As vrea sa te rog sa ai rabdare sa citesti povestea de mai jos. Poate ti se pare una comuna si banala, dar eu am trait-o pe pielea mea si, crede-ma, si azi simt gust amar cand imi amintesc ce am patit. Am avut o relatie de 4 ani de zile cu o persoana minunata, pe care o credeam jumatatea mea. Fiind amndoi mai impulsivi, relatia noastra a avut parte de multe suisuri si coborasuri, dar intotdeauna ne-am iubit foarte mult. Am plecat vara trecuta in State cu prietenele mele si cu el, si acolo, din cauza stresului foarte mare si a altor factori, am inceput sa ne certam foarte des. El se consola destainuindu-se unei prietene de-a mele. Bineinteles, fata in cauza era o prietena foarte buna de-a mea. Am venit din State si certurile au continuat. Ne-am facut planuri de a merge impreuna de Revelion. Dar cu o saptamana inainte de sarbatori ne-am despartit. A fost foarte dureros pentru ca il iubeam foarte mult, dar prietena asta a mea m-a consolat zicand ca si ea a trecut prin ce am trecut eu. Si uite asa am plecat la Revelion. Acolo, despartiti fiind, mi-a zis ca ma iubeste foarte mult dar ca nu mai putem fi impreuna pentru ca ne certam. Dar cu 2 ore inainte de anul nou am aflat ca prietena mea si el sunt impreuna. Tot in seara aia am aflat ca ea il iubeste in secret de mai bine de un an de zile. Am plecat acasa, bineinteles foarte bulversata si dezamagita in acelasi timp. A fost groaznic ce a urmat pentru ca prietena asta a mea sta la 2 etaje mai jos decat mine si ei au continuat relatia si dupa aceea. Deci ii vedeam aproape in fiecare zi. Bineinteles tipul m-a cautat si dupa aceea, sa-mi dea explicatii si sa isi ceara scuze pentru ca ma iubeste, dar nu a mai avut nici un sens, raul era deja facut. A trecut timpul, am inceput sa ma vindec, sa ma schimb. Am pus un accent mai mare pe felul in care arat si pe viata mea profesionala. Intre timp am cunoscut pe cineva care il stia pe fostul meu prieten si mai ales care stia si ce am patit eu. Am inceput un fel de relatie in care ne vedeam mai rar. A inceput sa-mi placa foarte mult de el. Persoana de care povestesc e foarte inchisa si rece, asa a fost obisnuit si acasa, in familie. Eu mi-am pierdut increderea in mine si din cauza aceasta, de frica de a suferi din nou evitam multe discutii cu el. Din aceasta cauza noi nu comunicam foarte bine. Ne-am despartit pentru ca lui ii este frica sa nu ma dezamageasca asa cum m-o dezamagit fostul. Dar de cand ne-am despartit am cautat amandoi situatii in care sa fim impreuna. Ba m-a ajutat sa ma mut, ba mi-a cerut ceva proiecte ba mi-a montat un dulap, am iesit la un suc sa ma revansez. Problema e ca el e foarte timid si inaintea mea nu a mai avut nici o relatie. Prietenii comuni nu stiu ca noi doi ne-am despartit, iar el in peajma lor se poarta de parca am fi impreuna, dar fara sa ne sarutam. As vrea sa-i spun ca mie inca imi place de el. Problema e ca eu nu mai am incredere in mine de cand am patit-o. Ce-mi sugerezi, sa-mi iau inima in dinti si sa-i spun ca imi place de el, sau sa merg inainte si sa-mi vad de viata? Mi-ar placea sa imi raspunzi, desi cred ca textul pe care l-am scris e foarte lung.
Am o mare problema!! Am un prieten de 3 ani si am inceput sa vorbim despre nunta numai ca avem o problema cu o fosta iubita de a lui. El doreste sa o invite la nunta eu nu! El spune ca o invita la nunta doar pt ca ii este si vecina si trebuie!! Intrebarea mea este:sunt eu geloasa si absurda cand nu vreau o fosta iubita la nunta mea? Mentionez ca ea a fost prima femeie din viata lui si ca el a tinut mult la ea. Astept raspuns.
