Superclișee diluzionale culturale – Mitul Salvatorului

 

― Deci Făt-Frumosul nostru, născut magic de tânăra nevastă de împărat lăsată singură acasă, prin ingerarea unei lacrimi a Maicii Domnului, deci tot printr-o imaculată concepție, ca și cea întâmplată și la cea la care se ruga, a crescut și s-a dus la cel cu care „tatăl” său, în speță soțul sfintei sale mame, împăratul, se războia de peste cincizeci de ani, ca să tranșeze odată problema, invocând pretextul „vicleniei” folosită asupra tatălui său „adoptiv”, un fel de Iosif al acelor vremi, care, ca și personajul biblic, a acceptat să trateze „copilul” născut magic de mult mai tânăra sa nevastă ca fiind al lui.

― Corect. După mine, în esență un „artificiu” care de fapt masca dorința de a da un fel de caracter legitim folosirii puterii deținute, ceea ce ne spune multe și despre Făt- Frumos, un „alunecos” care evită să își asume direct dorința încheierii conflictului ce „consumase” viața tatălui său. Iată și acel moment.

„Pătrunse în sală. Sala era înaltă, susţinută de stâlpi şi de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei stătea o mândră masă, acoperită cu alb, talgerele toate săpate din câte-un singur mărgăritar mare; iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, bătut cu diamante, şi cu hainele strălucite, era frumos ca luna unei nopţi de vară. Dar mai mândru era Făt-Frumos.

– Bine-ai venit, Făt-Frumos! zise împăratul; am auzit de tine, da’ de văzut nu te-am văzut.

– Bine te-am găsit, împărate, deşi mă tem că nu te-oi lăsa cu bine, pentru că am venit să ne luptăm greu, că destul ai viclenit asupra tatălui meu.

– Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică şi cuparilor să umple cupele cu vin şi-om lega frăţie de cruce pe cât om fi şi-om trăi.”

― Deci cel care arunca buzduganul în nouri de mergea cale de o zi până cădea din nou îl anunță pe cel ce guverna acum regatul cu care tatăl său se lupta de cel puțin cincizeci de ani dinaintea nașterii sale și care preluase conflictul (Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sânge.) că a venit ca să îi rupă capul și să se isprăvească odată balamucul de pe urma căruia apăruse și el pe lume.

― Da, însă acesta îi contracarează „acuzațiile” susținând că de fapt a respectat „codul onoarei războiului”, nu știu care o fi acela, și „totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă”, habar nu am ce o fi aia. Ideea e că Făt-Frumos, care începuse cu acuze de comportament „incorect”, fiind acum în casa altcuiva și nu pe un câmp de luptă, după ce îi spărsese poarta castelului cu buzduganul, este prins cam cu „chiloții în vine”, așa că atunci când „adversarul” îi spune că mai bine să facă pace și să încheie fără vărsare de sânge acest conflict păgubos pentru toată lumea, Făt-Frumos se repede să accepte „oferta”, văzând-o ca pe o modalitate „onorabilă” de a stinge conflictul ce măcinase resursele ambelor împărții de atâta amar de vreme.

„Şi se sărutară feciorii de-mpăraţi în urările boierilor, şi băură, şi se sfătuiră.”

― Deci o decizie rațională, pentru că Făt Frumos nu era interesat neapărat să omoare pe inamic și să facă prăpăd în țara vecină, ci să pună capăt conflictului, așa precum a și declarat. Forma chiar o „alianță” și o „prietenie” cu cel care nu avusese de altfel niciun fel de inițiativă până atunci de a termina războiul și care continuase neabătut linia deschisă și trasată de tatăl său. Schimbarea de optică a intervenit abia când Făt- Frumos s-a înființat la el în curte și în casă, cu o mare putere, care în mod evident ar fi pus mari probleme. Și menționez acestea ca să realizăm că încheierea „ostilităților” avea la bază nu neapărat o disponibilitate specială venită dintr-o conștiință diferită, superioară a moștenitorului, înclinată spre pace și prietenie, ci din rațiuni de putere, adică de frică, legate de ravagiile pe care le-ar fi putut face Făt-Frumos pe acolo și de calcul politic, pentru că era mai eficient și în folosul său să obțină un aliat „renunțând” la conflictul vechi și sleit decât să riște să înfrunte acum pe Făt-Frumos.

― Deci tu vrei să zici că decizia Împăratului a avut la bază un calcul politic de eficiență și nicidecum o conștiință aparte, un simțământ special de prietenie care l-ar fi legat de Făt-Frumos.

― Evident. De altfel, Împăratul și spune că „am auzit de tine”, însă nu făcuse nimic legat de noile informații și de noua situație. Ar fi putut face ceva care să indice o altă mentalitate și care urmărea negocierea unei păci, însă a preferat să continue războiul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

― Înțeleg. Și asta ne-ar arăta ceva despre caracterul lui. Cum că nu simte ceva special, o prietenie sinceră și că totul este o strategie.

― Evident. De altfel, imediat se victimizează și bate șaua să priceapă iapa, jeluindu-se, în timp ce stătea și benchetuia cu boierii, ce năpastă s-a abătut asupra țărișoarei sale.

„O babă bătrână şi urâtă, care umblă prin împărăţia mea de mână cu furtuna. Pe unde trece ea, faţa pământului se usucă, satele se risipesc, târgurile cad năruite. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nimica. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăţia, am fost silit să stau la-nvoială cu ea şi să-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supuşilor mei. Şi azi vine ca să-şi ieie birul.”

― O nenorocire adevărată, pe care o așteptau stând la masă, bând și chefuind chiar în ziua în care „zgripțuroaica” venea să își ia birul uman, care era probabil pe undeva prin apropiere. Nu se știa de ce cerea acest bir în vieți umane și ce făcea „baba” cu atâta amar de oameni tineri, însă abia apariția ei a reușit să strice cheful petrecăreților care tocmai reușiseră să iasă cu fața curată din întâlnirea cu Făt-Frumos.

― După mine, poate să fie și o descriere simbolică a acelor invazii din partea popoarelor „orientale”, cu mentalități „tip parazit”, extrem de distrugătoare, ce cereau și biruri în oameni pe care îi converteau în trupe proprii, cum se întâmpla chiar și în vremea lui Ștefan cel Mare, motiv pentru care au generat atâta ură în rândul populației spoliate, care aștepta de secole un „făt-frumos” care să se ridice împotriva asupritorilor…

„Când sună miazănoaptea, feţele mesenilor se posomorâră; căci pe miazănoapte călare, cu aripi vântoase, cu faţa zbârcită ca o stâncă buhavă şi scobită de păraie, c-o pădure-n loc de păr, urla prin aerul cernit Mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei – două nopţi turburi, gura ei – un hău căscat, dinţii ei – şiruri de pietre de mori.”

― Deci Împăratul era prins pe două fronturi. Pe de o parte Mama Pădurilor, de care Făt- Frumos nu știa și amenințarea lui Făt-Frumos. O adevărată situație limită, care ar fi putut însemna dispariția sa și a împărăției sale.

― Din care iese foarte abil, invocând prietenia, reușind nu doar să scape de amenințarea din partea lui Făt-Frumos, ci să îl și pună imediat la treabă în interesul său, pentru că…

„Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc şi o trânti cu toată puterea într-o piuă mare de piatră; peste piuă prăvăli o bucată de stâncă, pe care-o legă din toate părţile cu şapte lanţuri de fier. Înăuntru baba şuiera şi se smulgea ca vântul închis, dar nu-i folosea nimica.”

― Deci potențialul adversar care îl putea nimici îi rezolvă temporar și spinoasa problemă a Mumei Pădurii, și mai ales de unul singur, fără ca Împăratul și boierii săi să ridice un deget. Destul de profitabil…

― Făt-Frumos se întoarce la masa nobililor care sărbătoreau gândirea strategică a Împăratului care reușise imposibilul. Scăpase și de buzduganul lui Făt-Frumos, și de hârca de Mama Pădurii doar din vorbe.

