Am o relatie de mai bine de 1 an. Prietenul meu nu a fost casatorit, dar are un copil dintr-o relatie anterioara. El pastreaza legatura cu fosta iubita, in sensul ca sunt buni prieteni. Trebuie sa precizez ca ei se cunosc din copilarie si au avut o relatie de 11 ani. Ea s-a casatorit, iar copilul nu stie ca tatal sau real este prietenul meu care, inainte sa-l cunosc, mergea regulat in vizita la ei. Si dupa ce am inceput sa fim impreuna, el mergea la ei si voia sa merg si eu cu el la fosta prietena si mi-a marturisit ca simte nevoia sa o vada, sa-i poarte de grija. In plus, nu poate vorbi despre fosta lui iubita. La inceputurile relatiei noastre, devenea chiar agresiv cand venea vorba despre asta. Pretextul sau era ca nu poate vorbi despre trecut. Am incercat sa inteleg si am convenit ca macar chestiunile ce tin de prezent sa ni le impartasim. Nici asta nu a reusit prea bine. De fiecare data trebuie sa fac super eforturi sa il determin sa se deschida. In plus, ea are tot felul de pretentii despre care el nici nu-mi spune. De multe ori m-a pus in fata faptului implinit. De exemplu: ii cere prietenului meu sa mearga la cumparaturi cu ea de Craciun, i-a cerut sa-i duca la mare cu masina si sa-i aduca de acolo. Prietenul meu nici nu m-a consultat in sensul asta. Explicatia care mi-o da tot timpul este ca sunt buni prieteni si ca se cunosc de foarte mult timp. Am fost ocupati o perioada cu amenajarea casei in care stam si nu am mai trecut pe la ei. Prietena lui s-a suparat. Apoi, s-a mai suparat ca prietenul meu nu i-a dat bani mai multi de Craciun (in afara de alocatia pentru copil). Acum nu mai vorbesc. Simteam cateodata ca prietenul meu ma considera oarecum vinovata pe mine ca ei s-au certat. In prezent, ei nu se mai vad (cel putin asa stiu eu) pentru ca sunt certati. Pe mine ma deranjeaza toata ideea asta si a inceput sa devina chiar o obsesie. Eu am acceptat faptul ca are un copil, nu si o fosta iubita. Imi vine foarte greu sa inteleg si ma intreb daca voi reusi vreodata. Credeti ca de fapt el o mai iubeste? Ma mai intreb daca a reusit sa accepte ca nu mai este cu ea (desi au trecut aproape 9 ani de cand s-au despartit oficial). Cum ar trebui sa procedez ? Ce trebuie sa fac si cum sa ma comport? Mai mult, ma oboseste chiar si comportamentul lui cateodata. Nu este deschis, il simt de multe ori rece si departe, chiar daca fizic este langa mine.
Buna, am o mare problema cu mama mea care nu accepta relatia cu prietenul meu. Situatia e grava deoarece a inceput sa faca tot felul de crize. Am 24 de ani, lucrez ca programator si ea nu e in stare sa respecte decizia mea. Mentionez ca in urma cu 15 ani a suferit un soc la moartea fratelui meu de care avea atunci 19 ani. Ce as putea face ca sa o scot din starea depresiva in care este? Nu vrea sa accepte nimic de la mine si isi doreste moartea. Mi-e frica sa nu fac si eu o depresie deoarece tin mult la ea dar nu pot renunta nici la relatia mea. Cum sa o fac sa realizeze ca nimeni nu ii vrea raul? Multumesc.
Ma consider o persoana echilibrata si am si un fizic placut si cu toate acestea imi este greu sa imi gasesc perechea; nu ma simt singura dar simt ca imi lipseste ceva si am sentimentul cateodata ca lumea din afara nu ma percepe asa cum sunt eu; prietenoasa si flexibila „open mind”, reusesc sa socializez doar – orice indiciu sau indrumare este de apreciat!