Buna ziua. Am o relatie cu prietenul meu de aproape 6 ani si as avea nevoie de sfatul dumneavoastra. Mereu cand avem o discutie mai serioasa sau in contradictoriu si ajungem la cearta el nu prea vorbeste in momentele astea, se inchide in el. Nu e genul care sa ia taurul de coarne si sa isi expuna parerea in asa fel incat sa discutam ce ne deranjeaza pe fiecare ca pe viitor sa evitam conflictele. Dupa cearta cateva zile e schimbat, e mai rece, mai distant si imi spune mereu ca nu e in apele lui din cauza ca ne-am certat. Eu am tot incercat sa-i spun ca intr-o relatie mai sunt si certuri si ca trebuie sa discutam cat mai mult si sa ne spunem ce ne place ce nu ne place, ca sa vedem ce putem face ca sa mearga totul bine itnre noi. Insa el mi-a spus ca ii place totul si chiar daca ar avea ceva de spus cu privire la mine nu mi-ar spune pentru ca nu vrea sa ma schimbe. Nu stiu cum sa-l determin sa vorbeasca si sa fie deschis cu mine atunci cand avem o problema de rezolvat sau atunci cand mie nu-mi convine ceva cum sa fac sa ii spun in asa fel incat sa nu-l inhib si sa poata sa vorbeasca si el? Sa pot afla mai multe despre ce gandeste el. Are putine momente cand se deschide si vine el in intampinarea mea si deschide anumite subiecte, pune intrebari despre relatia noastra si totul e perect atunci pentru ca il vad si il simt ca vrea sa comunice, dar asta se intampla destul de rar, iar pentru mine e important sa discutam atunci cand ne confruntam cu o problema, cand avem un conflict. Noi avem si o relatie mai la distanta pentru ca el este navigator de 1 an de zile si sta doar 3 luni acasa si 3 luni pe mare. Va rog sa ma ajutati si sa-mi dati cateva sfaturi. Va multumesc.
Prietenul meu sufera de ADHD, cum as putea sa il ajut?El are 25 de ani, uita des lucruri importante, se enerveaza din te miri ce, nu se integreaza in colectivul de la serviciu, este impulsiv, nu are reactii violente nici acar verbal, nu bea in schimb fumeaza mult, este constient ca are o problema si vrea sa trecem peste aceasta dar nu stim cum.
Am 22 de ani si traiesc un cosmar. Nu am decat prieteni falsi care ma considera o fraiera pentru ca mie imi place sa fiu mai copilaroasa. Asa uit de necazuri. Tatal meu a murit cand aveam 15 ani si am ramas cu mama si fratele meu si cu o bunica, care ne uraste. Cred ca este bolnava, are crize, sparge tot prin casa, ne blesteama si ne alunga mereu, deoarece casa este pe numele sau. Imi vine foarte greu sa vad cum distruge lucrurile pe care le-am cumparat in rate, cum sparge usile si tot ce prinde. Mama munceste zilnic, pana tarziu si totul cade pe umerii mei. Si eu lucrez si din salariul meu ma intretin la facultate. Dar mi-e tare greu cu stresul din casa. Cateodata imi vine sa dispar si sunt foarte necajita ca nu am si eu o viata normala si linistita. Nu am cu cine sa vorbesc, iar lumea are o impresie cu totul gresita, vina fiind a noastra, pentru ca ea este batrana. Am incercat sa evit scandalurile, m-am purtat ireprosabil fata de ea dar m-am speriat cand a inceput din senin sa ma blesteme si sa imi spuna sa plec ca nu am ce cauta in casa ei. Nu mai am tragere de inima sa fac nimic. Imi vine sa las totul asa, spart. Bunica mea ma distruge psihic! Mi-e frica sa nu se intample ceva cu noi. Nu stiu ce sa fac! Va cer cu disperare sfatul!
Prietenul meu imi reproseaza ca nu poate merge mai departe in relatia cu mine pentru ca nu am reusit sa aprind „scanteia” in sufletul lui, desi ne cunoastem de 3 ani. Este o persoana pragmatica, cerebrala. Insa, dupa cum spune, viata lui este ghidata 51% de puterea mintii si 49% de puterea sufletului. Imi doresc foarte mult sa am o relatie stabila si de durata langa el. Multumesc, Corina.
Ma nmesc Zaharescu Elena, 36 ani, sunt fizioterapeut. As vrea sa stiu ce ati putea recomanda pentru nelinistea mea in privinta diagnosticului mastoza fibrochistica. Am facut ecografie, iar medicul mi-a recomandat un chirurg de la Bucuresti care m-a vazut si a fost de acord sa ma opereze. A spus, insa, ca ma opereaza cind ma hotarasc eu. De aici am facut o usoara depresie. Am fost la endocrinolog si mi-a prescris diufaston si mastodinon, am fost si la un medic homeopat care mi-a spus ca am facut cea mai buna alegere ca nu m-am operat si am urmat un tratament homeopat. Problema este ca nu reusesc sa ma adun si tot ma gandesc ca poate fi si mai rau. As vrea sa trec mai usor peste asta ptentru ca am intilnit foarte multe femei care au aceasta dereglare si nu le sperie deloc. Plus ca vreau sa ma inscriu si la facultatea de psihologie si deabia astept sa incep. Astept raspuns. Va multumesc.
