Acum vreau sa uit de viata! Dupa 12 ani de casatorie, traiti si cu bune si cu rele, cu un sot nematurizat, lipsit de putere, delicatete si complexitate… nu mai stiu daca mai vreau sa traiesc.Teoretic stiu, trebuie sa traiesc, dar cum sa mai fac asta cand sotul meu m-a calcat in picioare la propriu numai pentru ca l-am amenintat ca il reclam sefului sau ca bea! Multiple traumatisme, coaste rupte… un ochi pus in mare pericol… Cand am fost externata, dupa 9 zile, si-a cerut iertare promitand ca nu mai bea si ca nu se va mai intampla. Stiti ce mi se pare cel mai grav si de neinteles, motiv pentru care am si apelat la sfatul dumneavoastra? IMI SPUNE INTRUNA CA EL NUMAI PE MINE MA ARE SI CA MA IUBESTE TARE MULT! Poate cineva sa imi explice mie cum atunci cand tii atat de mult la o persoana ii poti face un rau atat de mare??? La aproape patru saptamani de atunci eu nici nu ma pot uita le el. Cand trece pe langa mine imi ingheata inima de frica, ma gandesc cu groaza la ce s-a intamplat si nu pot accepta. Cine ma poate ajuta pentru a putea merge mai departe? Cum mai pot sta langa el daca imi este atat de frica? Cum sa cred tot ce-mi promite el acum, cand eu de 12 ani ii spun neincetat ca nu pot accepta nici macar ideea de bataie? Sincer, am mare nevoie de dumneavoastra! Multumesc. Claudia.
Buna ziua. Am o mica mare problema. Cand am bani la mine nu ma pot abtine sa ii cheltuiesc. Intru intr-o stare de genul ca nu stiu ce sa imi iau, ma framant, ma gandesc daca am nevoie sa cumpar ceva. Desi poate banii pe care ii am au o destinatie clara, eu nu mai tin cont de asta. Cheltui in nestire. E ciudat. Ce pot face? A, am uitat sa mentionez, sunt studenta in primul an la farmacie, locuiesc cu o pisicuta intr-o garsoniera. NU au relevanta detaliile… dar… Cum pot face sa controlez acest impuls? De multe ori ajung acasa fara bani, sau cu foarte putini, si nu stiu pe ce am cheltuit atat… ca nu cumpar cine stie ce. Nimicuri… Multumesc anticipat pt. sfaturi.
Buna. Sunt Aurelian si am fost diagnosticat cu aceasta boala (agorafobie) acum 3 ani. Am urmat un tratament (efectin) timp de un an fara prea multe rezultate. Sufar de o forma relativ usoara (cel putin asa imi place sa cred). Acum un an am facut o munca de teren devenind astfel dependent de masina. Daca ma puteti ajuta cu orice sfat v-as multumi profund. Momentan nu mai iau nici un fel de tratament. Un lucru ciudat, eram o persoana hiperactiva, calatoream foarte mult. Boala am invatat-o relativ repede in decurs de o luna, probabil ca daca nu as fi cautat dupa simptome nu stiam ce am? Va multumesc!
Am 30 de ani si sunt intr-o relatie de 8 ani; in primii 3 ani a fost mai mult o relatie la distanta, insa de 5 ani locuim impreuna; am mai avut mici certuri, dar nimic serios, insa acum trecem printr-un moment important de criza si se pune problema despartirii. Relatia noastra s-a racit; am avut o discutie acum cateva saptamani, mai mult la initiativa mea, fiindca eram convinsa ca ceva e in neregula: si-a schimbat obiceiurile, nu-mi mai spunea “te iubesc”, nu ne mai sarutam, petrecea mult timp in alta camera si comunicam foarte putin. Am inceput cu “Tu nu ma mai iubesti” (ne mai tachinam uneori asa), la care el mi-a raspuns “Ba tu nu ma mai iubesti”.
…….
L-am intrebat daca are sau a avut o relatie (mai ales ca petrece destul de mult timp cu o colega de serviciu cu care pleaca si se intoarce de la birou si despre care imi tot povestea o gramada de lucruri), insa a negat categoric. La un moment dat eram convinsa ca exista altcineva in viata lui, acum nu mai stiu ce sa zic. Oricum e evident ca si pe el il macina situatia si desi n-as putea spune exact la ce se gandeste, se vede ca nu-i e usor si ca in interiorul sau se da intr-adevar o lupta.