Buna! Am aflat de site ul asta de la o prietena de a mea si as dori sa pun si eu cateva intrebari. Trec printr o perioada cam dificila din viata mea. E vorba despre o relatie cu un baiat. As vrea sa am parte de niste sfaturi din partea ta. Crezi ca ma poti ajuta? O sa iti spun in mare depre ce este vorba. Am avut o relatie de cateva luni in care ne-am iubit foarte mult. Ne-am despartit din cauza lui pentru ca el ma vedea plictisitoare, relatia s-a incheiat in luna octombrie, dar de atunci continuam sa ne vedem, eu inca il iubesc mai mult decat orice pe lumea asta, nu stiu ce sa fac, cum pot sa renunt la el, mi-e frica sa nu fi devenit o obsesie pentru mine! Sunt momente in care se poarta cu mine ca si cum am fi cel mai fericit cuplu din lume dar in cateva zile totul se schimba ca si cum nu ne-am cunoaste. Avem acelasi cerc de prieteni, iesim in oras tot timpul impreuna si nu suport ideea sa il vad cu altele. Imi face in ciuda? Sau pur si simpul pentru el am ramas doar o fata pe care o cauta atunci cand are nevoie ? Nush ce sa mai zic sunt disperata , prietenii mei sunt foarte dezamagiti de mine, paritnii nu ma mai recunosc, ma cert cu toata lumea… Daca o sa ajungem sa avem o oarecare comunicare o sa intru in detalii sa iti spun de unde a pornit si unde s a ajuns. Multumesc pentru intelegere!!!
Sunt divortata, locuiesc cu fostul meu sot si sunt insarcinata in 7 luni. Am divortat de comun acord deoarece sotul meu avea o relatie cu o prietena de familie. M-am intors acasa la el spunandu-mi ca a terminat-o cu persoana aceea. Desi insarcinata, el inca pastreaza legatura cu aceasta persoana. Ea il cauta in permanenta. Eu am clacat si vreau sa ma departez de el dar nu vreau ca ulterior sa ma acuze ca l-am tinut departe de copile dispus sa facem terapie de familie pentru a ne salva familia. Imi puteti recomanda un cabinet sau un medic la care putem apela? Va multumesc anticipat, Anca Voicu
Problema mea e destul de simpla: am probleme cu depresiile si cu incercarile de sinucudere. Parintii mei sunt plecati in strainatate de cand eu aveam 7 ani si de atunci stau impreuna cu o matusa. De 12 ani nu mi-am mai vazut tatal si nici nu mai stiu nimic de el. Intradevar, in copilarie m-a afectat foarte mult plecarea lui dar cu timpul am incercat sa uit si am si reusit. Dar anul trecut m-am trezit ca m-a sunat si in vara am fost sa ma intalnesc cu el. De cand ma stiu sunt o fire foarte pesimista si de la un timp incoace am din ce in ce mai des gandul si dorinta de a ma sinucide, de a muri… De cateva ori chiar am incercat sa ma sinucid dar de fiecare data a fost cineva care sa ajunga la timp sa ma salveze… As dori sa stiu si eu daca este ceva de facut in cazul meu sau doar ar trebui sa fac o vizita pe la nebuni… Sper ca imi veti raspunde sau ca macar imi veti da un sfat in problema mea….
Am 39 de ani si m-am indragostit. Sunt casatorita si am o fata de 13 ani. Casnicia mea merge foare prost deoarece am un sot alcoolic de ani buni. Sa divortez nu pot (casa in care stam este a parintilor lui), asa ca mi-am facut sperante cu barbatul de care m-am indragostit dar dupa vreo 2 intalniri foarte scurte si cateva telefoane, mi-a spus ca nu are rost sa ne complicam vietiile cu toate ca si eu ii sunt simpatica, cel putin asa a spus. Eu vreau sa imi complic viata, sa am parte de fericire, iubire… Acum sunt suparata, necajita si nu stiu ce sa mai fac. Nu il suport pe sot nici cat il suportam inainte, oricum de aproximativ 2 ani nu mai avem nici o relatie intima, si tanjesc dupa acest lucru dar nu cu sotul meu. Va rog ajutati-ma cu un sfat.
De cand am nascut nu mai am aceeasi viata de familie. Imi neglijez mereu sotul si tot timpul ma enervez din motive banale. Problema e ca nu ma pot controla.Va rog sa-mi da-ti un sfat pentru ca pe zi ce trece e mai rau si am inceput sa si sufar din cauza nervilor. Mi se umfla rau venele, am dureri de cap si plang ore in sir. Astept un raspuns de la d-voastra. Va multumesc!
