Superclișee diluzionale culturale – Mitul Eroului

PROPAGÁNDĂ, propagande, s. f. Acțiune desfășurată sistematic în vederea răspândirii unei doctrine politice, religioase etc., a unor teorii, opinii, pentru a le face cunoscute și acceptate, pentru a câștiga adepți. – Din fr. propagande.

– Problema cu propaganda este că prezentarea „faptelor” sau „evenimentelor” este una părtinitoare, subiectivă, deformată, intenționat manipulatorie, falsă, chiar mincinoasă. Se evită prezentarea adevărului și a situației în ansamblu și se pune accent pe anumite aspecte, care sunt elogiate, idealizate, mistificate, pentru a fi „edulcorate” și acceptate ca atare de „subiecți”. De altfel, notele traducătorului sunt pline de astfel de precizări…

”Până în secolul al XI-lea, în Franţa se desăvârşeşte procesul de feudalizare. Din cauza transformărilor economice, şi datorită nivelului scăzut de dezvoltare a forţelor de producţie, pământurile ajung în mâinile marilor nobili. Stăpânul întregului pământ era socotit regele sau împăratul, care îl împărţea ducilor, conţilor, episcopilor şi stareţilor marilor mânăstiri.

Regele era suzeranul, iar ducii, episcopii etc., marii săi feudali. La rândul lor, marii feudali erau suzeranii baronilor şi viconţilor, şi aceştia ai cavalerilor. În schimbul feudelor pe care le primeau de la suzeranii lor, nobilii feudali trebuiau să vină în ajutorul suzeranului la război, şi la nevoie să moară pentru el. Aveau, de asemenea, şi alte obligaţii de ordin material, iar suzeranul trebuia să-i ocrotească pe vasalii săi. Toată această organizare nu avea alt scop decât menţinerea exploatării ţărănimii, pe umerii căreia apăsa întreaga ierarhie feudală”, ni se spune într-o notă la Legenda lui Roland.

„— Berta era o fată blondă, frumoasă ca atâtea fete pe care le zăresc la geamuri, numai că se îndrăgostise de-un cavaler, pe nume Milan. Se-ndrăgostise pe ascuns…

— Dar Carol nici n-a vrut s-audă ca sora lui să se mărite cu Milan, un biet cavaler ce nu avea nici un castel, nici o feudă şi nici şerbi. Milan nici nu era prea nobil, şi-apoi era şi prea sărac. Lui Carol nu-i plăcea de fel.ˮ

• Nu aveai moșii și sclavi, nu erai în rândul lumii, am spus indignat.
• Clar, dar nu asta voiam să subliniez aici. Fata asta, sora marelui rege Carol cel Mare, care putea să se mărite cu oricine pe lumea asta, a ales să își urmeze vocea inimii și să încalce tradiția și legile sociale pentru a fi împreună cu „cel iubit”.

„Dar Berta îl iubea pe Milan şi, fără să mai ceară voia lui Charlemagne, s-a măritat.

— Cine a măritat-o? Cine? Râde un frânghier, un tânăr cu o cămaşă galbenă.

— Cine? Un preot, se-nţelege…

— Dar cum?… Dar cum?… El nu ştia că nu se învoieşte Carol?

— Ştia… Dar ce nu face punga?… În toiul unei nopţi de vară, Berta s-a strecurat din casă, şi preotul a măritat-o.

Stareţul îl ameninţă pe menestrel; dar ceilalţi râd şi îşi fac semne:

«Punga, câte nu poate face punga, când este plină ochi cu aur?»

— Şi, după ce s-a măritat, a fugit cu frumosul Milan.

