Influența anxietății în comunicarea eficientă
Anxietatea are multe efecte asupra corpului. Cel mai evident este modul în care emoțiile afectează chipul.
Mușchii din jurul gurii se tensionează, iar ochii sunt cei care transmit în special mesajele greșite. În al doilea rând, emoțiile afectează vocea, influențând mai ales ritmul și înălțimea ei. În al treilea rând, emoțiile afectează întreaga performanță. Ele cauzează erori de sincronizare: percepția biologică a timpului depinde de ritmurile biologice interne, ce depind la rândul lor de nivelul de adrenalină. Aceste ritmuri sunt date peste cap atunci când cineva este agitat în legătură cu un discurs.
Emoțiile influențează și felul în care gândești, interferând cu producția limbajului, producând adesea ambiguitate și confuzii de sens. Emoțiile pot cauza senzația de încâlceală a gândirii și blocaje mentale. Fiindcă veni vorba, singura cale de a elimina un blocaj mental este să renunți să mai spui ceea ce tocmai spune-ai și să o iei de la capăt, vorbind despre un alt aspect al subiectului. După ce lucrurile s-au liniștit, te poți întoarce pentru a finaliza partea abandonată anterior. În concluzie, emoțiile influențează întregul corp, făcându-te pe tine să ai amețeli, genunchii moi, dureri de cap, mâinile reci și umede, un stomac deranjat. Emoțiile sunt extrem de neplăcute. Adesea, reprezintă motivul principal pentru care oratorii neexperimetați se simt îngroziți de eveniment.
Una dintre trăsăturile cele mai evidente pentru observatorul extern este ezitarea din vocea oratorului emoționat. Mulți oameni consideră că „ăăă … ” și „îîî … ” sunt semne ale emoțiilor și unii oratori lipsiți de experiență ajung să trăiască o stare de anxietate profundă încercând să evite să spună vreodată „ăăă … „. Eșuează, desigur, și permit acestui eșec să îi stânjenească. Deși reprezintă un aspect atât de neînsemnat al vorbirii, e uimitor cât de multe cercetări au fost făcute de psihologi și lingviști pe marginea acestui subiect. Permite-mi mai întâi să explic jargonul: ,,pauzele de vorbire pline” sunt „ăă”, ,,îî”, ,,mm” etc. ,,Pauzele propriu-zise” sunt momentele de tăcere. Lay și Burron au ales o înregistrare a unui orator în al cărui discurs pauzele de vorbire pline, pauzele propriu-zise și repetițiile apăreau cu o frecvență mare. Ele au fost eliminate la montaj dintr-o versiune a înregistrării.
Diferite grupuri de ascultători i-au acordat vorbitorului un punctaj pentru următoarele dimensiuni: ezitare, fluență, anxietate, tensiune și emotivitate. Ascultătorii au considerat caseta editată ca fiind mai fluentă decât originalul (deși doar într-o mică măsură). Interesant, nici ascultătorii de gen masculin, nici cei de gen feminin nu au considerat că vorbitorul dintr-o înregistrare ar fi mai anxios, mai tensionat sau mai emoționat decât cel de pe cealaltă înregistrare.
Acesta este un rezultat interesant, din moment ce ezitarea este văzută de obicei ca un simptom al anxietății, iar oratorii se tem de aceste ,,fenomene de ezitare”, după cum le numesc lingviștii. În realitate, se pare însă că ascultătorii nu percep emoții în vocea oratorului atunci când acesta ezită. Ezitarea pare a fi mult mai puțin importantă decât se tem oratorii. Există tipuri diferite de fenomene ezitante ce pot fi împărțite în: variații ale lui „Ăăă”, ,,Um” (numite și „pauze pline”); varianta „repetițiilor” ce include bâlbâiala, repetarea propozițiilor și frazelor deja rostite în timp ce vorbitorul se gândește la ce va spune în continuare sau când mintea i s-a blocat; ,,omisiunea”, care constă în părți ale frazei lăsate incomplete fără ca vorbitorul să-și dea seama; ,,reconstruirea propoziției”, când, după rostirea unei propoziții, vorbitorul o reia, folosind o structură diferită. În final, „greșelile de vorbire” în care sunt emise zgomote fără sens sau silabe distorsionate ce nu pot fi recunoscute. Multe studii nu au reușit să găsească vreo relație stabilă între emotivitate sau anxietate și aceste fenomene. Mark Cook ajunge la următoarea concluzie: ,,Prin urmare, punând lucrurile în balanță, se pare că anxietatea, temporară sau permanentă, nu are legătură cu folosirea lui «Ăăă … »”.
Și ritmul vorbirii a fost asociat cu anxietatea, pornind de la teoria evidentă că anxietatea va energiza comportamentul și îl va determina pe individul respectiv să vorbească mai repede. Cercetările arată că nu ai de-a face atât cu o producere mai rapidă a cuvintelor în sine, ci cu o reducere a pauzelor dintre cuvinte. Similar, a vorbi mai rar înseamnă să fii suficient de relaxat pentru a permite momentelor de tăcere să apară între cuvinte și fraze. Interesant e că rezultatele cercetărilor contrazic ideea că persoana emotivă vorbește mai repede atunci când se emoționează. De fapt, ,,în loc să vorbească și mai repede, ea vorbește mai rar”. În general, varianta „Ăăă … ” a anomaliilor din discurs nu se corelează cu anxietatea.
Datele arată că ascultătorii nu privesc ezitările ca pe un semn de anxietate, preferând totuși discursurile fără prea multe pauze. Chiar și oratorilor buni li se întâmplă din când în când astfel de fenomene de ezitare; în absența lor, exprimarea ar părea lipsită de naturalețe și mai degrabă artificială. Adevărul este că studiile asupra indicatorilor anxietății în vorbire nu au reușit să demonstreze că pauzele pline ar fi interpretate de ascultători ca semn de anxietate.
Fenomenele de ezitare nu sunt dovezi ale emotivității sau, cel puțin, nu sunt interpretate așa de către auditori. Există însă alte motive pentru a evita multe dintre ele; fenomenele stânjenesc caracterul direct al comunicării, iar auditorul își pierde încrederea în orator și în nivelul acestuia de stăpânire a materialului. Totuși, nu ar trebui să fie o sursă de îngrijorare; dacă se întâmplă așa, se prea poate ca frecvența de apariție să crească și nu să scadă. Aceste fenomene sunt cu totul firești, iar prezența lor în număr moderat îi transmite auditorului mai degrabă ideea de relaxare decât cea de anxietate.
Bibliografie:
Chritopher Tuk -,, Comunicarea eficientă ( Cum să le vorbești oamenilor)”, Editura Trei – 2009.