Am 23 de ani si imi lipseste trairea multor sentimente. Nu zic nimic nou, chiar aud din in ce in ce mai des cuvinte triste din partea tinerilor (din reviste, stiri, forumuri), despre adolescenti care isi incep viata mult prea devreme si care pana la 20 de ani au trecut deja prin tot ce-ti poti imagina, de la droguri la sarcini si avorturi; citesc despre copii care au tot ce si-au dorit (masini, rasfat, lux, o firma…) La o varsta destul de frageda. Totul se petrece cu o rapiditate de neimaginat si aproape ca nu mai tii pasul cu toata suma de trairi, sentimente, iubiri, tulburari.
Sunt o persoana care analizeaza mult. Inca nu m-am hotarat daca sa analizezi face bine sau mai mult strica, daca mai mult imi sta in drum in luarea deciziilor cu adevarat importante, acelea luate spontan, fara prea mult stat pe ganduri, fiindca se spune ca ele sunt cele care reflecta adevarul. (daca ar vedea prietena mea cat de mult am aberat inainte de a-mi expune problema mi-ar spune „tu sigur ai o problema”) sa analizezi este bine dar este extraordinar sa poti vorbi cu cineva despre ce te framanta. Din lipsa acestui „cineva” sper ca expertul sa nu se simta suprasaturat de inca un mesaj si sa faca un efort minim ptr a ma indruma am 23 de ani si nu am avut niciodata langa mine, o persoana de sex masculin,caruia sa-i rostesc nume de alint, sa-l poreclesc cu nume gen „gandacel” sau „porumbelul meu” sau „ciupercuta mea”.
Nu am avut un iubit, cu care sa merg de mana prin parc,cu care sa ma sarut, pe care sa-l ador si care sa ma iubeasca. Langa care sa fiu eu si el sa fie el insusi si amandoi sa vedem o usa atunci cand ne uitam la o usa. Vorbeam de rapiditatea asta cu care traiesc tinerii astazi. Cand aveam 14 toate colegele si prietenele mele, hai, toate fetele din cartier, aveau cate un baiat caruia ii zambeau si la care dadeau din gene. Eu nu aveam pe nimeni.mi-am spus ca nu vreau sa ma grabesc, nu vreau sa dau si eu din gene, doar fiindca restul asta facea. Ca va veni si vremea mea si va fi frumos. Mai tarziu, mi-am impus sa nu zambesc nimanui. Si asa am ajuns la liceu. Fara zambete, fara entuziasm, am trecut prin liceu fara sa las in urma nimic, fara sa ma despart de prieteni, fiindca ei n-au existat, fara sa fi trait iubirea din liceu. Deci, inca o perioada de posibila iubire pe care (voluntar) am ratat-o.
Acum sunt in facultate. Am avut grija sa ma feresc de orice mi-ar fi putut provoca vreo emotie. M-am ferit de provocari. Am vrut sa fiu la adapost, sa nu pot fi ranita de nimeni. Toti studentii care ma stiu din vedere. Au impresia(falsa) ca sunt ingamfata, misterioasa si „incuiata”. Adevarul crud este ca, atunci cand stau printre ei sunt terminata emotional, mi-e teama ca vreunul o sa-mi vorbeasca, am emotii ingrozitoare si nu ma pot concentra la nimic. Asa ca prefer sa tac si sa par ingamfata, misterioasa si „incuiata”. Ideile care ma obosesc pe mine sunt urmatoarele. Stiu ca 23 de ani nu este o varsta inaintata. Si pana la urma, nu cred ca varsta este problema (desi insist cu numarul 23). Ceva trebuie sa schimb la mine. Dar nu stiu ce!
Nu vreau sa-l astept pe printul fermecator. Mi-e teama ca o sa treaca atat de mult incat varsta chiar o sa fie o problema! Sau sa-l astept? Sa fac acest compromis? Sa „iubesc” pe cineva doar ca sa am o jumatate la petrecerea de revelion? Sa ma „cuplez cu cineva doar ca sa pot merge in vacante cu prietenii mei care sunt cuplati la randul lor? Sa ma prefac ca sunt atrasa de cineva doar ca sa trec si eu prin acele stari euforice pe care ti le dau saruturile, mangaierile, tandreturile si alinturile si pe care majoritatea le-au „fumat” de la 16 ani?…. Asta ar fi incheierea. (Eu inca nu am trait nimic. Poate ar fi timpul.)