Au fugit ei, au tot fugit[…] Şi şi-au căutat un adăpost, unde Berta să poată naşte. Aflând Carol această faptă, s-a mâniat îngrozitor. A vrut să-i prindă, să-i închidă într-o pivniţă cu guzgani, să-i lase să moară de foame. Şi, fiindcă n-a putut să-i prindă, a cerut papii de la Roma să-i gonească, pe Milan şi soţia lui, din mijlocul creştinilor. Papa i-a excomunicat. Şi cei doi tineri rătăceau din colţ în colţ, ca nişte câini înfometaţi, lipsiţi de adăpost şi hrană. Aurul ce-l aveau cu ei, când au plecat, s-a risipit curând de tot. Hainele li se ponoseau. Totuşi au mers, au mers mereu. Au ajuns în Italia. Au întrebat de-un loc ascuns. Şi astfel au ajuns la Sutri. Nişte ţărani le-au arătat o peşteră ferită-n munte. Acolo s-au adăpostit, şi Berta a născut un prunc. Pruncul era însuşi Roland.

Din mijlocul celor de rând se aud suspine. Iar la geamuri multor femei li s-au umplut ochii de lacrimi şi şoptesc:

— Bietul Roland, cum s-a născut…!

— Acolo, îşi urmează viersul poetul nostru, a crescut micul Roland, în sărăcie, din mila unor bieţi ţărani, ce le dădeau cu bunătate câte ceva din tot ce-aveau.

Viaţa lor era tare grea. Bărbatul Bertei nu putea să dobândească mai nimic. Nici nu era deprins cu truda, ca orice nobil cavaler. Era un tânăr uşuratic. Dragostea lui s-a stins curând. Au început lacrimi, suspine din partea Bertei şi mustrări. Au început apoi şi certuri. Destul că într-o zi, sătul de lipsuri, cavalerul Milan s-a hotărât să plece-n lume.ˮ

• Deci după ce au scăpat de prigoana iubirii frățești a regelui, care, ca un bun creștin „a vrut să-i prindă, să-i închidă într-o pivniţă cu guzgani, să-i lase să moară de foame”, cei doi îndrăgostiți au fugit în lume, fiind ajunși doar de „excomunicarea” pioasă a papei. Nu îmi este foarte clar cum se putea implementa așa ceva într-o vreme când nu existau cărți de identitate, fotografii și baze de date, și când puteai pretinde oricând că ești nimeni în drum… Iar excomunicarea, cumplita anatemă socială cu care erau speriați creștinii în caz de „călcau pe bec” și îndrăzneau să treacă peste dispozițiile sociale, însemna faptul că nu mai aveai dreptul să primești Sfânta Cuminecătură, lucru care se presupunea că era cea mai cumplită pedeapsă, pentru că creștinul s-ar fi simțit de-a dreptul smuls din rândul oițelor domnului și, la fel ca infractorii moderni ce sunt întemnițați, trec printr-un intens proces traumatic și ajung foarte rapid să regrete ruperea din „sânul lui Avraam” și să își dorească reîntoarcerea la „cele sfinte”.
• Lucru care cu cei doi nu s-a prea întâmplat, aceștia nefiind sfâșiați de conflicte interioare legate de accesul la viața de apoi și privilegiul de a auzi sfânta slujbă în sfânta biserică a Domnului, ci de lucruri prozaice.
• Corect, dar trecem peste, ca să meargă povestea, așa cum trecem și peste modul în care aurul rezolva cam tot pe această lume. Se vede deci că oamenii nu erau și poate nu sunt nici azi chiar așa de prinși în firele invizibile ale convențiilor și legilor sociale, pentru că, iată, Berta a putut să își vadă de treabă și să fie împreună cu cel pe care îl dorea, în ciuda diferenței sociale imense dintre ei. Deci situațiile acestea nu sunt chiar așa de „închise” precum ne tot spun de zor legendele și omul poate să găsească o soluție, asumându-și cu aceasta părăsirea rangului și a poziției sociale.
• .. Deci dacă vrei să fii împreună cu persoana iubită, poți fi dacă îți asumi consecințele și renunți la unele privilegii sau aspecte sociale. Nu te poate împiedica mai nimeni să îți trăiești marea iubire, chiar și așa, „fugind în lume”. Valabil și pentru Paris și Elena, care ar fi putut să își trăiască marea „iubire” neștiuți de nimeni, în oricare altă parte decât în cetatea de baștină a troianului. Însă ce se întâmplă după ce această fugă se termină, poate chiar diferit de a doua naștere mesianică, în peștera insalubră și departe de lume?
• Păi marele cavaler, care până atunci a dat puternic din gură și din fund, se vede nevoit să pună osul la treabă și să furnizeze cele necesare traiului de zi cu zi… Și pentru aceasta trebuia să facă cel mai nasol lucru pentru un om, mai ales pentru un cavaler, și anume…