Am si eu o problema, dupa parerea mea destul de grava. Nu suport sa ma cert cu prietenul meu. Sunt foarte sensibila si absurda uneori. Incep sa plang si ma cuprinde anxietatea, de cele mai multe ori am si atacuri de panica. Problema este ca nici macar sa ridice vocea la mine nu suport, ma deprima si ma apuca frica. Ma gandesc doar ca ar putea sa ma paraseasca. Desi stiu ca o cearta mica este uneori benefica si constructiva, mai ales ca suntem doua firi foarte diferite… De fiecare data, inainte sa ma vad cu el, iau rivotril ca sa ma calmez. Totul pleaca din mintea mea, mi-este teama ca am putea sa ne certam. Am ramas cu teama din trecut cand am avut unele tensiuni intre noi si se despartise de mine. Ne-am impacat si totul a mers bine, insa eu am ramas cu aceeasi teama. Relatia este una tensionata si grea, avand in vedere ca este cu 15 ani mai mare ca mine si are o sotie si doi copii. As avea nevoie de un sfat. Am facut terapie 5 luni de zile, imi revenisem un pic si datorita faptului ca venise vara si m-am bucurat de soare. Sunt o persoana meteosensibila, iarna ma deprima iar vara mi se imbunatateste starea. Sunt constienta ca stric tot ce e frumos intre noi, dupa parerea lui relatia merge perfect, dar el nu stie de temerile mele. I-am mai spus uneori dar ma incurajeaza si imi zice ca tot raul este in mintea mea, ca nu avem de ce sa ne certam. Stiu ca atrag raul gandind asa, dar am aceleasi emotii de fiecare data chiar si acum dupa un an de zile. Gandurile mele nu s-au adeverit, insa eu continui sa ma gandesc la ce e mai rau. :((
Fiul meu imlineste in decembrie 17 ani; de doi ani refuza sa mearga la scoala. Se declara profund nefericit, isi petrece intreaga noapte la calculator iar ziua doarme. Chiar si in perioada in care nu a avut calculator (am considerat ca „este dependent” si i l-am luat) a refuzat sa mearga la scoala, motivand ca „nu-l intereseaza”. Suntem disperati, am apelat la mai multi psihologi, chiar si la psihiatru, fara sa vedem o solutie viabila care ar putea sa ne scoata din impas.Ce trebuie sa facem?
Problema mea este ca incerc sa-mi gasesc o prietena si nu reusesc. Mi-am facut un cont pe un site de intalniri si am trimis mesaje la vreo 10-15 fete. Pe toate le-am intrebat: vrei sa vorbesti cu mine?, vrei sa vorbesti cu mine? Doar una a spus da si, dupa ce am vorbit pe mess, a spus ca ii place cum arat, dar nu ii place „psihicul” meu, cum s-a exprimat ea. Am rugat-o sa-mi dea mai multe detalii, dar a spus ca e mai bine pentru mine sa nu imi spuna ce anume nu ii place la „psihicul” meu. Acum nu stiu ce sa mai fac, ca pe site-ul asta sansele sunt slabe. Ai putea sa ma ajuti cu un sfat, cu ceva? Am 28 de ani si… Multumesc mult!
Ma numesc Catalina, am 21 de ani, urmez Facultatea de Psihologie Iasi, in acelasi timp si lucrez ca receptioner la un hotel. Intrebarea mea este CUM AS PUTEA FACE FATA STRESULUI? Uneori intru in niste stari depresive de neimaginat chiar si eu ma sperii… Nu mai spun cand sunt in tura de noapte si trebuie sa plec la serviciu simt ca tot universul meu se risipeste. Am incercat sa-mi caut in alta parte insa… nimic… Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca sistemul din Romania e prea DEFECT!!! Va rog ajutati-ma cu un sfat!