„Veni iar la ospăţ; când prin bolţile ferestrelor, la lumina lunii, văzură două dealuri lungi de apă. Ce era? Mama-pădurilor, neputând să iasă, trecea peste ape cu piuă cu tot şi-i brăzda faţa în două dealuri. Şi fugea mereu, o stâncă de piatră îndrăcită, rupându-şi cale prin păduri, brăzdând pământul cu dâră lungă, până ce se făcu nevăzută în depărtarea nopţii.”

― Și ce să vezi? Cel care venise cu gânduri de nimicire a dușmanului tatălui său își pune buzduganul pe umeri și se duce să rezolve definitiv problema acestuia.

„Făt-Frumos ospătă ce ospătă, dar apoi, luându-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dâra trasă de piuă, până ce ajunse lâng-o casă frumoasă, albă, care sticlea la lumina lunii în mijlocul unei grădini de flori.”

― Și tot fără niciun fel de sprijin din partea împăratului…

― Evident, doar acesta nu era prost să facă ceva, din moment de mândrul Făt-Frumos nici nu a solicitat ceva și părea destul de competent să își frângă singur gâtul în confruntarea cu Mama Pădurii… La urma urmei nu avea niciun interes să se riște în vreun fel, mai ales că Făt-Frumos o luase cumva personal, ca fiind un fel de obligație a sa de a termina de unul singur ceea ce începuse. Ei bine, și Făt-Frumos, pornit în întreprinderea acesta foarte riscantă, în care în mod sigur și-ar fi pierdut viața dacă fiica cea blondă a Mumei Pădurii nu i-ar fi destăinuit secretul buților (Făt-Frumos, zise fata, şi două lacrimi mari străluciră în ochii ei, nu te duce încă! Să te-nvăţ eu ce să facem ca să învingi tu pe mama. Vezi tu buţile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una în locul alteia. Mama, când se luptă cu vrăjmaşii ei, strigă când oboseşte: „Stăi, să mai bem câte-oleacă de apă!” Apoi ea bea putere, în vreme ce duşmanul ei numai apă. De aceea noi le mutăm din loc: ea nu va şti şi va bea numai apă în vremea luptei cu tine.), scăpă teafăr și se alesese și cu iubirea vieții sale, preafrumoasa Ileana. Însă ce să vezi? Întors cu iubita sa cu care acum voia să întemeieze o familie și să își vadă de ale sale, se confruntă din nou cu lacrima de crocodil a împăratului care cu chin și jale o ținuse în petreceri și orgii pe la palat, așa cum se cuvenea, acum că Făt-Frumos se dusese să termine de unul singur ceea ce nu prea îl privea.

― Bine, dar să zicem că aici era vorba de slujirea unui ideal nobil, o amenințare externă care putea să se abată și asupra țării sale la un moment dat. Discursul auto-compătimitor și plângăcios al Împăratului însă urmărea să îi expună o „problemă personală” de această dată, care nu mai avea de-a face cu nimic pe lumea asta decât cu ambiția și „sentimentele” personale ale Împăratului.

„El o duse la împăratul şi i-o arătă, spuindu-i că-i mireasa lui. Împăratul zâmbi, apoi îl luă de mână pe Făt-Frumos, ca şi când ar fi vrut să-i spuie ceva în taină, şi-l trase la o fereastră mare, pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uită uimit pe luciul lacului şi ochii i se umplură de lacrimi. O lebădă îşi înălţase aripile ca pe nişte pânze de argint şi cu capul cufundat în apă sfâşia faţa senină a lacului.

– Plângi împărate? zise Făt-Frumos. De ce?

– Făt-Frumos, zise împăratul, binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricât de scumpă mi-ar fi, şi cu toate astea vin să-ţi cer şi mai mult.

– Ce, împărate?

– Vezi tu lebăda ceea îndrăgită de unde? Tânăr fiind, aş trebui să fiu îndrăgit de viaţă, şi cu toate astea de câte ori am vrut să-mi fac samă. Iubesc o fată frumoasă, cu ochii gânditori, dulce ca visele mării – fata Genarului, om mândru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vânând prin păduri bătrâne. O, cât e de aspru el, cât e de frumoasă fata lui! Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă-te tu!”

― „Încearcă-te tu!”… Da știu că avea tupeu nenea ăsta, am pufnit indignat, ca de fiecare dată când ajungeam la acest moment al istorisirii, deși știam pe dinafară întreaga poveste, aproape cuvânt cu cuvânt.

― Într-adevăr, râse Camelia, un tupeu demn de cel care își „rezolvase” atât de abil problemele până în acel moment fără să miște un deget. Care se pricepea foarte bine să behăie, victimizându-se, dând de înțeles celuilalt ce s-ar cuveni să facă „ca să fie bine”.

― Și Făt-Frumos se implicase destul de impulsiv în demersurile extrem de periculoase pentru că se și mulau foarte bine pe structura sa „bătăioasă”, specifică de altfel unei tinereți „cavalerești”.

― Corect… Însă aici stă un pic în cumpănă. Gândirea sa rațională îi spunea că interesul său era să fie împreună cu Ileana, rege în regatul său, și să se bucure de viață, lângă familia sa. Era de acum ceva personal, și cererea Împăratului venea în mod flagrant în contradicție atât cu interesele cât și cu datoria sa față de propria țară, față de proprii părinți și nu în ultimul rând față de Ileana, mireasa sa. Și Împăratul nici măcar nu îi solicitase să îl ajute și împreună să se riște, ci să se ducă singur să îi rezolve lui problema.

― Corect. Împăratul chiar admite viclean că „binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricât de scumpă mi-ar fi, şi cu toate astea vin să-ţi cer şi mai mult.”

― De ce zici „viclean”?

― Păi este evident un discurs manipulator, pentru că dacă ar fi fost de bună credință, i-ar fi spus că ar vrea să se ducă să își ia și el mireasa, pe fiica Genarului, și că mult i-ar prinde bine un ajutor din partea unuia ca Făt-Frumos, însă nu l-ar fi „înghesuit” în zona datoriei și să îl trimită singur să îi rezolve problema lui. Făt-Frumos în mod normal ar fi trebuit să își vadă de ale sale, să se ducă în țara sa, să își facă nunta, să își aranjeze treburile și maxim să se gândească ca împreună cu „prietenul” său să găsească o soluție la o „problemă” care nu afecta în mod real nici pe el și nici regatele lor. Dar aici gândirea rațională se „suspendă” și, întocmai cum ni se arată și în celebra legendă a lui Tristan, cel mai puțin îndreptățit să își miște curul acceptă din nou să realizeze de unul singur o întreprindere extrem de riscantă și păguboasă pentru sine.

„Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decât zilele, mai scumpă decât mireasa.

– Împărate prealuminate, din câte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decât toate: acela că Făt-Frumos ţi-i frate de cruce. Hai, că mă duc eu să răpesc pe fata Genarului.”

― Deci avem de-a face, cum am discutat, de un sistem de valori, în care, evident, „frăția de cruce”, care este ceva foarte vag și indefinit, care nu era justificat de absolut nimic până acum, pentru că fusese ceva unilateral, în care doar Făt-Frumos prestase, punându-și pielea pe băț pentru interesele „prietenului”, și care acum din întâmplare se alesese și cu ceva foarte drag pentru el, în persoana Ilenei, cu care putea forma și își dorea să formeze un cuplu, să abandoneze la voia întâmplării toate acestea ca să rezolve „marea problemă” indicată de Împărat, pentru că, nu-i așa, „frăția de cruce” este mai presus decât orice pe lume, chiar și decât mireasa. Nu mă-nebuni… oare așa să fie? Oare asta să însemne prietenie? Să lași toate ale tale ca să rezolvi continuu așa zisele probleme ale „prietenului”, care, în timp ce tu ești pe coclauri riscându-ți viața și tot ce ai lăsat în spate, își vede de ale lui? De fapt „frăția” aceasta pare mai mult o metodă foarte eficientă să pui pe unii creduli la treabă, în timp ce tu îți vezi frumos de ale tale, fără să riști sau să pierzi absolut nimic. Mișto chestia asta cu „frăția”. Te face să lași deoparte multe din „barierele” naturale și normale care apar în interacțiunea cu străinii, și care au un rol foarte clar, anume de a te apăra. Căci la urma urmei Împăratul era un străin pentru Făt-Frumos și cu câteva clipe în urmă era inamicul său de moarte. Greu de gândit că niște vorbe „frumoase” și niște „angajamente” pot schimba complet o astfel de situație. În mod normal ar fi fost indicată un pic mai multă circumspecție vis-a-vis de intențiile adevărate ale Împăratului cât și de temeinicia solicitărilor acestuia.