― Să muncească…

„Lăsându-i pe Berta şi Roland singuri şi fără nici un sprijin, Milan, cu sabia la şold, a plecat după aventuri. S-a dus şi nu s-a mai întors.

Berta a rămas singură, înlăcrămată, neştiind cum ar putea să mai trăiască…ˮ

• O faptă „minunată”, arătând în principiu abandonarea și dezertarea de la cele mai elementare îndatoriri părintești, un gest care, deși incalificabil în esență, arătând în principiu psihopatie și jegoșenie interioară, este extrem de comun în lumea oamenilor: tatăl guraliv și care se bate cu pumnii în piept ca să o convingă pe naiva „puicuță” de autenticitatea „sentimentelor” sale, își ia frumușel tălpășița ca să găsească noi fraiere care să pună botul la vrăjelile narcisice, pentru a fi ulterior abandonate fără nici cea mai mică remușcare sau tresărire interioară, pradă vicisitudinilor mediului, cu sabia lui Damocles atârnând asupra lor. Aventurile sunt mai apetisante decât aventura vieții la apariția căreia a contribuit decisiv. Pare mai ușor să bănănăi prin lume decât să îngrijești de propriul tău copil, pentru a-i asigura o șansă în această lume. Și, ca întotdeauna, sarcina aceasta imens de dificilă și delicată cade doar pe umerii bietei femei, ignorate și disprețuite de „mărețul” bărbat, plecat cu sorcova pe dealuri.
• Iar Berta își îndeplinește, ca întotdeauna, datoria față de micul „boț”, sacrificând orice putea pentru a-i asigura dreptul la viață.
• Și face aceasta atât de bine, cu atâta dedicație, încât chiar fratele ei, marele Charlemagne, care decisese de fapt declanșarea prigoanei, este impresionat și decide, ștergându-și o lacrimă de crocodil din colțul ochiului, să dea uitării faptele trecutului și să îi acorde poziția și cinstea care i se cuveneau.

„Charlemagne, care se-arătase atât de crunt odinioară, ascultând trista povestire a sorei sale părăsite de uşuraticul ei soţ, s-a-nduioşat şi a iertat-o.ˮ

• Deci, din nou, viziunea irațională asupra realității, acum aparținând unei femei prinsă în mrejele „iubirii”, o lasă abandonată în peșteră, trebuind să aibă grijă de fructul „iubirii”, având la îndemână drept resurse câteva cârpe, plecând de la poziția de prințesă a unuia dintre cele mai mari imperii care au existat vreodată.
• Da, „frumoasă” răsplată oferită pentru un asemenea gest de încredere… De băgat la cap…
• Însă ceea ce ne arată, surprinzător, această legendă antică, este și un exemplu de adevărată gândire rațională, crudă, calculată, de care mintea umană este capabilă, dar care apare foarte rar, cel mai adesea datorită limitelor culturale, a clișeelor mentale în care sunt crescuți și educați oamenii, dresați în cele din urmă să „evolueze” în interiorul gândirii comune, clișeizate, diluzionale, care formează ceea ce denumim „ideologia și mentalitatea epocii”. Fiind strâns cu ușa, unul dintre ultimii conducători mauri ce se împotriveau forței creștine caută ieșirea din impas.