P.S. Cam de vreun an am si o artroza instalata pe umarul sting exact pe partea stinga unde am descoperit nodulul la san si cum iau antiinflatoare ma lasa si umarul si dispare si nodulul (la ecograf s-au vazut mai multi).
Buna ziua. Ma intreb daca nu cumva de dragul parintilor mei am renuntat la a-mi implini visele, la a fi fericita si am decis ceea ce voiau ei… Sufar de o maladie mentala grava si am nevoie de timp pentru recuperare, totusi la implicarea mamei, am lucrat 9 ani in invatamant, ceea ce nu ar fi trebuit, caci mi-am sacrificat astfel anii tineretii, avand tot timpul nevoie de medicatie. Acum parintii mei par a fi inteles ca imi este oarecum interzis sa ma stresez, dar mi-au propus sa ma pensionez, desi am numai 6 ani vechime, nemai pasandu-le de fericirea mea. Simt ca am gresit mult. Am urmat un curs la scoala de arta, tarziu, la varsta de 32 de ani, acum vreau sa termin anii de studii. As fi fost mult mai fericita daca in loc sa aleg facultatea de geografie, pe gustul parintilor, drept a doua facultate, as fi ales o facultate de design vestimentar, caci sunt pasionata. Arta imi aduce multa satisfactie si implinire spirituala, oamenii zambesc si sunt incantati. Desi am promisiunea unui barbat strain de ajutor financiar, eu totusi nu vreau sa ma mai complic si cred ca voi renunta la visul de a ajunge designer vestimentar, avand si posibilitatea unui nou serviciu la un orfelinat, anul viitor. Ma tem ca voi avea nevoie de medicatie din nou si as vrea sa ma casatoresc si, in sfarsit, sa incerc sa am un copil, cu orice risc. Exista posibilitati de cursuri de design la distanta, convenabile si m-as putea implini ca artist amator care expune. Sunt neincrezatoare in propriile forte. Am avut multa nevoie de un psiholog in anii copilariei si ai tineretii; chiar de tratament, cand eram copil. Parintii mei s-au eschivat pana in ultima clipa de la acest lucru. Simt ca nu am grija suficienta de mine si nu aleg din timp ceea ce este bine pentru mine. Desi nu mai sufar de anxietate atat de mult, totusi am ganduri pe care nu pot sa le alung doar cu un zambet sau prin credinta.
Sunt in clasa a 12-a. Mi-as dori sa dau la aviatie stiu ca se intra greu, in urma unui riguros examen psihologic. Doar 8-10% din candidati trec de proba psihologica. Apoi un test medical foarte amanuntit. Nu am cu cine sa ma sfatuiesc si as dori niste sfaturi si un test psihologic asemanator cu cel de la aviatie (greu) ca sa stiu daca am sanse sau daca ma orientez spre altceva. O a doua optiune ar fi la tehnica dentara.pentru mine este foarte stresant, imi doresc din toata inima sa stiu ca ce voi face mi se potriveste. Sper sa ma ajutati. Multumesc.
Am aflat ca am hipotiroidie si asta m-a dat peste cap. Ma simt foarte speriata mai ales ca medicul mi-a spus ca voi urma tratament toata viata. Nu stiu ce sa mai fac, parintii nu sunt alaturi de mine, din contra, mereu ma iau peste picior datorita acestui lucru. Va rog ajutati-ma, spuneti-mi daca exista vreo sansa sa ma pot vindeca si cum sa fac sa fiu mai putin obsedata de lucrul asta.