― Solicitări despre care Făt-Frumos nu știa măcar dacă erau reale sau nu, dacă erau și în realitate așa cum îi erau prezentate. Putea să fie o stratagemă care să pună iar pe drumuri pe cel care venise cu gânduri ucigașe în împărăția sa și să îl trimită la o moarte sigură, așa cum avem și exemplul biblic al prea-slăvitului David.

― Dap, un exemplu minunat a ceea ce înseamnă mentalitatea omului.

― Ce vrei să spui?

― După mine cazul lui David reprezintă o ilustrare perfectă a spuselor lui Platon, cum că omul este „bun” numai dacă nu are încotro, adică deoarece are o poziție „slabă” din punct de vedere social. Dacă din diverse considerente „se ajunge”, se „transformă” brusc într-o jigodie nemernică, abuzatoare, care calcă în picioare pe oricine și orice, fără nici cea mai mică jenă.

― Și asta a făcut și acest rege legendar al iudeilor? Căci nu cred să existe personaj mai pupat în cur și elogiat ca acesta, rămas celebru pentru psalmii săi de laudă la adresa Domnului Dumnezeu.

― Da, corect, pentru că într-adevăr, cam aceasta este tot ce avea „bun” în el, superior, în speță un papagal deosebit, o abilitate nemaipomenită de a da din gură, într-o totală contradicție cu faptele sale.

― Hmm, nu îmi amintesc foarte exact… Știu doar că avea o grămadă de neveste „oficiale” și se ocupa cu „tăiatul” filistinilor, o activitate extrem de apreciată pe acele timpuri.

1. Peste un an, pe vremea când regii pornesc la război, David a trimis pe Ioab şi slugile sale cu el şi pe toţi Israeliţii şi aceştia au lovit pe Amoniţi şi au împresurat Raba;
2. Dar David a rămas în Ierusalim. Odată, spre seară, sculându-se David din pat şi plimbându-se pe acoperişul casei domneşti, a văzut de pe acoperiş o femeie scăldându-se, şi femeia aceasta era foarte frumoasă.
3. Atunci a trimis David să se cerceteze cine este acea femeie. Şi i s-a spus că este Batşeba, fiica lui Eliam, femeia lui Urie Heteul.
4. Apoi David a trimis slugile să o ia; ea a venit la el şi el s-a culcat cu ea. Iar dacă s-a curăţit ea de necurăţia ei, s-a întors la casa sa.
5. Femeia aceasta a rămas însărcinată şi a trimis de s-a vestit lui David, zicând: „Eu sunt însărcinată”. (Cartea a doua a Regilor, 11:1-5)

― După cum vedem, David era rege peste iudei și se afla în plin război cu amoniții, armatele sale împrejmuind cetatea Raba. Regele însă nu participă la asediu, el rămânând în capitală, de unde participa la efortul camarazilor lui așa cum face orice conducător care se respectă, în speță scrutează împrejurimile după carnea fragedă și dulce a femeii, pe care o frământă asiduu în noapte, astfel încât să fie contrabalansate lipsurile și patimile celor care îi îndeplinesc ordinele, murind prin șanțurile cetății „în serviciul patriei”. Fiind evident tot în serviciul patriei, David remarcă o bunăciune în împrejurimi și află că e nevasta legitimă a unui comandant al său. Nu stă pe gânduri și, cu gândul la efortul de război și îndatoririle conducătorului suprem, nu se împiedică de considerentele morale pe care le predica din sculare în culcare celorlalți și o impregnează pe cinstita nevastă de câte ori poate și e nevoie ca să „purceadă grea”.

― Ei, greu, într-adevăr. Greu să fii lider și să le mulțumești pe toate. Dar David încearcă. Așa că găsește o soluție ca toată lumea să fie mulțumită.

6. Atunci a trimis David să se zică lui Ioab: „Trimite la mine pe Urie Heteul!” Şi a trimis Ioab pe Urie la David.
7. Venind Urie la David, acesta l-a întrebat de sănătatea lui Ioab, de starea poporului şi de mersul războiului.
8. Apoi a zis David către Urie: „Du-te acasă şi-ţi spală picioarele!” Ieşind Urie din casa regelui, în urma lui i s-a trimis un dar de la masa regelui.
9. Dar Urie a dormit la poarta casei regelui cu toate slugile stăpânului său şi nu s-a dus la casa sa. (Cartea a doua a Regilor, 11:6-9)

― David a sperat că subalternul lui se va duce acasă și acolo, îmbiat de nurii nevesticii credincioase, i-o va trage, așa că nu se va putea ști al cui era copilul ce urma să se nască și totul se va rezolva „pe silent”. Bucurie pentru toată lumea…

― Hoțul neprins negustor cinstit…

― Cam așa… însă apare o problemă…

10. Şi i s-a spus lui David, zicând: „Urie nu s-a dus la casa sa”. „Iată, a zis David către Urie, tu ai venit de pe drum, de ce nu te-ai dus la casa ta?”
11. Iar Urie a zis: „Chivotul Domnului şi Israel şi Iuda sunt în corturi; stăpânul meu Ioab şi robii domnului meu sunt în tabără, iar eu să mă duc la casa mea să mănânc, să beau şi să mă culc cu femeia mea? Mă jur pe viaţa ta şi pe viața sufletului tău că nu voi face aceasta”. (Cartea a doua a Regilor, 11:10-11)

 

― Deci ostașul integrase propaganda statală și trăia așa cum spunea „popa David”, nu cum făcea acesta. Și omul se simțea solidar cu camarazii săi, încercând să trăiască spartan, riguros, fără a se deda la plăcerile cărnii, în timp ce tovarășii săi erau rupți în bucăți pe zidurile cetății pe care regele le ceruse să o cucerească.

― O modalitate simplă și onestă de a „rezona” cu suferința acestora. Măcar atât putea să facă și el de departe. Să le onoreze lupta fără să se dea în bărci acasă, departe de focul luptei, fără să profite de situația sa privilegiată.

― Deși nu îi cerea nimeni toate acestea și nici nu era obligat.

― Da, veneau dintr-o conștiință aparte, care se naște în cei care sunt trecuți prin suferință și care privesc solidaritatea într-o formă reală, nu în felul ipocrit în care se întâmplă în realitate. Abținerea de la orice „plăcere” și trăirea unei vieți cam la fel de pline de privațiuni ca și cei aflați în prima linie creează în cel de acasă un sentiment de „rezonanță” și „solidaritate” cu camarazii săi, pe care îi onorează astfel. Conștiința lui Urie nu îi permite să se „destrăbăleze” acasă atâta timp cât știe că ai lui sunt tocați aiurea.

― Ceea ce strică planurile regelui….

― Evident. Pentru că dacă Urie nu își vizita și futea nevasta, păcatul acesteia ar fi ieșit curând la iveală, și rahatul i-ar fi umplut pe toți, de la vlădică până la opincă…

― Așa că David insistă.

― Ce naiba ar fi putut să facă, în fața „mai catolicului decât papa”?