„— Nu te înspăimânta, o, rege! Trimite vorbă deîndată lui Charlemagne, stăpânul Franţei, că doreşti să i te supui, că-i dăruieşti urşi, lei şi câini, şi şapte sute de cămile, şi patru sute de catâri, purtând saci cu argint şi aur, aur cu care-şi va plăti din plin pe toţi oştenii săi. S-a războit destul pe-aici. E timpul să se-ntoarcă acasă, la Aix, unde-i castelul său. Să-i spui doar că la sărbătoarea lui Saint-Michel, patronul Franţei, o să vii acolo-n Aix, şi vei primi, în catedrală, legea creştină, părăsind pe Mahomed, profetul sfânt, şi pe Apolo cel măreţ, cărora noi ne închinăm. Dacă va cere şi ostateci, nu şovăi, dă-i, o, rege, dă-i dintre copiii noştri. Eu trimit pe feciorul meu. Să moară, dacă e nevoie, dar să nu pierdem noi pământul cel cucerit în Spania şi rangurile de nobleţe, şi să ajungem cerşetori. Şi eu îţi jur, rege Marsiliu, pe 56 barba mea încărunţită, pe mâna care poartă spada, că Charlemagne o să se-nşele. El crede în cuvântul dat. O să-şi ridice ostile, şi se va-napoia în Franţa, crezând că noi îi vom fi prieteni. De sărbătoarea Saint-Michel, o să te-aştepte-n catedrală. Şi, fiindcă nu o să vii, inima lui orgolioasă va clocoti ca un vulcan.

Va ucide pe fiii noştri. Dar e mai bine să-i ucidă, decât să pierdem Spania…

Iar între timp ne-om întări, şi n-or să mai cuteze să ne-nfrunte pe teritoriul stăpânit de noi.

— Poate că e mai bine astfel, au rostit sarazinii-n cor, ascultându-l pe Blancandrin.ˮ

• O stratagemă într-adevăr rațională, care urmărește inducerea în eroare într-o formă deliberată, calculată, bazându-se pe clișeele de gândire ale adversarului, numite „credințe”. Este exploatată cu cinism și „credința” în valorizarea supremă a vieții propriilor copii față de orice bun pământean, specifică oricărui om normal și întreg la minte, ceea ce acești conducători de popoare în mod clar nu erau, prețuind posesiunile lumești mai mult decât orice pe lume.
• Păi dacă ne gândim la exemplul lui Brâncoveanu, care și-a sacrificat proprii copii pentru mai puțin chiar, mai exact pentru o idee, cum că este mai important să zici „Doamne- ajută” decât „Allahu akbar”, ne putem da ușor seama că la nivelul acelor vremuri fanatismul religios și setea de posesiuni erau cu mult mai puternice decât instinctele normale ale vieții, acestea fiind evident strivite fără drept de apel de pasiunile induse cultural oamenilor.
• .. De altfel, și sfetnicii greu încercați ai regelui cad pradă strategiei „păgânului”, neputându-și închipui că acesta era în stare să își sacrifice copiii cu bună-știință pentru atingerea unui obiectiv militar.

 „Auzind cele cuvântate de trimis, Carol şi-a lăsat barba-n piept şi a stat astfel cugetând. A stat un timp îndelungat. Întotdeauna cugeta mult înainte de-a vorbi. Abia pe urmă a grăit:

— Marsiliu e duşmanul meu. S-a dovedit adeseori că-i mincinos. În ce măsură pot să cred cuvintele ce mi le spuneţi?