Cum poti sa-ti recapeti increderea in sotul tau dupa ce ai aflat ca acesta te-a inselat? Sotul meu are o relatie de ceva timp (2,3 ani, nu stiu exact pentru ca nu vrea sa recunoasca) cu o alta femeie. Am aflat de relatia lor in februarie anul acesta. Dupa ce am discutat, am hotarat sa o luam de la capat si mi-a promis ca va inceta relatia cu aceasta femeie. Au fost numai minciuni. De curand am aflat ca a continuat relatia. Am discutat despre divort, dar nici nu vrea sa auda. Imi spune ca ma iubeste si ca nu poate sta fara mine si fetita noastra. Trebuie sa va spun ca sotul s-a mutat cu serviciul intr-un alt oras de 1 an de zile si tot acolo s-a mutat si amanta lui, deci sunt impreuna in timpul saptamanii, iar noi ne vedem doar la sfarsit de saptamana. I-am spus ca trebuie sa se intoarca acasa daca vrea sa ne salvam casnicia. Nu-mi da nici un raspuns. Este evaziv, spune ca ” o sa ma intorc”. Ce sa fac ? Nu-l mai recunosc pe omul cu care m-am casatorit acum 13 ani. Mai merita sa incerc sa salvez aceasta casnicie? Ce impact va avea divortul asupra fetitei, care are 9 ani si jumatate? Va rog sa-mi dati un sfat. Va multumesc.
Buna ziua. Am si eu o mare problema. Am terminat liceul la zi in 1994, nu am dat bacalaureatul. Imediat dupa aceea am inceput sa muncesc ca vanzatoare si nu am mai invatat ca sa dau bacul. Pana acum nu am facut alta meserie in afara celei de vanzatoare, dar as vrea sa incerc si altceva. Si, cu toate astea, nu sunt in stare sa ma mobilizez sa incep sa invat altceva. Spre exemplu imi place foarte mult calculatorul, incep sa invat (ex. webdesign), am ajuns aproape la finalul cursului dar l-am abandonat. Nu sunt in stare sa finalizez ceva. Va rog sfatuiti-ma. Va multumesc.
Am probleme foarte mari. Nu ar trebui sa vi se para ciudat ca am aceasta varsta deoarece inca de la 15 ani m-am confruntat situatii care depaseau nivelul meu de intelegere dar a trebuit sa le accept si sa le inteleg. Sa ma maturizez sufleteste, nu insa in cel mai frumos mod. Cred ca e prima data cand vorbesc cuiva despre asta dar adevarul e ca deja am inchis in mine atatea lucruri incat am inceput sa-mi vars nervii exact acolo unde nu e cazul, periclitandu-mi pozitia la job, la scoala. Simt ca nu pot sa merg mai departe pentru ca toata viata mea deja se duce de rapa incet-incet, fara a putea sa repar nimic. Nu am putut sa vorbesc nimanui despre asta, de rusine ca trec prin asa ceva. Am o familie cu probleme, am impresia ca din cauza lor sunt asa si mi-e groaza ca-mi voi trai toata viata dorindu-mi sa ajung un om normal. Au fost momente cand am vrut sa arunc cu mobilul in perete sau sa-mi bag cutitul in mana sau pur si simplu sa uit ca exist. Nu vreau sa ma sinucid pentru ca nu am ce sa omor din mine. Eu nu am existat niciodata, eu nu-mi aduc aminte sa fi simtit ca traiesc pana acum, cu atat mai putin sa fi fost vreodata fericita. Si nu am fost macar ca acei oameni care traiesc toata viata singuri si deprimati fara sa dea socoteala nimanui, dar care au macar liniste. Eu a trebuit sa ma tarasc prin viata, sa ma zbat, sa suport, sa rezist, sa supravietuiesc. Aceste cuvinte descriu perfect ce am trait eu pana acum. Am ajuns sa urasc prietenii care imi impartasesc experientele lor incredibile si bucuria lor fenomenala pentru viata… Am ajuns sa-i evit pentru ca nu-si dau seama cat sunt de nefericita, pentru ca te desconsidera ca nu traiasti ca ei, in loc sa incerce sa inteleaga prin ce treci, asa ca sunt atat de singura incat am impresia ca nimic nu ma mai poate rani si ca nimic nu va fi mai bine vreodata. Nici nu stiu ce vreau de la tine. Nici de la mine nu stiu ce vreau, stiu doar ca vreau sa ma trezesc intr-o dimineata si sa fiu fericita ca traiesc, nu sa traiesc mereu din pura obligatie, avand convingerea ca nu valorez nimic ca om. Iti voi spune povestea concreta a vietii mele dupa ce ma voi convinge ca cineva intelege despre ce naiba vorbesc.
Sunt intr-o relatie cu un barbat insurat, ne vedem foarte rar, am inceput aceasta la 2 ani de cand ne-am cunoscut, dupa lungi analize proprii si cred nu numai. Este multa suferinta dar si fericire pe care nu am mai cunoscut-o pana acum. Il iubesc si spun aceasta cu toata convingerea. Sunt multe lucruri de detaliat dar nu stiu exact cat pot sa va „deranjez” cu problema mea. Practic o intrebare clara nu am. Sunt momente cand stiu ce vreau si altele cand nu. Ce as dori sa-mi puteti transmite este acea lumina a unui om detasat si competent care sa ma ajute pe mine sa continui… in ce sens, nu stiu nici eu. Va multumesc!