12. „Rămâi aici şi ziua aceasta, a zis David lui Urie, iar mâine îţi voi da drumul”. Şi a rămas Urie în Ierusalim în ziua aceea până a doua zi.
13. Şi l-a chemat David şi a mâncat Urie înaintea lui şi a băut şi David i-a arătat cinste. Dar seara Urie s-a dus să se culce în patul său cu robii stăpânului său, iar la casa sa nu s-a dus. (Cartea a doua a Regilor, 11:12-13)

― Nasol de tot…

― Yeap… Și atunci David apelează la „asul regelui”…

― Adică?

14. Dimineaţa David a scris scrisoare lui Ioab şi a trimis-o pe Urie.
15. În scrisoarea aceea el scria aşa: „Puneţi pe Urie unde va fi luptă mai crâncenă şi retrageţi-vă de la el, ca să fie lovit şi ucis”.
16. De aceea, când Ioab a împresurat cetatea, a pus pe Urie într-un astfel de loc, de care ştia că este apărat de oameni viteji.
17. Şi au ieşit oamenii din cetate şi s-au luptat cu Ioab şi au căzut câţiva din popor, din slugile lui David. Acolo a fost ucis şi Urie Heteul. (Cartea a doua a Regilor, 11:14-17)

― Problem solved… It’s good to be the king…

― Iar David, după ce se lamentează, lăcrimând în colțul ochiului ca și Împăratul nostru, aflând de moartea bunului său ostaș și supus, mult prea credinciosul și virtuosul Urie, își îndeamnă oamenii să continue munca lor neabătută pentru construirea comunismului și progresul spre societatea socialistă multilateral dezvoltată, scuze, râse Camelia, asta nu era încă pe vremea aia, deci reluăm, își îndeamnă oamenii să continue neabătuți lupta lor sfântă în numele Domnului, întru împlinirea cuvântului Acestuia, și anunță și pe văduva rămasă veșnic neconsolată.

25. Atunci David a zis: „Aşa să spui lui Ioab: Să nu te tulbure lucrul acesta, căci sabia o dată mănâncă pe unul, altă dată mănâncă pe altul. Înteţeşte lupta împotriva cetăţii şi dărâm-o. Aşa să-l încurajezi”.
26. Şi auzind femeia lui Urie că a murit Urie, bărbatul ei, a plâns după el.
27. Iar dacă s-a isprăvit vremea plângerii, a trimis David şi a luat-o în casa sa şi ea a ajuns femeia lui şi i-a născut un fiu. Fapta aceasta, pe care a făcut-o David, a fost rea înaintea Domnului.

― Da… rea, rea de tot, spuse Camelia trecându-și sugestiv limba peste buze. Prin urmare, David este „pedepsit” cu moartea acestui copil născut „din păcat”, însă următorul, care apare în condiții perfect legale și morale, va fi Solomon, celebrul viitor rege al iudeilor care va păși viguros pe urmele tatălui său cel drept și va rămâne în istorie drept unul din cei mai fustangii din câți au existat, dar și el, la rândul său, compozitorul unor prea-frumoase imnuri de slavă în și pentru numele Domnului, lucru care i-a șters complet încărcătura vieții sale profane.

― Să înțeleg că valoarea supremă este reprezentată de dibăcia de a prosti poporul folosind preafrumoase cântece și behăieli numite „psalmi”.

― Corect. Și această așa-zisă „valoare” numită „camaraderie” și „frăție de cruce”, în care David și-a împlinit „pofta ce-a poftit-o” legat de Urie, prea-credinciosul său „ajutor”, este folosită și de Împăratul nostru, care participase până acum doar cu vorbele și „bate” pe toate celelalte „valori”, oricât de întemeiate și puternice erau. Chiar și „iubirea” care îl lega de Ileana și datoria pe care acest „sentiment” ar fi trebuit să le genereze în Făt-Frumos.

― Care este „cumva” conștient de toate acestea, lucru vizibil în greutatea cu care acceptă „misiunea”, o și enunță, dar în mod fundamental nu schimbă cu nimic lucrurile. Nu putem trece cu vederea nici modalitatea în care Împăratul îi prezintă cererea, dându-i senzația că trebuie să îi dea un răspuns imediat, atunci, pe loc, fără să îi permită să se gândească prea mult, să analizeze pe îndelete, să cumpănească…

― Păi dacă ar fi cumpănit, șansele de a accepta erau spre nule… Am senzația că această „grabă”, această solicitare de a răspunde imediat face parte din strategia în care se cumpănește jocul acestor forțe psiho-emoționale implicate în luarea deciziei. Împăratul nu îi prezintă „problema”, lăsându-i răgaz să o „pritocească”, lăsându-i astfel o libertate cât mai mare de alegere. Dimpotrivă, contextul, tonul, lăcrămoasele, suspinele, zbaterea genelor, modalitatea prin care se „solicită” ajutorul dau senzația iminenței, a necesității unei hotărâri rapide, care să fie instantanee. Și de obicei aceste tipuri de hotărâri, care implică atâtea destine, ar trebui să fie luate în liniște, prin adâncă cumpănire, ceea ce în mod evident Împăratul nu dorea. Solicitarea sa pentru o decizie imediată aduce a forțare, pripeala în mod clar indică că nu dorea ca Făt- Frumos să ia o hotărâre rațională, ci una emoțională. O hotărâre care să fie luată mai mult pe impresia emoțională decât pe o analiză rece, rațională. Dacă eram eu în locul său, m-aș fi gândit că Împăratul pusese ochii pe gagica mea și acum mă trimite la dracu-n praznic să caut potcoave de cai morți și să-mi las osișoarele pe acolo, așa ca el să scape de mine și apoi să facă niscaiva manevre, cum ar fi o invazie a țării mele și chiar de a o „convinge” pe mândra Ilenuța că e mai indicat să stea un pic capră decât să deretice în fiecare zi prin troaca porcilor, căutând niște roșcove ca să-și alunge foamea. Căci, la naiba, cât poți să stai pe uscat, așteptând după unul plecat la moarte sigură? Plângi ce plângi, că așa se cuvine și este frumos, dar până la urmă îți vezi de viața reală. Este datul normal al firii. Și toată lumea va zice, „uite cum vrea Domnul, ca moartea soțului preaiubit să deschidă o nouă poartă în viața femeii și pântecele ei să rodească în continuare pruncii atât de necesari țării”…

― Necunoscute și misterioase sunt într-adevăr căile Domnului. Mi se pare că și Sfântul Ștefan al nostru, Cel Mare, însămânța ogoarele date Lui spre păstorire cam în aceeași manieră, de la un moment dat mare parte din cei din Moldova aveau sânge albastru…

― Da, cred că este mai mult un fel de „obligație de serviciu”, dat fiind lipsa materialului genetic de calitate care putea fi furnizat atât de generos de osul domnesc… La urma urmei și femeia este om și are și ea nevoile sale… Așa că cât o poate ține supărarea și lăcrimarea?

― Cred că destul de puțin, așa cum se deduce și din povestea cu David și Batșeba. Plângi, dar la un moment dat, destul de repede, cât să nu se vadă burtica prea rotundă, „…s-a isprăvit vremea plângerii”. Așa că Datoria, obligația de a „onora” idealul „frăției de cruce”, în esență niște cuvinte bășite, îl aruncă pe Făt-Frumos pe o nouă linie a destinului său, în urma căreia ajunge praf și pulbere.

„Făt-Frumos, ars de fulgere, nu căzu din el decât o mână de cenuşă în nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului. Dar din cenuşa lui se făcu un izvor limpede ce curgea pe un nisip de diamant, pe lângă el arbori nalţi, verzi, stufoşi răspândeau o umbră răcorită şi mirositoare. Dacă cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înţeles că jelea într-o lungă doină pe Ileana, împărăteasa cea bălaie a lui Făt-Frumos. Dar cine să înţeleagă glasul izvorului într-un pustiu, unde până-atunci nu călcase picior de om?”

