Citești
Lonely girl

Lonely girl

Revista Psychologies

Pana acum n-am spus nimanui niciodata ce simt cu adevarat. Si intotdeauna am simtit ca nu exista nimeni pe lumea asta care ma cunoaste in totalitate. Si chiar asa este. Dar am descoperit ca in scris pot sa dau frau liber tuturor sentimentelor, emotiilor si gandurilor pe care nu le pot rosti cu voce tare, atunci cand mi-as dori sa o fac. Insa nu pot sa tin totul in mine la nesfarsit. Ca orice om, trebuie sa-mi descarc emotiile, iar in scris imi e atat de usor sa fac asta. Poate si pentru ca imi place sa scriu, sau poate pentru ca nu trebuie sa stau in fata cuiva cu teama ca ma va judeca. Cand scriu ma simt libera sa exprim ceea ce nu pot spune cu voce tare. Nu e deloc usor sa tii totul in tine cand ai vrea sa urli in gura mare spunand tot ce ai pe inima. Dar cred ca eu nu am curajul sa fac asta. Nu o sa scriu povestea vietii mele… pentru ca nu sunt multe de spus. Insa vreau sa scriu despre sentimentele mele. De multe ori ma simt neinteleasa, furioasa si dezamagita. Dar cand sunt in preajma cuiva mi-e greu sa ma manifest. Nu ma prefac ca sunt altfel, ci doar imi ingrop adanc aceste sentimente si incerc sa uit de ele. Doar ca sunt mereu acolo. Sunt trista… poate pentru ca nu ma intelege nimeni… si m-am saturat sa fie asa. Imi amintesc ca odata o prietena citea ceva scris de mine…apoi mi-a spus ca sunt ciudata. Ei bine, avea dreptate. Poate sunt ciudata dar pentru mine asta nu reprezinta un lucru rau. Ci arata faptul ca nu vreau sa fiu ca ceilalti. Sunt furioasa cand cineva incearca sa imi spuna ce sa fac cu viata mea, dar nu incearca nici macar un pic sa ma inteleaga. Sunt furioasa cand parintii spun ca ma iubesc, dar imi controleaza prea mult viata si nu pot intelege ca am nevoie de libertate. Sunt fericita cand stau cu prietenii, radem si ne distram. Sunt fericita atunci cand citesc o carte care imi face placere sau cand scriu. Sunt bucuroasa cand vad chipul prietenilor mei sau cand ascult muzica preferata. Sunt fericita de fiecare data cand am ocazia sa fotografiez. Acestea sunt doar cateva lucruri marunte care imi provoaca bucurie dar nu imi pot umple tristetea pe care o simt uneori. Pacat ca fericirea nu dureaza mai mult. Nu inteleg de ce nu pot sa fiu si eu ca alte persoane care par lipsite de orice grija si sunt mereu fericite. La mine lucrurile sunt intotdeauna mai complicate. Si stiu ca daca as avea curajul sa-mi exprim sentimentele si sa spun cu voce tare ceea ce gandesc, atunci lucrurile ar fi altfel. Dar de fiecare data cand vreau sa spun ceva cuiva, nu o fac. Sper totusi ca intr-o zi sa reusesc sa-mi infrang teama. Pentru ca nu vreau sa traiesc toata viata reprimandu-mi sentimentele, pretinzand ca sunt fericita atunci cand nu sunt. Desi spun ca nimeni nu ma intelegere e si din cauza ca nu am incercat niciodata sa-mi dezvalui adevaratele sentimente ce zac in mine. Nu am incercat sa o fac dar nici nu am vrut s-o fac. Si nici acum nu cred ca as avea curajul sa stau in fata cuiva, spunandu-i ceea ce simt. In primul rand pentru ca nu este nimeni caruia sa ii pese destul de mult de mine cat sa stea sa ma asculte. Persoanelor din viata mea nu le pasa nici macar ce hobby-uri am, daramite sa le pese de sentimentele mele. Asa ca nu am putut spune niciodata ce simt in realitate. Iar in al doilea rand, nu m-ar intelege niciodata si….sunt aproape sigura ca nici nu ar incerca sa ma inteleaga. Iar asta e cel mai dureros lucru, dar m-am obisnuit demult. Asa ca acum nu ma mai afecteaza prea tare. Insa ma afecteaza faptul ca ma simt atat de neinsemnata si fara valoare. Ma gandesc ca altii sufera mult mai mult ca mine, iar tristetea mea nu inseamna prea mult. Nici nu vreau sa insemne, ci