PS : In masura in care imi spuneti ca pot sa va dau detalii am s-o fac. Chiar as fi vrut sa gasesc un psiholog, sa ma duc la el, dar am considerat ca nu e chiar nevoie, pot sa imi revin singura, sa gasesc resurse interne. Nu consider eu ca sunt intr-o stare depresiva. Mai am momente de tristete dar trec… Nu asta e problema. Problema e ca vreau sa gasesc calea cea buna, cu un pic de ajutor. Va multumesc!
Am 20 de ani, dar nu reusesc sa ma hotarasc daca sa continui studiul literaturii sau sa ma indrept totusi catre psihologie. As vrea sa-i ajut pe copiii cu probleme similare celor ale nepotelului meu, care este autist. Traiesc o vina intensa (probabil, superegoul meu excesiv de dezvoltat dainuie si acum) legata de faptul ca l-as putea abandona. Stiu ca drept ar fi sa fiu cinstita si responsabila mai intai fata de mine, ca sa pot fi si eu fata de ceilalti.
Suntem impreuna de patru ani si jumatate. Am apreciat mult la el ca a avut rabdarea sa astepte momentul in care m-am simtit pregatita sa facem sex. De multe ori insa nu simt dorinta, simt doar presiunea unui act sexual. Nu-mi place sa ma simt fortata, ci doresc sa vina de la sine. Astfel, ca sa simt si eu ceva, am recurs tot mai des la cate un pahar cu vin. Dar nu vreau ca dorinta mea sa vina datorita alcoolului.
Nu suntem multumiti de viata, nu suntem multumiti de lume. De semenii nostri nu suntem multumiti. Ne dezgusta mizeria pe care nu stim sigur cine o face pe strazi si prin paduri. Ne revolta impertinenta functionarilor de la ghisee, insolenta politicienilor, aroganta celor bogati, nepasarea trecatorilor, frivolitatea vedetelor, indiferenta medicilor, rapacitatea oamenilor de afaceri, incultura tinerilor, egoismul tuturor, viteza, inghesuiala, poluarea, blocajul – cand nu mai e viteza –, marfa proasta, preturile mari, profitorii, parvenitii, speculantii, oportunistii, ligusitorii, bagaciosii, invidiosii…
Buna. Sunt casatorita de 21 de ani. Am avut o relatie extraconjugala timp de 1 an. Sotul a aflat de aceasta relatie. Sunt in mare incurcatura. Nu-l mai pot accepta pe sotul meu care imi reproseaza permanent. Nu vrea sa divortam. Ma terorizeaza. M-am inchis in mine si nu mai pot comunica cu sotul meu pe nici un plan. Ce ar trebui sa fac? As divorta eu dar am 2 copii mari si mi-e greu sa ma despart de unul dintre ei. As dori un sfat. Simt ca-mi pierd controlul.
Sotia mea are orgasm doar prin stimularea clitorisului. In timpul actului sexual nu simte mai nimic. Practic sunt singur in timpul actului. Am incercat cam tot ce se putea. De schimbat partenerul, evident nu se pune problema. Nici chiar asa. Suntem tineri, 25 respectiv 23. Ne iubim. As vrea sa fie mai bine pentru ca pe mine ma afecteaza foarte tare. Aceasta situatie ma face sa ma simt cam badaran, adica eu simt si ea nu. Am incercat creme, picaturi, branca ursului sau asa ceva, tandrete, masaje, uleiuri, comunicam. Tot nimic. E bine totusi ca are cand ii stimulez clitorisul, dar as vrea ca sa fie mai multa euforie, sa nu fie doar un simplu act, indiferent ca e doar o partida de sex sau dragoste cu pasiune care sa se finalizeze la fel. As vrea mai multa excitatie din partea ei. Da, asta e. Excitatia. Nu se excita decat foarte greu si nu o tine mult. Suntem tineri si frumosi, deci nu se pune problema ca nu suntem atrasi unul de celalalt. Ce as putea sa fac? Ar trebui consultat un medic? Ma duc si eu, impreuna cu ea. Dar nu stiu la ce doctor si ce fel de doctor. Ar trebui facute ceva analize? Suntem din Cluj, deci daca ati putea sa ne recomandati ceva… Pe cineva… Sau eventual niste sfaturi… Multumesc mult.