Sunt de aproape 3 ani cu cineva, este primul din viata mea si eu prima din viata lui, totul a fost ca un vis la inceput, prea perfect, eram topiti unul dupa altul, ne-am lasat prieteni, doar pentru a fi doar „doi”, asta fiind in ultimul an de liceu, treptat nu brusc, totul a inceput sa ia alta culoare, nu mai suntem asa captivati unul de altul, vrem sa iesim undeva nu mai avem cu cine, eu imi doresc pasiunea, el e mai altfel mai rece decat la inceput, sexul a inceput sa fie din ce in ce mai rar, mentionez ca eu am facut tot posibilul sa reinvii pasiunea dar el mi-a tot spus ca nu s-a schimbat nimic intre noi, desi nu este asa, ne certam foarte des, ba chiar imi spune vorbe urate, si eu plang de fiecare data, problema e ca am ajuns foarte sensibila, am o teama permanenta de tot, plang din orice, nervii mi-au cam cedat, ma consum mult pentru noi, iar el e pasiv. Avem multe probleme cum ar fi ca nu avem unde sta pentru a ne face un viitor iar penntru asta ajungem mereu la certuri, parintii lui nu ma suporta pentru ca nu am o situatie foarte buna, poate cum si-ar fi dorit pentru el, si de-ar trebuii sa stam undeva ar trebuii sa fie la el…si nu, acest gand ma sperie, ne va despartii oricum. Il iubesc enorm , cum nu am mai iubit niciodata si stiu ca in sinea lui si el ma iubeste dar e mult mai distant iar eu nu imi doresc asa ceva, eu vreau sa traiesc frumos, noi suntem si 2 firi diferite, eu foarte energica el mai sedentar si e greu. Stiu ca nu pot exista fara el, dar si cu el e greu, ce oare sa fac??? Relatia noastra o ia usor la vale 🙁 e greu, nu vreau, mi-am lasat tot pentru el, prieteni si personalitatea mea, m-a schimbat dupa placul lui, ca altfel.. imi spunea „nu iti convine, gaseste-ti altul”imi pare imatur uneori nu stie sa rezolve o problema, eu am aproape 23 de ani el 21..poate si asta e o problema.Mai vreau sa adaug ca si el m-a ajutat mult, cu bani, mi-a aranjat camera, ceea ce cred ca e o dovada de iubire, dar de ce este asa schimbat? Pentru mine nu mai e nimeni ca el si vreau sa il readuc pe calea cea buna sa nu mai fie asa morocanos, rece, si de multe ori reusesc e iar perfect si apoi iar se schimba….
Mi-e frica de intuneric si de morti, problema mea este foarte grava, simt ca toate persoanele pe care le cunosc si imi sunt dragi (ex: tata) care au decedat sunt langa mine noaptea si vor sa ma sperie, sa ma omoare! Sunt constienta ca nu se poate dar nu pot controla situatia. De foarte multe ori trebuie sa dorm singura, sotul meu lucreaza de noapte si nu pot dormi decat cu lumina aprinsa, dar si atunci simt ca ma sufoc. Problema o am de foarte mult timp dar ea se acutizeaza doar in perioadele ce urmeaza in urma decesului unei persoane cunoscute si dureaza aproape un an. As dori sa-mi dati un sfat in ceea ce ma priveste. Va multumesc anticipat.
Problema mea e mai complicata decat pare; o sa incep cu inceputul, si anume de cand eram de o varsta mai mica parintii mei au avut cu mine un comportament foarte dur si autoritar. Asta a facut sa nu pot sa-mi dezvolt personalitatea si a facut sa nu pot hotara de unul singur ce anume e bine sau nu sa fac in general in viata (si cand ma refer la comportament dur, ma rafer la faptul ca in clasa a 4-a spre exemplu, daca luam o nota de 4 luam bataie sora cu moartea si asta ma facea sa le ascund mereu problemele mele). Tot acest comportament al lor mi-a ramas in subconstient si asta a facut sa am o repulsie continua fata de ei si acum, la varsta de 24 de ani. Pot spune ca atitudinea lor nu s-a schimbat nici acum, la varsta asta (mentionez ca ei au 43 de ani amndoi, m-au procreat la o varsta frageda). De 4 ani de zile de cand eu am inceput facultatea si am reusit sa ies in lume si sa invat lumea cum e cu adevarat au aparut si mai mari divregnte intre noi, degenerand in certuri foarte mari si cu lovituri chiar. Toate astea pleaca de la faptul ca eu mereu ii „confrunt” asa zic ei, prin faptul ca eu imi expun parerile mele proprii. Alt motiv pentru care mai incep certurile este de la faptul ca uneori le mai cer ajutorul material (parintii mei au bani, dar se plang mereu ca nu au).