vreau doar sa fiu fericita fara sa ma mai simt trista in interior, fara sa ma mai cert cu parintii sau sa ii aud certandu-se. As vrea ca lucrurile sa se schimbe, pentru ca am mare nevoie de o schimbare in viata mea. Dar nu stiu ce sa fac. Iar de multe ori mi-e teama. Teama de viitor. Teama ca nu imi voi putea implini visele, teama ca nu stiu ce se va intampla cu mine. As vrea sa nu-mi mai fie teama. As vrea sa am mai multa incredere in mine atunci cand nimeni nu are. As vrea sa stiu ca pot trece peste orice obstacol in viata asta si sa nu fiu nevoita sa ma tem de schimbarile pe care acestea le pot aduce. Uneori am incredere, sau cel putin inainte aveam. Eram mai increzatoare, mai optimista, dar acum nu a mai ramas prea mult din optimismul meu. Vreau sa trec mai departe peste toate aceste sentimente negative de tristete si furie si sa am din nou mai multa speranta. Dar nu e usor deloc. Si numai timpul si rabdarea ma pot ajuta. Uneori adorm plangand fara sa stiu de ce. Dar ma ajuta sa ma descarc. Totusi lacrimile nu vor face ca lucrurile sa se schimbe… Singurul lucru pe care mi-l doresc uneori e sa plec undeva departe, si sa las totul in urma. De-as putea sa prind aripi ca o pasare…. as zbura cat mai departe, fara sa mai ma uit in spate. M-as simti libera si fericita. Pentru ca, desi nu duc lipsa de niciun lucru si am aproape tot ce imi doresc, exista ceva ce imi lipseste. Ceva ce e mai important decat orice alt lucru: intelegere. Iar eu ma simt din plin neinteleasa si uneori chiar neiubita. Simt ca nu stiu cine sunt eu cu adevarat, nu stiu ce trebuie sa fac in continuare cu viata mea. Ma simt ca si cum m-as afla intr-o padure, sau o jungla si am pierdut busola… iar acum nu mai pot gasi nicio cale de iesire. Ma simt atat de mica si neinsemnata… Poate e si vina mea, pentru ca fara sa stiu am creat un fel de scut, un zid intre mine si cei din jurul meu. Am facut asta pentru ca nu am vrut sa-mi cunoasca adevaratele ganduri, stiind ca nu le-ar putea intelege niciodata. Mi-a fost teama si inca imi este. Doar ca acum nu mai vreau sa tin totul doar pentru mine… vreau sa impartasesc cuiva toate sentimentele, gandurile si emotiile mele. Pentru ca am nevoie de asta. Credeam ca ma pot descurca de una singura dar sentimentele ma coplesesc. Trebuie sa ma descarc, am nevoie sa stiu ca acum nu mai sunt singura care stie ce imi trece prin cap. Stiu ca sunt persoane in jurul meu care ma iubesc… mi-au demonstrat asta. Doar ca mi-as dori sa incerce sa ma inteleaga. Nu le cer sa ma inteleaga pe deplin, sa stie tot ce simt si imi trece prin cap. Nu vreau decat sa ma accepte asa cum sunt si sa ma inteleaga atunci cand am nevoie. Poate ar trebui mai intai sa ii las sa ma cunoasca si apoi sa astept de la ei sa incerce sa o faca. Doar ca nu stiu sigur daca vreau sa fac asta… si nici nu stiu cum sa o fac. Pana acum nu am vrut sa las pe cineva sa ma cunoasca… poate din teama de a ma judeca sau de a rade de mine, tocmai pentru ca nu poate intelege cu adevarat ce e in inima mea. Asa am fost de mica, am tinut totul in mine pentru ca pe atunci nu era nimeni care sa vrea sa ma asculte sau sa ma inteleaga. Si am crescut crezand ca niciodata nu va exista cineva care sa vrea sa ma inteleaga… de aceea am renuntat la a mai incerca sa spun ceea ce simt. Uneori am curajul de a spune ce gandesc, dar asta cand nu sunt de acord cu un anumit lucru. Insa cand vine vorba de sentimentele mele… atunci nu pot spune asa usor ce gandesc. Poate ar mai fi de adaugat si alte lucruri… dar nu vreau sa ma lungesc prea mult cu textul.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top
Prinde o reducere o dată în lună! Totul redus cu 30%
ABONAMENTE, CĂRȚI, EVENIMENTE
AGENDE PERSONALIZATE