Femeile trebuie să fie decente. Gentilețe, reguli moștenite și libertatea unei femei de a rămâne aproape de propria voce
„Am făcut tot ce am știut mai bine cu viața mea. Am iubit cu grijă, mi-am asumat alegerile, am ținut seama de oamenii importanți și am păstrat o anumită măsură chiar și atunci când în mine lucrurile arătau diferit. Multă vreme am numit asta maturitate, însă astăzi descopăr cât de bine am cunoscut ceea ce se aștepta de la mine și cât de greu mi-a fost, uneori, să recunosc ceea ce îmi doream.”
Pledoaria aceasta ar putea aparține multor femei pe care le întâlnim în terapie, de alrfel, femei educate, autonome, competente, capabile să susțină familii, profesii și relații complicate,
cu o inteligență afectivă rafinată și o extraordinară disponibilitate de a înțelege. În spatele acestei competențe relaționale rămâne uneori mai puțin exersată orientarea către sine, iar întrebarea aparent simplă — „Tu ce îți dorești?” — schimbă ritmul unei conversații.
„Femeile trebuie să fie decente”, o regula care aparține acelui vocabular educațional care a traversat generații și a modelat o anumită reprezentare a feminității. Cuvântul poartă valori importante: bun-simț, discernământ, discreție, respect pentru intimitate, delicatețe în raport cu oamenii. O formă matură de gentilețe se află foarte aproape de această semnificație și care, presupune suficientă siguranță interioară pentru a păstra sensibilitatea în situații tensionate, claritatea în dezacord și respectul într-o relație în care două realități diferite au dreptul să existe.
Istoria educației feminine a așezat însă sub aceeași noțiune mult mai mult decât conduita civilizată. Reputația, vizibilitatea, furia, felul în care o fată își poartă corpul, intensitatea cu care vorbește, libertatea de a cere, raportarea la plăcere au intrat, în diferite epoci și medii familiale, sub jurisdicția aceluiași imperativ. „Fii decentă” putea însemna deopotrivă „poartă-te cu respect” și „ai grijă să nu devii prea mult”.
Gentilețe sau adaptare? Prima păstrează integritatea persoanei care o oferă; a doua poate transforma sensibilitatea față de ceilalți într-o supraveghere permanentă a propriei expresii. Furia primește voie să apară abia după ce a fost îmblânzită, refuzul caută o formulare impecabilă, nevoia așteaptă suficiente argumente, iar nemulțumirea devine legitimă după ce au fost analizate toate circumstanțele celui care a provocat-o.
Dana Crowley Jack a numit self-silencing această tendință de inhibare a unor gânduri, emoții și nevoi în serviciul păstrării relației și al unei imagini acceptabile despre sine. Și aș spune că da, conceptul rămâne valoros tocmai prin subtilitatea lui. O femeie poate vorbi extraordinar de bine despre ceea ce se întâmplă și, simultan, să acorde o autoritate redusă experienței sale. Înțelege istoria partenerului, îi recunoaște vulnerabilitățile, îi contextualizează comportamentul, găsește explicații sofisticate pentru indisponibilitatea lui.
Accesul la propriul răspuns vine mai târziu, iar această formă de adaptare se construiește devreme. Copilul citește aprobarea și dezaprobarea înainte de a putea formula concepte despre ele. Tonul adulților, comentariile despre alte femei, reacțiile la transformările corpului, aprecierea cumințeniei sau disconfortul față de îndrăzneală alcătuiesc o educație implicită. Psihologia folosește conceptul de introiecție pentru a descrie felul în care atitudini, evaluări și norme provenite din mediul relațional ajung să participe la organizarea lumii interioare. După suficient timp, vocea venită din afară dobândește intonația convingerii personale.
De aceea, maturizarea psihologică presupune și revizuirea valorilor primite. Unele continuă să ne reprezinte și merită păstrate. Altele au nevoie de o formă potrivită vieții pe care o trăim. Există și moșteniri al căror rost s-a încheiat odată cu lumea care le-a produs. Diferențierea oferă libertatea acestei selecții, păstrând apartenența fără obligația repetării.
În această reflecție își găsește locul și corpul erotic. O educație care stabilește câtă vizibilitate, expresivitate sau plăcere îi sunt permise unei fete ajunge inevitabil în felul în care ea își va locui corpul. Cercetările lui Deborah Tolman asupra dorinței feminine și literatura despre sexual subjectivity au adus în centru experiența femeii ca subiect al propriei vieți erotice, cu acces la senzație, preferințe, limite și alegere. Corpul erotic desemnează tocmai această intimitate cu sine, mai largă decât sexualitatea propriu-zisă: capacitatea de a recunoaște din interior ceea ce atrage, hrănește, contractă, apropie sau cere distanță.
Decența capătă astfel o semnificație mai matură atunci când încetează să funcționeze ca măsură a acceptabilității feminine. Delicatețea își păstrează frumusețea alături de fermitate. Grija relațională câștigă profunzime când include persoana care o oferă. Gentilețea devine forță în prezența unei limite clare, iar respectul acordat celuilalt își găsește firesc corespondentul în respectul față de sine.
Fiicelor le putem transmite buna-cuviință fără rușinea de a ocupa spațiu, sensibilitatea fără obligația autoanulării, responsabilitatea fără sacrificiul ridicat la rang de virtute. Le putem oferi repere pentru relația cu lumea și un vocabular suficient de bogat pentru ceea ce se petrece în interiorul lor.
„Femeile trebuie să fie decente” poate rămâne o valoare numai după ce pierde puterea de a defini cât dintr-o femeie are voie să se vadă.
Din acest spațiu, decența nu mai cere micșorare, ci este purtată cu discernământ.