Am doar 17 ani si simt ca traiesc degeaba. Nu mai am prieteni, nici nu cred ca am avut. Toti erau falsi. Ma foloseau pentru diverse treburi la scoala sau in caz ca nu aveau cu cine iesi. Si eu mereu ramaneam pe dinafara cand aveam nevoie de ceva. De ce nu am fost in stare sa imi gasesc o prietena adevarata cum are toata lumea? Si nici un prieten. Am nenumarate complexe privind aspectul fizic. Ma simt foarte rau. De mica m-am simtit in plus. Si simteam ca nu merit nimic. Azi sunt extrem de complexata si nu stiu sa reactionez la rautatile celor din jur.. :(( Ajutor!
De ce fetita mea in varsta de 5 ani, uneori uita nu si mai aminteste ce s-a intamplat in ziua respectiva la camin de exemplu, nu mai stie ce a mancat cand o intreb. Stie foarte multe poezii, cantece, le memoreaza foarte repede si bine, dar intampinam asemenea probleme ca uita unele lucruri facute recent. Oare este o problema? Va rog sa-mi dati un raspuns. Va multumesc. Cu stima, Pop Maria Zalau.
Sunt mama unei fete de 14 ani si de curand are prieten. S-au cunoscut pe net. Am incercat sa-i explic ca sunt de acord dar scoala ar trebui sa fie pe primul plan problema mea este ca in starea de fericire la care este ea acum nu stiu cum s-o mai iau si daca ma fac inteleasa. Sotul meu este plecat din tara, lucreaza in Germania. Ideea este ca la anul o asteapta examenele (este in clasa a VIII-a), iar respectivul baiat a renuntat la scoala in favoarea muncii.Un sfat de specialist chiar mi-ar prinde bine. Va multumesc.
Cum pot trece peste faptul ca sotul meu mi-a marturisit anul trecut ca a avut o perioada cand se gandea la o colega de a lui si asa zisa atractie fata de colega lui a tinut vreo 6-7 luni, dar ca nu m-a inselat fizic ci doar sentimental? De atunci simt o ura fata de el, cu toate ca se poarta foarte frumos cu mine si eu incerc sa trec peste asta dar nu pot. Acum vreo 3-4 luni am facut o depresie din aceasta cauza, plangeam in fiecare zi. Nu stiu cum as putea trece peste asta, ca ma urmareste aproape tot timpul si-mi amintesc de trecut. Sunt constienta ca nu fac bine, dar ce sa fac?
De cateva luni m-am casatorit, ceea ce nu mi-a adus fericirea, din cauza ca el este numai cu familia lui… Daca incerc sa vorbesc cu el despre ai lui incepe sa faca urat. Mama si sora lui se comporta foarte urat cu mine. Se baga in viata noastra, tot timpul trebuie sa ii dam mamei lui explicatii.
Eu m-am saturat. De 4 zile nu vorbesc cu el iar daca incerc sa intru intr-o conversatie tot el incepe sa strige si sa faca urat… Cred ca voi ajunge la divort.
O zi buna!
Moment sau viitor? De mai bine de 1 an si 6 luni sunt impreuna cu Y, si ne intelegem foarte bine, insa el are 22 ani iar eu 29. Nu de putin ori ma gandesc daca in viitor nu-l va afecta relatia cu mine, avand in vedere diferenta de varsta. Ne este bine pe moment sau ne va fi si in viitor? Nu stiu daca ar trebui sa renunt la el acum sau sa ne bucuram de ce ne ofera relatia noastra? Va multumesc!
Ma numesc Manuela si am 20 de ani. Nu scriu pentru mine, ci scriu pentru tatal meu. Am ajuns la concluzia ca este dependent de jocuri de noroc, de jocuri electronice. Toate acestea au inceput dupa ce a iesit la pensie. A fost un politist foarte respectat, cel mai bun dintre toti, un model pentru mine si pentru surorile mele. A avut un mic accident si a iesit la pensie pe caz de boala. Initial am stiut ca o sa-i fie foarte greu sa renunte la statutul social pe care il avea in incinta penitenciarului Codlea si in afara acestuia. Dar a inceput sa gaseasca placere in alte activitati, pescuit, iesit in oras cu prietenii la o carte, la table. Apoi a gasit o alta placere care l-a adus in starea in care este acum. Jocurile electronice, de noroc. La inceput stiam de la alti prieteni care jucau pe-acolo, ca nu baga multi bani ( 5 lei ) si nu mi se parea grava situatia, dar cu timpul suma crestea, ajungand la milioane. Acum am aflat ca i-a furat si un card mamei mele. Mama mea este disperata si nu mai stie ce sa faca. Vreau sa o ajut. Va rog din suflet sa imi raspundeti si sa-mi spuneti ce trebuie sa facem. Va multumesc foarte mult.