― Iraționalitatea deciziei sale se confrunta acum cu riscurile care se transformaseră în costuri reale. Și degeaba behăia după viața pe care ar fi putut să o aibă alături de Ileana, care, dacă nu fusese încă futută de „Împăratul trist” își irosise deja tinerețea și și-ar fi irosit viața în locuri străine, așteptând degeaba pe cel căruia îi spusese că îl aștepta deja de o veșnicie. (Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi şi pe jumătate închişi, cât e de mult de când te-am visat. Pe când degetele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în descântece, bătută-n fericire; s-o porţi… să te iubeşti cu mine. Din tortul meu ţi-aş face o haină, din zilele mele, o viaţă plină de dezmierdări.) Deci dacă nu îi făcuse deja câțiva plozi Tristuțului cu aripioara rănită și meșter în victimizare și arătatul aripioarei, oricum se usca pe undeva, așa cum de altfel ne spune și povestea.

„Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa? Ea, cum plecase Făt-Frumos, s-a închis într-o grădină cu nalte ziduri de fier, şi acolo, culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plânse într-o scaldă de aur, aşezată lângă ea, lacrimi curate ca diamantul.

În grădina cu multe straturi, neudată şi necăutată de nimeni, născură din pietriş sterp, din arşiţa zilei şi din secăciunea nopţii flori cu frunze galbene şi c-o culoare stinsă şi turbure ca turburii ochi ai morţilor – florile durerii.

Ochii împărătesei Ilenei, orbiţi de plâns, nu mai vedeau nimica, decât i se părea numai că-n luciul băii, plină de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. Ci ochii ei, două izvoare secate, încetase de a mai vărsa lacrimi. Cine-o vedea cu părul ei galben şi lung, despletit şi împrăştiat ca creţii unei mantii de aur pe sânul ei rece, cine-ar fi văzut faţa ei de-o durere mută, săpată parcă cu dalta în trăsăturile ei, ar fi gândit că-i o înmărmurită zână a undelor, culcată pe un mormânt de prund.”

― O tragedie reală clădită pe o simplă cerere formulată tupeist de cel care ar fi fost ultimul îndreptățit să deschidă gura. Și totul plecând de la puterea fantastică deșteptată de aceste „legăminte de suflet”, care excedează valorile „comune” tranzacționale, dar și pe cele „sufletești” familiale. Mă întreb oare cât timp ar însemna umplerea unei „scalde de aur”? Cred că destul de mult, ani și poate zeci de ani… Însă povara unui asemenea interval nu prea pare să își pună amprenta asupra intereselor lui Făt-Frumos…

― Corect, pentru că atunci când, printr-o întâmplare norocoasă, acesta este reînviat, care este prima lui grijă?

„El înţelesese minunea învierii sale şi îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc.

Dar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului, şi ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută.

Deci se porni şi înspre sară ajunse la castelul Genarului, ce strălucea în întunericul serii ca o uriaşă umbră. El intră în casă… fata Genarului plângea.”

― Acu, în acest moment al poveștii, putem spune ori că Făt-Frumos este prost făcut grămadă și merită din plin să fie manipulat și folosit de șmecherul de Împărat ca să îi rezolve problemele în numele „frăției”, ori vrea neapărat povestea să ni-l prezinte ca un retardat care, odată ce își stabilește un obiectiv, nu se mai oprește decât atunci când cade lat. Pentru că după ce a bocit atâta și a deplâns propria soartă și a Ilenei, când în sfârșit scăpase de nenorocire și s-ar fi putut măcar acum întoarce la mireasa lui spunându-i Împăratului că a făcut tot ce i-a stat în putință și a mierlit-o el însuși, deci nu prea vede cale de „rezolvare” a problemei cu ce știau și puteau în acel moment, și să își vadă de ale lui, pe care le dorea atâta și le jeluia, ce să vezi? Nici nu se dumirește bine că a scăpat ca prin minune căci „ îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului”. Deci de promisiunea pe care nu o îndeplinise, ca și cum era obligația sa supremă pe această lume să îi aducă Împăratului pe cea pe care și-o dorea acesta pentru futut.

― În mod clar, promisiunea induce ideea unei obligații în cel ce o face dacă mintea sa integrează cât de cât semnificația acestor cuvinte, dar această obligație nu este absolută și lipsită de nuanțe, absurdă, însemnând să sacrifici tot ca să îți împlinești promisiunea de ajutor… Și deși chiar și povestea admite posibilitatea renunțării la această obligație (ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută), vedem că acest „anevoie”, adică „cu greu”, se transformase între timp în imposibil. Promisiunea făcută Împăratului, față de care Făt-Frumos avea cele mai puține obligații, de fapt niciuna, se transformă, fără să înțelegem cum și de ce, într-un mod aberant, într-o obsesie, într-o fixație care surclasează toate celelalte interese și obligații ale lui Făt-Frumos.

― Într-adevăr, am murmurat. Cum oare? Este în mod evident o situație sărită de pe fix. Făt-Frumos vine să îi rupă capul Împăratului și ajunge în scurt timp să sacrifice tot ce are pe lume pentru a-i împlini solicitările acestuia, care, să fim serioși, era din registrul mofturilor și pretențiilor, neprivind pe nimeni altcineva că puțulica Împăratului nu intră în păsărica pe care și-o dorea.

― Sau pe care declara că și-o dorește… râse Camelia. Jurământul, o metodă socială de întărire a puterii unui angajament enunțat, este întotdeauna corelat cu trăirile asociate obligației și vinovăției în cazul încălcării acestuia. Rușinea și vinovăția sunt niște trăiri naturale, care apar la oameni în situații speciale, atunci când există un conflict evident între ce ar trebui să fie și ceea ce există, și asta în general conform propriilor evaluări ale individului. Aceste impulsuri-ființă de bază, cum le denumește și Gurdjieff, apar la orice om din orice parte a lumii, în orice cultură, în situații similare, ceea ce ne arată universalitatea și obiectivitatea acestora. Însă rușinea și vinovăția apar în mod natural foarte rar în interiorul unui individ, în circumstanțe extrem de speciale, determinând în acesta o mișcare emoțională și intelectuală aparte, în care aceste „remușcări de conștiință” care apar ca efect au potențialul de a transforma în întregime mentalitatea și viziunea unui om, schimbându-i comportamentele spre adevăr și dreptate, cum a fost și cazul întâmplării descrise de legende în întâlnirea lui Buddha cu criminalul Angulimala.

― Sau cum a fost cazul întâlnirii dintre Tudor Vladimirescu și arnăutul devenit pandur și unul din cei mai devotați apărători ai revoluționarului.

― Corect… și sunt multe alte exemple menționate de istorie. Însă această transformare nu este „sigură” și nici „garantată”. Este doar un potențial. Însă societatea umană, dintotdeauna, a folosit aceste impulsuri naturale ca să inducă aceste efecte în proprii indivizi într-o modalitate ilegitimă, cu scopul impunerii și menținerii obedienției sociale.

― Adică? am întrebat nedumerit.

― Adică societatea a „alipit” rușinea și vinovăția de „datorii” care nu au nimic de-a face cu situațiile naturale în care apar și ar trebui să apară, asociindu-le nelegitim, printr-o alăturare artificială de situații care nu au nimic de-a face cu „rușinea”. Să menționăm aici întregul univers conceptual de inducere a rușinii ce începe în copilărie legat de percepția și atingerea propriului corp, atât la băieți, cât și la fete.

― A, vrei să spui modul în care ne este repetat continuu „Rușine să stai în cucul gol… Rușine să ți se vadă păsărica… Rușine să te atingi acolo… mare rușine mamă…”

― Corect. Și apoi se continuă cu „Rușine să întârzii le ore”, „Rușine să te duci cu tema nefăcută”, „Rușine să vorbești fără să ridici două degete”, „Rușine să vorbești neîntrebat”, „Rușine să te ridici fără voie din bancă”, „Rușine să te ceri la toaletă”, și lista poate continua probabil la nesfârșit.