Va rog din suflet spuneti-mi cum sa rezolv problema asta avnd invedere ca in septembrie anul asta am si nunta si fara ajutorul lor nu prea putem face nunta singuri. Si acesta este un motiv de cearta, din cauza banilor. Va multumesc.
Mi se intampla ceva destul de iesit din comun cu prietenul meu. Ma face sa descopar in mine o parte foarte agresiva si foarte greu de controlat. Asa de tare ne certam incat simt ca imi vine sa imi dau pumni in cap de nervi si abia ma pot controla sa nu sar la gatul lui. cateodata simt ca lucrurile imi scapa de sub control si ca eu chiar nu sunt normala. Problema e ca numai cu el mi se intampla. Ce-i drept, relatia noastra nu merge deloc bine. Am incercat sa ne despartim dar nu pot fara el, tot la el ajung . Insa nici cu el nu mi-e bine pentru ca m-am schimbat foarte mult si sunt tot timpul nervoasa cand sunt cu el. Intrebarea mea e cum as putea sa gasesc o solutie sa ne fie bine amandurora?
Puteti sa-mi spuneti niste tittluri de carti care m-ar ajuta sa ma organizez mai usor? Problema aceasta ma face sa fiu dezordonata, ceea ce nu face impresie buna la cei 28 de ani pe care ii am. Cateodata uit, dar mereu ma face sa pierd timpul si sa intarzii, eu pot spune ca am o ordine personala. Am o obiceiul sa strang lucruri pe care mi-e greu sa le arunc. Poate imi dati si un sfat.
Buna seara, Apelez la ajutorul dumneavoastra in speranta ca imi veti putea clarifica o nelamurire. Apreciez foarte mult munca dumneavoastra si imi place sa ma documentez; participand la o discutie am aflat despre existenta unor basme ” terapeutice”. Nu am inteles insa esenta acestora. Pot fi create astfel de basme, avand ca scenariu viata personala a unui client cu scopul de a-l ajuta? In speranta ca nu v-am deranjat cu intrebarea mea, va multumesc anticipat!
Am avut o relatie cu un baiat de multi ani, ne-am despartit in septembrie anul trecut. Se spune ca noi, femeile, putem ierta orice, credeti ca acest lucru ar fi posibil si in cazul meu. Ne-am despartit din mai multe motive. Imi doream o relatie de casatorie si in aproape 10 ani acest lucru nu s-a intamplat, nici macar nu pot spune daca il mai iubesc sau nu. Stiu doar ca nu i-am simtit lipsa pana in momentul cand mi-a zis ca are pe alta cu care are relatii intime. El spune ca mi-a zis acest lucru deoarece si eu i-am spus ca exista cineva in viata mea, care e mai bun ca el si de care sunt indragostita, amandoi am fost primii in viata celuilat. Am locuit impreuna circa 3 ani si jumatate, alaturi de parinti mei, iar probleme au fost mai ales din cauza banilor. Ma intreb daca doar singuratatea ar fi cea care ne-ar apropia? Situatia sta destul de prost mai ales ca eu nu lucrez, sunt studenta, la cei 28 de ani, in ultimul an, el are salariu, dar tine mortis ca eu sa lucrez. Cum sa-l fac sa inteleaga ce importamt e pt mine actul casatoriei?
