Ce înseamnă a fi tu însuți
Parcă mă văd pe mine la începuturile facultății, la începutul propriului proces terapeutic, și îmi dau seama cât de departe de valorile mele este acea “versiune” a mea, cât de departe de mine ca persoană. Și cred din ce în ce mai tare că este greu, foarte greu să fii tu însuți, dar sunt sigură că nu este imposibil.
“A fi eu însumi” e o chestiune dinamică, care vine adesea cu multe costuri și ceva muncă interioară, dar n-am să dezvolt asta.
Prin “fii tu însuți” nu mă refer la a fi așa cum îți vine la întâmplare, inert, “with the flow”; ci la acel tu însuți, întreg, cu lumini și umbre, liber, responsabil, în contact cu sine, în acord cu valorile personale, respectând drepturile și nevoile proprii, dar și pe ale celorlalți, cunoscându-ți limitele și punctele slabe… și așa mai departe. Cred cu tărie că a fi tu însuți nu e o destinație, ci un proces care nu se încheie niciodată, curge la infinit, cu împliniri, dezamăgiri, smerenie, aroganță, blândețe, angoasă, satisfacție, rușine, reușite, frustrare, calm, agitație, bucurii etc.
Într-o vreme în care psihologia și psihoterapia iau forma unui avatar, ambalaj, sau nu știu cum să-i spun, în care există rețete pentru viața perfectă, sănătatea absolută, mulțumire absolută, progres absolut, și pe de cealaltă parte, traumă absolută, victimizare absolută, demonizarea anumitor tulburări, romantizarea altora, ridiculizarea unora și minimalizarea celorlalte. În care terapeutul joacă rolul de guru, supraom, vindecător, influencer — ce mai înseamnă autenticitate, echilibru, om, persoană, firesc, sănătate, boală, sau a fi tu însuți într-un mod “sănătos”?
Vreau să spun că a fi om este și greu, și ușor, și frumos, și urât, și sacru, și profan. Realitatea este că putem fi, din când în când, într-un oarecare echilibru, iar alteori suntem departe de asta — și e firesc să fie așa. Să fii om nu-i ușor, prin urmare nici să fii (psiho)terapeut nu-i. Dar cu siguranță e mult mai mult decât 2 exerciții de respirație, 3 jurnale, mindfulness, terapie pe TikTok, expresia “dezvoltare personală” prin orice, și așa mai departe.
Vorba unei colege: stilurile de atașament sunt noile zodii în spațiul public; aș spune că și etichetele precum “narcisist”, “ADHD”, “traumă” au devenit noul zodiac… și asta e trist, foarte, foarte trist.
În acest cadru, ce înseamnă de fapt să fii tu însuți? Să fii onest și autentic cu tine? Să te trăiești pe tine cu bune și cu rele. Să-ți permiți să fii imperfect, să nu ai încă toate răspunsurile, să-ți fie greu să treci prin lucruri care, la nivel cognitiv, ți se păreau destul de simple. Să nu poți tot timpul să faci ceea ce “predici”, să crezi că ai înțeles cum funcționează cutare lucru, când de fapt mai sunt multe de înțeles, să nu ajungi niciodată la acel ideal, și când crezi că l-ai atins, îți dai seama cât ești de departe. Și e firesc, pentru că a fi tu însuți e un proces dinamic. Omul este o ființă dinamică, supusă continuu schimbării.
Provocările vieții nu dispar nicăieri, cum nu dispar nici problemele, nici bucuriile, nici ajunsurile, nici neajunsurile. Viața e complexă, omul e complex, psihicul uman e complex. Reducționismul, idealizarea, exagerarea, clivarea complexității acestora sufocă, constrânge, îngustează, știrbește frumusețea ființei umane, așa imperfectă și minunată cum este ea.
Adevărul este că nu suntem de neclintit, câteodată ușor de influențat — ceea ce este și o “binecuvântare”, și un “blestem” — suntem și vulnerabili, și puternici.
Așa că propun să ne dăm voie să fim cât putem de “întregi”, și cu bune, și cu rele, și “frumoși”, și “urâți”, și “sănătoși”, și “nesănătoși”.