― Rușine să te contrezi cu părintele tău, să ridici vocea la mama ta, să nu o asculți, și într-adevăr, cred că putem lejer adăuga zeci de alte situații care într-un final au un rol de asociere a unei trăiri negative cu toate comportamentele care vin în conflict cu „interesele sociale”, adică cu ceea ce își dorește societatea de la membrii ei în ceea ce privește conduitele „morale” și „sociale”.

― Cam așa, râse Camelia. Hai că ai început să te cam prinzi. O condiționare foarte utilă și „drăguță”. O generare a unor „reflexe sociale condiționate” pornind de la niște mecanisme naturale intrinseci. Pavlov aprindea becul și câinele saliva, Împăratul spune „frăție” și Făt-Frumos prestează…

― Mda… Și uite așa, Făt-Frumos, abia scăpat prin minunea dumnezeiască, lasă iar rațiunea la o parte și dă buluc spre palatul Genarului, unde și-o mai furase deja de două ori. Ceea ce ne duce cu gândul la faptul că ori nu era prea rațional, ori că era prost de-a dreptul. Căci, ca și în primul caz, dă dovadă doar de insistență, pe care o remarcăm încă de la bun început în comportamentele sale care iau forma nesăbuinței, a aruncării cu pieptul înainte fără prea mult discernământ.

― Rațional evident că nu prea era… zâmbi Camelia. Să arunci buzduganul în fața ta cale de-o zi, habar n-având peste ce sau cine o să cadă ție ți se pare un comportament adecvat sau rațional? Ultima dată căzuse de zdrobise ditamai porțile de aramă, noroc că nu era nimeni pe acolo. Sau când află că de fapt Ileana este fiica naturală a Mamei Pădurii, o entitate evident non-umană, ce răspunde?

„– Ce frumoasă eşti tu, ce dragă-mi eşti! A cui eşti tu, fata mea?

– A Mamei-pădurilor, răspunse ea suspinând; mă vei iubi tu acuma, când ştii a cui sunt? Ea încunjură cu amândouă braţele ei goale grumazul lui şi se uită lung la el, în ochii lui.

– Ce-mi pasă a cui eşti, zise el, destul că te iubesc.”

― Deci pentru Făt-Frumos, în ciuda a tot ce trăise, era suficient că fata avea aparență umană, că lui i se părea frumoasă. Mama Pădurii fiind orice altceva decât o ființă umană.

― Dar poate că aici basmul vrea să sugereze că Mama Pădurii este o țară străină, pentru că știi că turcii pretindeau și „colectau” spre exemplu astfel de biruri umane din țările subjugate. Poate în demersul său, Făt-Frumos, întruchiparea vitejiei naționale, se îndrăgostește de o turcoaică, care este extrem de frumoasă, însă este „fiica asupritorului”, așa că dilema este dacă poți avea o relație de iubire cu cineva care nu este de-un neam cu tine și are altă „lege”, fiind și „fiica” dușmanului tău.

― Aha, evident că ai putea, de ce să nu poți… dar aici vorbim de primul nivel de percepție, pe care povestea ne obligă să îl menținem, zona de simbol fiind ceva ulterior, ce poate fi analizat schimbând complet cheia de interpretare pentru toată povestea. Comportamentele lui Făt-Frumos încă de la bun început sunt „tupeiste”, bazându-se pe forța sa personală, fiind evidentă o diluzie centrală legată de invincibilitatea proprie, care se bazează doar pe „credință” și „lipsa de experiență”, pentru că realitatea ne arată și îi arată că existau pe lângă el foarte multe forțe și situații în care puterea lui era cu mult depășită.

― Însă eroul nostru nu prea învață nimic. Nu are o atitudine precaută, sau să supună unei analize amănunțite și temeinice situațiile în care este nerăbdător să se bage, cam ca musca în curul calului după părerea mea.

― Corect. Și dacă în cazul cu Mama Pădurii este scăpat de Sfântul Noroc, venit sub forma Ilenei care își trădează mama oprindu-l și spunându-i secretul buților cu apă și putere, în cazul Genarului, modul său naiv și agresiv, tupeist de abordare a „problemelor” îl duce la pieire. Deși este conștient că nu își poate folosi asupra Genarului puterile sale speciale, acesta fiind din aceeași „gașcă creștină” ca și el, și lipsit de orice informații pe care ar fi trebuit să i le ceară Împăratului, stilul lui de a se arunca cu capul înainte întâlnește pragul de sus. „Iertarea” Genarului nu îl învață din nou nimic, considerând că i se datorează „priceperii” și „abilităților” sale nemaipomenite, așa că face și de astă dată ce făcea de fiecare dată, adică nu face niciun fel de analiză asupra situației, doar o ia de la capăt.

„– Făt-Frumos, zise Genarul, mult eşti frumos şi mi-e milă de tine. De astă dată nu-ţi fac nimica, dar de altă dată… ţine minte!

 Şi luându-şi fata alături cu el, pieri în vânt, ca şi când nu mai fusese.

Dar Făt-Frumos era voinic şi ştia drumul înapoi. El se reîntoarse şi găsi pe fată iar singură, însă mai palidă şi mai plânsă ea părea şi mai frumoasă. Genarul era dus iar la vânătoare cale de două zile. Făt-Frumos luă alţi cai din chiar grajdul Genarului.

Astă dată plecară noaptea.”

― Deci ce schimbă? Pleacă noaptea și cu cai din grajdul Genarului. Că oricum era pe furate, ce mai la deal la vale…

― Cam așa, râse Camelia. Și furtul, după cum ne învață chiar Domnul Iisus Hristos, în cazul aleșilor este pe deplin întemeiat. Căci Făt-Frumos nu îl întreabă nimic pe Împărat la plecare legat de legitimitatea a ceea ce i se cerea. Dacă fata este de acord să fie „furată”, de ce această situație, etc.

― De ajuns că o dorea Împăratul, ca în toate marile povești ale lumii. Căci fata cum naiba să nu vrea să i se facă o asemenea onoare? Adică însuși Împăratul să vrea să o ia de nevastă și ea să zică nu, ce naiba?

― Deci Făt-Frumos, se aruncă din nou cu capul înainte, ca musca-n lapte. Ce să vezi, și fata Genarului plângea. Era o epidemie lăcrămoasă. Poate ar fi fost mai important să gândească logic și să elimine motanul care dădea de fiecare dată alarma, sau să caute alt mijloc de a înfrunta pe Genarul, decât doar să insiste ca proștii, sperând în mod irațional că făcând de fiecare dată exact la fel rezultatul va fi altul… Oricum, ideea e că „ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută”.  Deci nu imposibil, ci anevoie… și totul se bazează pe o „promisiune”, și aceea ne-explicită, ci care cumva se deduce din conceptul de „frăție de sânge”.

― Mie mi se pare că aici mai este o nuanță, în această buimăceală a eroului nostru, care are pentru început o tresărire de a pleca spre mireasa sa și de a se recunoaște „depășit de situație”…

― Da? râse Camelia. Care nuanță?

― Atitudinea lui Făt-Frumos seamănă foarte mult cu atitudinea cavalerilor creștini zdrobiți de Baiazid la Nicopole. Strategia turcilor s-a bazat exact pe această atitudine tupeistă, fornăitoare, infatuată și arogantă a celor care se cred mari și tari, șarjând întotdeauna fără să bage prea mult în seamă peisajul, fiind convinși de propria superioritate. Deși știm că domnitorul Mircea cel Bătrân a insistat ca el să deschidă lupta, având o cavalerie mult mai ușoară și cunoscând tacticile turcilor, cavalerii nici nu au vrut să audă, susținând că lor le revine „onoarea” de a se izbi primii în trupele otomane, ca și cum avea importanță cine „făcea prima mutare”. Este bine cunoscut faptul că turcii săpaseră din timp gropi adânci în care cuirasații s-au prăbușit cu tot cu cai, fiind apoi măcelăriți fără milă, laolaltă cu restul armatei. Așa că este foarte posibil ca Făt-Frumos să fi transformat solicitarea Împăratului într-o provocare personală, pe care nu suporta să o lase „nerezolvată”.