De curand am intrat la facultate si m-am mutat in Bucuresti. Sunt la o sectie foarte buna, am cateva rude care imi sunt alaturi insa am o problema: Nu pot umple golurile din interior. Ma simt exagerat de singura, ma straduiesc sa dau un sens vietii mele (invat, incerc sa ma descopar in arta-muzee, vernisaje, carti etc; cunosc o multime de oameni s.a.m.d.), insa nu reusesc. Cu parintii nu am si nu am avut niciodat o relatie apropiata (nu a existat comunicare nici intre mine si ei dar nici intre ei), iar prietenul meu nu e din acelasi oras si ne vedem rar si impotriva vointei parintilor. Simt ca ma indrept spre nicaieri. Mi-ar placea mult sa fac voluntariat, sa ma dedic oamenilor care au nevoie fiindca asa uit de mine, dar programul facultatii nu-mi permite. Va rog sa-mi recomandati o carte sau ceva care sa ma ajute sa descopar de ce ma simt asa, de ce nu pot trece peste si cum ar trebui sa aborez situatia. Va multumesc aticipat!
Ma numesc Nicoleta, am 38 de ani, sunt divortata de 6 ani, am 1 copil. Am fost in Italia sa lucrez, mi-am dus si fetita cu mine. Am lucrat ca ingrijitoare la o batrana intr-o familie buna si acolo am cunoscut un barbat pe internet. Timp de o luna am conversat cu el si pe urma am decis sa ne si intilnim sa ne cunoastem mai bine. M-am indragostit de el la prima vedere. Eram fericita cum nu am mai fost niciodata, etuziasmata ca in sfarsit mi-am gasit jumatatea si el era la fel dar… Nu a durat mult pentru ca el nu mi-a spus de la inceput ce probleme are, ca e casatorit si nu se mai intelegea cu sotia de 5 ani pentru ca ea este alcoolica si imi spunea ca vrea sa se separe de ea de mult dar nu avea curajul pentru ca si el are o fata in virsta de 17 ani si pentru ea nu a facut acest pas. Mai avea si alte probleme dar nu mi le-a spus de la inceput si eu am inceput sa nu mai am incredere in el si l-am inselat cu un alt barbat crezand ca si el ma insela… Stiu, am gresit si i-am spus si lui ce am facut. El m-a iertat si am continuat relatia. Dupa accea el mi-a spus ca vrea sa stam impreuna ca el s-a separat de nevasta lui si urma ca eu sa imi las serviciul si sa stau cu el. Eu mi-am lasat serviciul si trebuia sa mergem, eu si fiica mea, la Bari sa locuim cu el, doar ca sotia lui nu a parasit domiciliul si eu m-am intors in tara. Dupa 3 luni, sotia lui a plecat. Sunt in tara de 2 ani, am tinut legatura cu el prin telefon, zilnic ma suna 3-4 ore si de atata timp imi promite ca vine si o sa fim o familie asa cum mi-am dorit eu, dar din cauza problemelor lui nu a mai venit… Si eu stau si il astept si nu mai stiu ce sa fac. Am ajuns la capatul rabdarilor, am ajuns sa nu mai cred in acest om pe care il iubesc enorm si de fiecare data cand vorbesc cu fiica mea despre el imi vine sa plang. Plang tot timpul cand ma gandesc la el si in acesti 2 ani nu am cunoscut pe nimeni, m-am izolat de prieteni, nu mai ies nicaieri si nu stiu de ce mai stau sa-l astept sa vina… Ce ma sfatuiti sa fac? Sa rup legatura cu el sau sa-i mai dau o sansa si sa-l inteleg cate probleme are el si sa-i cred minciunile…