Problema mea e simpla: ma simt extrem de singura! Multi dintre noi avem unele momente de deprimare cand ne simtim tristi, singuri, etc. Dar aceste momente trec. Ei bine eu sunt deprimata tot timpul si nu prea inteleg de ce. Parintii mei au divortat de curand… Dar nu m-a deranjat cu nimic.sunt mult mai fericita doar alaturi de mama fara tatal obsedat si mereu pus pe cearta. Doar ca de o vreme incoace mama incepe sa primeasca tot felul de telefoane si mesaje amoroase de la un barbat. Nu o condamn e singura si poate sa faca ce vrea.dar totusi sunt geloasa si sunt asa pt ca m-am obisnuit a fie mama mea a mea! Nu-mi place cand stiu ca mai iubeste si pe altcineva in afara de mine. Stiu ca sunt anormala, dar asa gandesc eu. In plus sunt geloasa si pe faptul ca eu sunt singura. Nu mai am un prieten de 4 ani. Iar mama de abia s-a despartit in vara de tata si deja barbatii ii dau tarcoale. E mult mai norocoasa ca mine. E foarte deprimant. Toate amicele mele au prieten, aproape toate. In pauze vorbesc doar despre relatiile lor si cat de mult isi iubesc prietenii. Eu. Eu stau si ascult. Si inauntrul meu plang. Pentru ca ma simt atat de singura. Nu-mi ofera nimeni afectiune. Absolut nimeni. Am si un frate mai mic cu 5 ani. Toata ziua ne certam. Ma face in toate felurile si de multe ori cedez si il lovesc. Bineinteles, plange si e mereu in favoarea mamei. Nu suport sa vad ca in fiecare seara il imbratiseaza doar pe el „baiatul mamei”, „puiul meu” etc. Se pare ca a uitat ca mai are si o fiica. E la serviciu toata ziua si seara cand vine se ocupa doar de fretele meu. Si apoi se inchide in camera ei si vorbeste la telefon. Iar eu… Eu, singura, ca de obicei… Doar eu si calculatorul, atat… Am prietene apropiate carora le spun multe din secretele mele. Ma asculta, dar ce pot sa-mi faca? Nu le pasa lor chiar asa de mult de problemele mele. La urma urmei au si ele gandurile lor. Prietena mea cea mai buna imi este alaturi cand poate. Si ea are prieten. Se iubesc enorm. Imi povesteste toate sentimentele ei, dar cand ajung sa-i povestesc si eu nu este la fel de atenta cum sunt eu cand imi povesteste ea. Deci din nou sunt singura. Pur si simplu nu mai pot. Sunt atat de trista, atat de singura, atat de deprimata… Nu stiu ce sa fac. Imi doresc o persoana pe care sa o iubesc si sa ma iubeasca. Care sa-mi ofere afectiune. Doar de atat am nevoie, de afectiune! Nu mai rezist sa fiu singura. E cel mai rau lucru cae i se poate intampla unei persoane. Mi-as dori mult sa-mi raspundeti. Asta m-ar face sa nu ma mai simt atat de singura. Pentru ca as sti ca macar cuiva ii pasa de mine…
Buna ziua, doamna. De cateva luni incoace, am niste simptome ciudate, m-am documentat, adica am citit cam ce-ar insemna respectivele simptome si am ajuns la concluzia ca s-ar putea sa sufar de anxietate. Nu stiu insa daca e o trasatura de caracter sau doar ceva temporar( am inteles ca si anxietatea e de 2 feluri). Nu e prima oara cand ma confrunt cu asa ceva, am mai avut aceste simptome si acum cinci ani aproape, cam in perioada cand bunicul meu s-a imbolnavit de Alzheimer. Boala lui, cel putin la inceput, a fost f violenta si ma temeam ca intr-o criza de nebunie sa n-o omoare pe bunica….cam in perioada respectiva mi-era frica de orice om care trecea pe langa mine pe strada, mi-era frica sa nu ma injunghie sau eu mai stiu ce, eram ff trista, si seara plangeam mai mereu.M-am rugat extrem de mult in perioada aceea. Timpul a trecut, bunicul a murit toamna aceasta si cam tot din perioada aceea am din nou simptomele acelea: mi-e frica(nu stiu concret de ce), nu mai am incredere in mine, nu prea mai suport compania oamenilor, desi tanjesc dupa prieteni (nu prea mai am, dar nu din motivul acesta), sunt extrem de sensibila la critica, ma inhiba compania strainilor,am un tremur interior, simt ca imi bate inima mai tare, uneori parca imi pierd glasul de emotie si am momente cand sunt extrem de iritata/ nervoasa interior. Lupt cu mine, am un serviciu part-time, incerc sa nu ma izolez, dar ma simt singura si asta nu-mi place, am impresia ca oamenii ma critica dur,…ar fi multe de spus. Va rog f mult sa nu-mi ignorati mesajul, daca ati putea sa-mi raspundeti macar in cateva cuvinte. Sufar oare de anxietate sau trec doar printr-o perioada mai grea a vietii? Recent, am fost la un control cardiologic (simteam un disconfort in respiratie si o usoara durere in zona inimii) si am fost diagnosticata cu distonie neurovegetativa (mi s-a explicat ca nu sufar de nicio boala a inimii, ci asa reactioneaza corpul meu la stimulii exteriori: usor tremur etc). Ce parere aveti? Cu nenumarate multumiri, Catalina.