— Vă dăm ostateci câţi ne cereţi. Printre ei e şi fiul meu, a spus şiretul Blancandrin.ˮ

• Roland, cel născut în peșteră, care înțelesese multe despre firea omului din nenumăratele conflicte pe care le avuse în copilărie cu cei din satele din jur, se opune frenetic, pe principiul că „lupul își schimbă părul, dar năravul ba”…

„— Nenorocire-i dacă-l credeţi pe sarazinul trădător, a spus şi tânărul Roland. Nu ştiţi c-a mai trimis odată cincisprezece păgâni de-ai lui cu ramuri de măslin în mâini, ca până la sfârşit Marsiliu să ne înşele, şi să pierdem pe doi seniori, aflaţi la el. Să continuăm acest război, aşa precum l-am început, să asediem şi Saragosa, să-l pedepsim pe trădător. Să nimicim puterea celui ce stă lângă hotarul Franţei, cu gândul numai de-a lovi…ˮ

• Însă clișeele diluzionale aflate în mintea celor care erau în zona „spune-mi ce vreau să aud” se activează și înclină balanța.

„Carol şedea cu barba-n piept, fără să spună vreun cuvânt. Ceilalţi francezi tăceau şi ei. Numai contele Ganelon s-a ridicat plin de mândrie:

— Nenorocirea se pogoară asupra împăraţilor care-i ascultă pe nebuni. Marsiliu vi se-ncredinţează cu mâinile încrucişate, vă recunoaşte suzeran şi vă promite să urmeze credinţa voastră. Ce mai vreţi?

A spus apoi ducele Naimes:

— Dacă Marsiliu ne trimite ostateci buni, putem să-l credem. Războiul a durat prea mult. Doar nu o să-şi ucidă proprii lor fii… Nu putem crede că au să fie-atât de cruzi.ˮ

• Că doar nu ar face conștient cu familia lor ceea ce și noi facem toată ziua, dar doar în cazul în care aceștia își iau nasul la purtare… Și, din nou, mândria și orgoliul laolaltă cu „convingerea” că „nu putem crede că au să fie atât de cruzi” și cu propria viziune că „războiul a durat prea mult” și că celălalt vede lucrurile exact așa cum le vezi și tu au pecetluit căderea în capcană. O limită conceptuală prevăzută și abil exploatată. Însă, după ce Ganelon este practic forțat de rege să plece la dușmani, riscându-și viața, după ce este ridiculizat de Roland, acesta duce un dialog interesant cu sfetnicul maur atât de priceput la psihologia umană.

„Blancandrin călărea acuma alăturea de Ganelon, mergând în trap spre Saragosa. Îi dăruise lui Ganelon un cal de preţ. Şi sarazinul glăsuia cu vorbe pline de dulceaţă:

— Carol e mare şi puternic. Şi-a biruit pe toţi duşmanii. A biruit şi Anglia. De ce râvneşte la ţinutul ce este cucerit de regele Marsiliu?ˮ

• Da, bună întrebare… De ce acești „mari tirani”, idealizați și cântați în atâtea cântece și legende, vor din ce în ce mai mult, fără să se mulțumească vreodată cu ceea ce au?
• Este lăcomia, evident un efect al diluziei centrale a lui „mai mult”, sădită în însăși esența ființei noastre. Însă nobilul francez o pune pe seama misterului voinței divine a acestor „mari și buni împărați”.

„— Aşa este voinţa sa. Nu-i om în toată lumea asta să fie pe măsura lui…ˮ

• Și nimic nu este mai lesne acceptat de mintea umană decât argumentul forței discreționare, venit din partea celui care are puterea…
• Cam așa… Frica de Dumnezeu… Pe care Omul l-ar pune în proțap dacă nu ar avea o putere mai mare decât a sa…
• .. râse Camelia. Și priceperea lui Blancandrin se dovedește curând, când nobilul francez pare să susțină cu mare ardoare cauza regelui său, provocând mânia sarazinului.

„— Rege Marsiliu, Charlemagne cere să vă supuneţi lui şi să primiţi credinţa noastră. Dacă nu îl veţi asculta, o să vă lege, o să vă ducă la Aix, în capitala sa, şi-acolo vă veţi pierde viaţa, în chipul cel mai ruşinos…

Marsiliu s-a schimbat la faţă şi a pus mâna pe o lance, gata s-o zvârle-n Ganelon.ˮ

• În acest moment critic Blancandrin vede în „spatele” aparențelor și îi comunică regelui său ceva tulburător…

„În vremea asta, Blancandrin i-a şoptit regelui Marsiliu ce ură avea contele contra feciorului său vitreg:

— El este gata să trădeze!… Şoptea în taină Blancandrin.ˮ

• Iar realitatea îi dă dreptate, pentru că, deși pe gură strigând și cu sabia în mână, Ganelon îi spune sarazinului.