― Lucru pe care Împăratul este foarte posibil să îl fi intuit de la bun început și să îl fi exploatat, mizând pe faptul că ego-ul „voinicului” nu avea să lase „din gheare” o asemenea provocare, după care i se arunca o alta, și așa mai departe. „Mândria” lui Făt-Frumos l-ar fi împiedicat să se întoarcă fără să nu fi „împlinit rugăciunea” fratelui de cruce. Deci, pe de o parte, propria mândrie nu ar fi îndurat „umilința înfrângerii”, a „eșecului”, oricât de multe erau în joc și oricât de importante.

― Iar pe de altă parte „împlinirea datoriei” poate să fie și pretextul pentru obținerea unei satisfacții aparte, a unei plăceri speciale, care vine din hrănirea acestei mândrii, a acestui ego. Și care de cele mai multe ori este cu mult mai importantă decât orice altă plăcere sau situație.

― Da, o modalitate de validare personală foarte subtilă, pe care o putem caracteriza chiar „perversă”, pentru că este evident împotriva bunului-simț, a unei viziuni raționale, pentru că, chiar dacă se întorcea la Împărat fără fata Genarului, ar fi avut totuși conștiința împăcată și și-ar fi putut vedea mai departe de ale lui. De aceea apare acum termenul mai slab „anevoie”, care indică subtil existența unei „porți” pe care Făt-Frumos refuză să o folosească, și deși pune această alegere pe seama „promisiunii făcute”, se poate vedea lejer că de fapt este o decizie egotică, care are mai mult legătură cu el decât cu „cuvântul dat”. O modalitate de validare personală care poate fi încadrată în conceptul foarte apetisant de „om cinstit”, o fantasmă care populează atât conștientul cât și inconștientul individual și colectiv al umanității, subsumat evident valorilor „creștine morale” ale binelui. Omul moral este un om cinstit, drept, este omul bun care vrea să fie copia Dumnezeului drept și bun de la care ne revendicăm cu toții.

― Aha…, am spus parcă iluminat. Deci Făt-Frumos dorește să creadă despre sine că este un om bun, drept și cinstit… și devine prizonierul acestor concepte care îl „forțează” să devină fidel promisiunilor făcute, fie că sunt explicite fie că sunt „subînțelese” din conceptul de „prietenie” și „frăție-de-sânge”.

― Corect, chiar dacă intră flagrant în conflict cu interesele sale personale. Îmi amintesc ce spunea filozoful Petru Creția în „Luminile și umbrele sufletului”…

„Omul cinstit nu minte nici despre viitor, cu alte cuvinte nu spune că va face un anume lucru, pentru ca apoi să nu-l facă. Îşi ţine întotdeauna cuvântul. Dar mulţi, Doamne, cât de mulţi, nu şi-l ţin, şi nu neapărat dintr-un calcul rece, ci din uşurătate, din euforia de o clipă de a se arăta săritori şi generoşi. Ca să uite apoi. O specie gravă a nerespectării cuvântului dat este trădarea, care tot necinste este, pentru că afirmă solemn o fidelitate care, după aceea, în funcţie de vreun folos mai mare, este brutal dezminţită. Omul cinstit nu înşală pe nimeni, nu umblă cu tertipuri şi cu vicleşuguri, nu măsluieşte şi nu răstălmăceşte.ˮ

― Își ține totdeauna cuvântul… Deci indiferent de circumstanțe, schimbări sau orice alte variabile pot apărea. Merge ca boul înainte, complet inflexibil. Această idealizare a relațiilor umane este evident o manipulare interesată a unui concept ideatic care este complet diluzional și prin urmare fals… Principiul cinstei nu presupune absolut deloc să fii absurd și să subsumezi totul faptului că ai promis la un moment dat ceva, fără să ai posibilitatea de a interveni în „promisiune” în funcție de circumstanțele realității. Orice „contract” are clauze ce prevăd circumstanțe imprevizibile, aleatorii, fortuite, accidentale, de „forță majoră”, pentru că întotdeauna pot apărea anumite elemente care pot interveni major asupra esenței relației „contractuale” și atunci este necesară această „flexibilizare”, această analiză asupra a ceea ce s-a promis și ce s-a stabilit, tocmai pentru ca aplicarea de bună-credință să nu ajungă într-o zonă absurdă, de exploatare unilaterală, de profitare. Prin urmare, orice promisiune ar trebui să fie privită, de ambele părți, cu un anumit grad de flexibilitate care să permită, în cazul apariției unor circumstanțe fortuite sau care afectează fundamental interesele uneia din părți, ca aceasta, fiind de bună-credință, să își poată urmări interesele și să nu fie prejudiciată major. Buna-credință face diferența în aceste situații, iar aici, în mod clar, Împăratul care doar cere și își pune continuu palma-n cur punând pe celălalt la treabă, nu poate fi încadrat la bună-credință, ci la manipulare interesată. Această absolutizare prin care este prezentată „cinstea” și refuzul omului de a-și pierde ideea proprie de „bunătate” și „corectitudine” ne face să devenim prizonierii tembeli ai unor „angajamente” pe care ceilalți știu să ni le vâre în față bazându-se tocmai pe conflictul inerent pe care îl vor declanșa și din incapacitatea noastră de a suporta aceste „consecințe” asupra imaginii de sine. Rușinea de a-ți urma interesul personal, aceasta fiind văzută ca un egoism nesimțit reprezintă astfel doar o metodă extrem de eficientă de manipulare și de constrângere a individului de a renunța la propriile sale interese și de a le subsuma „datoriei” indusă interesat social sau personal.

― Hmm… este foarte interesant cum aceleași concepte extrem de vagi pot genera aceleași „înțelesuri” în mintea oamenilor, care apoi au niște comportamente extrem de „iraționale” și chiar împotriva intereselor lor. Văd că aici cuvântul-cheie este „trădarea”, concept pe care creștinii îl plimbă cu mare aplomb de fiecare dată când vorbesc despre „sacrificiul Mântuitorului” și „trădarea lui Iuda pentru cei 30 de arginți”. De atâtea milenii ni se predică actul abominabil al discipolului cel mai inteligent și mai îndrăgit al lui Iisus, de a-l „identifica” public pentru a fi arestat, cu această nuanță de condamnare completă, totală, încărcată de obidă, de durere și de venin, deși același Iisus o profețea încă de la începutul „misiunii” sale și prin urmare făcea parte din Planul Divin și ar fi trebuit să îl bucure, pentru că se împlinea la urma urmei Voia Domnului și oamenii erau „mântuiți”, dar toate aceste aspecte sunt trecute cu vederea pentru a ne concentra obsesiv pe „trădarea” care echivalează cu pierderea calității de om, lucru insuportabil și adesea de neconceput. Iată de ce, pus în fața perspectivei de a trăda principul „prieteniei”, Făt-Frumos deși ezită, fiind conștient că de fapt este dator mai mult față de el și Ileana și nu are în fond și la urma urmei nicio datorie reală față de Împărat, balansează totul în favoarea îndeplinirii solicitării nesimțite și ilegitime a acestuia, ajungând să piardă totul în cele din urmă. Fiind constrâns de imposibilitatea de a fi rațional, de a vedea nuanțele cuprinse în orice promisiune, o interpretează, cum ne arată filozoful creștin Creția, în absolut, percepând ca o obligație morală totală necesitatea de a-și abandona propriile interese în favoarea împlinirii cerințelor celuilalt.

