examen continuu de legitimare personală.
Din exterior, astfel de oameni par foarte siguri pe ei. În realitate, mulți dintre ei trăiesc într-o stare de hipervigilență profesională aproape permanentă.
Nu întâmplător, sindromul impostorului apare frecvent la persoanele educate în medii în care valoarea personală a fost condiționată de performanță. Copiii apreciați mai ales pentru rezultate, disciplină sau excelență intelectuală ajung adesea adulți care nu mai știu să existe în afara performanței.
Pentru ei, greșeala nu este doar o greșeală. Devine o amenințare identitară.
Iar în mediile foarte competitive – cum sunt instituțiile internaționale, organizațiile europene sau structurile profesionale de elită – acest mecanism se amplifică aproape inevitabil. Pentru că acolo comparația nu se termină niciodată.
Există mereu cineva mai pregătit, mai fluent, mai sigur, mai experimentat, mai vizibil.
În timp, persoana începe să funcționeze într-o logică periculoasă: confundă valoarea personală cu performanța continuă. Este una dintre cele mai sofisticate forme de autoepuizare psihologică pe care le observ astăzi la profesioniștii foarte competenți, mai ales la femei.
Femeile performante dezvoltă adesea o formă particulară de impostură psihologică: senzația că trebuie să demonstreze permanent că merită să fie acolo. Nu doar că sunt competente, ci că sunt suficient de competente pentru a nu putea fi contestate.
Diferența este esențială.
În spatele multor cariere impecabile există o oboseală pe care mediul profesional o recompensează fără să o vadă.
Iar problema este că societatea admiră exact comportamentele care, psihologic, pot deveni autodistructive: perfecționismul, hipercontrolul, disponibilitatea continuă, suprapregătirea, intoleranța față de greșeală.
Oamenii aceștia nu ajung rapid în burnout pentru că sunt slabi. Ajung pentru că au funcționat prea mult timp într-un regim interior de suprasolicitare invizibilă.
Poate cea mai dificilă etapă în lucrul psihologic cu astfel de persoane este momentul în care încep să înțeleagă că valoarea profesională și valoarea personală nu sunt același lucru.
Pentru mulți dintre ei, aceasta este o revelație aproape dureroasă.
Pentru că au construit o viață întreagă pe convingerea că trebuie să merite permanent locul pe care îl ocupă.
Poate că adevărata maturitate profesională începe exact în momentul în care omul nu mai are nevoie să demonstreze obsesiv că are dreptul să fie acolo.
Iar pentru mulți oameni foarte competenți, aceasta nu este o concluzie intelectuală, ci un proces psihologic profund.