Sunt o persoana care ma stresez din orice si totodata ma si panichez si nu stiu ce sa fac sa nu mai fiu asa; am mers la medici psihiatri si mi s-a spus sa nu ma mai stresez dar nu reusesc si am inceput sa am tot felul de simptome (anxietate). Ma enervez foarte repede, sunt irascibila si vesnic nemultumita. Va rog sa ma ajutati cu un sfat. Tare mult mi as dori sa nu mai fiu asa; iau Magne-B6, dar fara efect, zic eu, tot nervoasa si fara chef de viata. Multumesc.
Sunt mamica unui baiat de trei ani si opt luni. In urma cu aproximativ un an copilul meu a dezvoltat un soi de fobie vizavi de imbracat. Daca la inceput totul a pornit cu dorinta lui de a imbraca doar anumite haine, acum copilul meu, in momentul cand este imbracat, chiar cu hainele preferate, incepe sa planga, sa tipe, sustinand ca acestea il strang. Asta pret de 5-10 minute cand noi ca parinti trebuie sa ii distragem atentia cu altceva; ulterior pare a se obisnui, il intrebam daca il mai deranjeaza, el sustine ca nu. Dar a doua zi criza revine, copilul dorind sa se imbrace doar cu haina din ziua precedenta, si chiar si atunci manifesta un disconfort. Poate problema pare minora, dar aceasta fobie persista si in fiecare dimineata face o astfel de criza, astfel incat noi ca parinti nu mai stim ce sa facem. Problema in timp s-a extins pana si in cazul sosetelor despre care spune ca il deranjeaza. Poate ne dati o solutie la aceasta problema.Va multumesc anticipat.
Acum un an am facut cunostinta cu un baiat din Romania pe net si in cele din urma simteam o afectiune si a venit la mine, am petrecut timpul minunat si ne-am indragostit unul de celalt si apoi a plecat. Trebuia sa se intoarca pentru ca luasem relatia in serios si doream si sa ne casatorim si sa ma duc cu el, dar din cauza problemelor si anturajului care il inconjoara nu a venit deja de 9 luni. Am hotarat sa-l astept si sa-l sustin cat ar fi de greu dar intr-o zi mi-a zis ca cel mai bine ar fi sa ne despartim deoarece, chiar daca ne iubim enorm, prea multe lucruri ne despart, unicul motiv pe care mi l-a dat a fost ca eu sunt foarte buna si tocmai pentru ca ma iubeste vrea sa fiu fericita si langa el nu voi putea avea asta. Ma doare foarte tare ceea ce a hotarit el stiind ca eu nu vreau asta si nu stiu ce sa fac si cum sa procedez?
In martie 2009 e un an de cand il cunosc pe prietenul meu, iar de 8 luni locuim impreuna. De cand ne-am mutat impreuna, am constatat mai multe diferente legate de educatie, de principii de viata, de familie, valori dupa care ne ghidam. Dar, mai ales, nu reusim sa ajungem la un numitor comun in privinta gestionarii banilor in cuplu, el considerand ca, exceptand cheltuielile comune si de mancare, fiecare trebuie sa se descurce cu banii castigati. Pentru mine asta e un mod de a ne distanta nu de a forma un cuplu si mi-e teama ca lucrurile se vor complica daca ne vom casatori, desi ne iubim. Exista vreun mod de a rezolva aceasta problema? Sau poate ar trebui sa ne despartim?