„În sfârşit, el îşi face întotdeauna datoria, cu grijă şi până la capăt. Şi şi-o face nu numai pentru a nu înşela, respectându-şi o obligaţie şi o făgăduinţă, o face cu dăruire şi cu bucurie, ca pentru sine…

În schimb, iată, dac-am înşira tot ce nu face şi nu este omul cinstit, am cădea peste portretul mincinosului, al măsluitorului, al iscoadei, al defăimătorului, al fariseului, al tâlharului şi al vânzătorului de frate. Şi le-am găsi vrednice de interes şi pline de culoare. Aşa suntem făcuţi, Dumnezeu să ne ierte.ˮ

― Ha-ha-ha, râse Camelia scuturându-și puternic undele galbene care îi încadrau atât de dulce chipul delicat. Tot la Domnul ajungem până la urmă… Este evident că Făt- Frumos, dacă ar fi refuzat „solicitarea” fratelui său „de cruce” ca să își vadă de interesele proprii, nu doar că s-ar fi simțit vinovat că nu își face datoria de prieten, ci s-ar fi confruntat de-a dreptul cu perspectiva „tâlharului și vânzătorului de frate”. Dacă integra cu adevărat aceste concepte, la urma urmei niște idei pe care Împăratul le cerea de la ceilalți, el nearătând că aderă în vreun fel la ele, Făt-Frumos este „mâncat”, așa cum ne arată și povestea. Și este foarte interesantă și inteligentă strategia Împăratului. Mai întâi îl declară fără să îi ceară aprobarea „frate-de-cruce”, pentru ca mai apoi să poată să tragă de acest fir al datoriei presupuse doar într-un singur sens, cerând din ce în ce mai mult, cu un tupeu pe care și el la un moment dat îl recunoaște ipocrit. Da… minunat… Ai indicat foarte precis caracteristicile esențiale a ceea ce numim „programe diluzionale”, despre care am mai discutat. Se poate vedea, urmărind aceste basme cum prezintă acestea drept firești aceste „atitudini și comportamente”, pentru ca apoi chiar ele să glorifice aceste „alegeri” extrem de păguboase pentru cel în cauză, căruia i se pare că slujește niște idealuri mărețe și împlinește o datorie sacră, când de fapt, din punct de vedere rațional, aceste „idealuri” nu au nimic concret la bază, sunt foarte difuze și interpretabile, putând genera decizii unilaterale, pentru că Împăratul nu se simte deloc obligat să participe la efortul de „răpire” al fetei Genarului, care, ca și fata Împăratului Roș din „Harap- Alb” nu era lăsată de tac-su să se nuntească cu nimeni, și se bazează pe o „obligație” indusă, pe care dacă individul o integrează și o acceptă, ca și în cazul „iubirii”, surclasează lejer orice altă „valoare” morală, ideatică sau concretă care ar putea apărea.

― Cu alte cuvinte se pare că există anumite „valori” în esență foarte vagi, difuze, dar pe care oamenii le percep „foarte clare și solide”, aproximativ la fel atunci când sunt expuși la ele, putând fi catalogate drept adevărate „programe biologice”, care acționează ca și instinctele fundamentale, adică din interior, și care surclasează orice altă valoare ideatică existentă.

― Corect, și când ți se pune pata ești cam gata, orice ți-ar spune oricine. Ține minte că Ileana s-a rugat cu cerul și cu pământul de Făt-Frumos.

„Şi-şi luă cai ageri, cai cu suflet de vânt, Făt-Frumos, şi era să plece. Atunci mireasa lui – Ileana o chema – îi zise încet la ureche, sărutându-l cu dulce:

– Nu uita, Făt-Frumos, că pe cât vei fi tu departe, eu oi tot plânge. El se uită cu milă la ea, o mângâie, dar apoi, desfăcându-se de îmbrăţoşările ei, se avântă pe şeaua calului şi plecă în lume.”

― Nimeni și nimic nu îl mai putea întoarce pe Făt-Frumos din hotărârea lui, nici chiar propria moarte, din a se duce să rezolve problemele celui pentru care venise inițial să îi rupă capul. Nu că e foarte mișto? Și totul fiind făcut doar din cuvinte…

― Păi din cuvinte l-a făcut și Marc pe Tristan, acesta rezolvându-i rând pe rând niște probleme foarte concrete… am spus, rămas fiind adânc pe gânduri. Începeam să descopăr o putere foarte mare pe care unii o puteau poseda știind pe ce „pedale” să apese folosind niște simple cuvinte, realizând ceea ce pe urmă „mișca” împărății întregi și afecta destinele a milioane de ființe.

― Deci conceptul de „datorie”… am murmurat din nou.

― Mda… cel care îți e ție atât de drag, spuse zglobiu Camelia. Dar care, așa cum am spus, poate fi doar un pretext pentru un demers profund egotic, narcisist…

 

Solaris 2002

”În realitate, mulți dintre noi nu au experimentat niciodată vreun sentiment real, atât de mult este ocupat timpul nostru cu emoțiile imaginare.”

O tulburătoare poveste adaptată după nuvela SF a lui Stanislaw Lem atât de Andrei Tarkovsky în 1971 cât și de Steven Soderbergh în 2002. Deși ambele au aceeași temă centrală personal o prefer pe cea americană datorită unui ritm mai adaptat minții omului modern, trăirile mai accentuate, specifice lui Tarkovsky făcând mai dificilă înțelegerea mesajului central.

Un psiholog care a trăit o dramă personală în urmă cu ceva vreme este trimis la bordul unei stații spațiale care plutește în apropierea unui stele stranii, numite Solaris, și care face obiectul studiului oamenilor de ceva vreme. Problemele care l-au adus la bordul stației sunt confirmate, practic din momentul în care ajunge viața și reacțiile echipajului sunt mai mult în sfera anacronicului și patologiei decât în cea presupusă de un psihic echilibrat de astronaut.

Nimeni nu îi spune care este cu adevărat problema de bază, însă o descoperă singur atunci când după prima noapte, bântuit de coșmarele legate de fosta sa relație, descoperă pe patul său pe soția sa moartă, mai vie și mai iubitoare ca niciodată. De asemenea ea nu pare să își amintească nici modul nefericit în care se terminase relația lor, în certuri și conflicte, fapt care de fapt o împinsese într-o neagră depresie și o determinase să se sinucidă.

Colegii de la bord îi spun că ”creatura” este un ”dar” a straniei stele pe care o investigau dar consistența ei nu era una umană, ci era de o natură ”extraterestră”, recomandându-i-se să îi facă vânt în vidul cosmic, până să dezvolte ”sentimente” față de ea și atașamentele de rigoare.

Cu mare dificultate psihologul ascultă de sfatul colegilor săi, însă acest fapt nu face decât să îi sporească conflictele interioare și angoasele, care îl sfâșie în timpul următoarei nopți, așa că, în momentul în care o găsește din nou pe soția sa lângă el, frumoasă cum o știa și complet lipsită de amintirile zilei precedente realizează că lucrurile erau mai grave decât gândise.

Deși o parte a sa își dorește cu disperare să accepte ceea ce percepea prin simțuri, rațiunea ațâțată și de relatările colegilor umani care îl avertizează că orice ar face în mod ”clasic” nu va împiedica reapariția continuă a femeii, decide să o ”termine” prin descompunerea cuantică, singura modalitate prezentată de ceilalți drept eficientă.

Cu mintea și sufletul în bucăți, dar împingând decizia din rațional, bărbatul privește cum minunata creatură se descompune în particule subatomice, generând în el o nouă criză emoțională, mai puternică decât orice cunoscuse el vreodată.

Dorul nespus de femeia pe care o împinsese de atâtea ori în neființă îl face să treacă de noile descoperiri macabre de la bordul stației, ruptura interioară între rațiune și ceea ce simțea aducându-l într-o criză totală, din care nu mai reușește să iasă decât cu ajutorul stelei, care îi ”înțelege” suferința și îi oferă o cale de ieșire neașteptată.

O analiză puternică și dramatică asupra a ceea ce numim emoții, sentimente și rațiune în noi înșine, toate prezentate în fața forului numit Conștiință, filmul devine o tulburătoare meditație asupra a ceea ce sunt cu adevărat simțămintele noastre și care este criteriul valid de separare de afectele comune, lipsite de intensitatea și calitatea a ceea ce numim ”sentimente”.