„— V-aţi pierde oastea în zadar, a spus contele Ganelon, privind în apă pe Marsiliu. Asta ar fi o nebunie. Nimeni nu-l poate birui. Mai bine este să-i trimiteţi lui Charlemagne comorile pe care le-aţi făgăduit, să-ndestuleze pe seniori. Trimiteţi şi pe fiii voştri ostateci împăratului. Şi el se va întoarce-n Franţa… Prin grija mea, or să rămână în ariergardă toţi pairii, cu Olivier şi cu Roland, şi douăzeci de mii de oameni, floarea oştirilor franceze, în trecătoarea Roncevaux… Voi o să-i atacaţi acolo cu sutele de mii de oameni, pe care ştiu că îi aveţi, şi o să-i omorâţi pe toţi. Murind aceşti seniori viteji, şi partea cea mai bună a oastei, războiul o să înceteze.

— Puteţi jura, a spus Marsiliu, că va fi astfel precum spuneţi, în trecătoarea Roncevaux?

— Mă jur pe luciul săbiei ce poartă numele Murgleis, a rostit tare Ganelon.ˮ

• Foarte tare… abia am putut rosti. Dar oare cum și-a dat seama?
• Povestea ne spune, și este de fapt laitmotivul vieții omenești, ceea ce ține în mișcare Roata Existenței și a Suferinței:

„— Sunt dornic ca să mă răzbun! a şuierat şi Ganelon.

Pinul din marginea fântânii a fost izbit atunci de trăsnet şi a ars până la rădăcini.

— Charlemagne va fi nimicit, a glăsuit aspru Marsiliu.

— Pe Roland vreau să mă răzbun, a şuierat iar Ganelon. Pe Olivier şi pe pairi vreau să mă răzbun, fiindcă ţin la el.ˮ

• Orgoliul rănit generează instantaneu apariția unui impuls aparte care arde structura umană… Aproape nimeni nu îi poate rezista. Și această forță-impuls este numită „răzbunare”. O forță în esență irațională, pentru că de cele mai multe ori nu aduce un câștig real, palpabil, ci doar o liniște în mintea celui „lovit”. Și cu cât pierderea este mai mult în zona ideatică, în zona imaginii și percepției, cu atât mai intensă este dorința de a lovi până la nimicire pe cel ce a îndrăznit să aducă această „ofensă”.
• Și iată-l pe cel ce era un stâlp de nădejde al regalității franceze trădând pentru a răzbuna râsul ironic și disprețuitor al lui Roland.
• Sigur că se mai adăugau și câteva componente lumești, foarte raționale, cum ar fi fost niște domenii imense și alte cele din zona bogățiilor lumești, dar acest impuls primordial putea fi pus în față și folosit ca pretext pentru justificarea, legitimarea trădării sale. Așa că împușca doi iepuri dintr-o lovitură.
• Într-adevăr, însă nu pot să nu remarc profunzimea extraordinară a viziunii acestui Blancandrin, care a reușit să transforme o situație extrem de inflamabilă în una extrem de utilă regelui său, reușind să „citească” adevărul din mintea francezului și să îi ofere terenul propice pentru a „schimba partea”…
• Măcar declarativ… zise Camelia. Pentru că, atenție, totul este numai pe vorbe, lucru pe care pune accent chiar regele Marsiliu.

„— Puteţi jura, a spus Marsiliu, că va fi astfel precum spuneţi, în trecătoarea Roncevaux?

— Mă jur pe luciul săbiei ce poartă numele Murgleis, a rostit tare Ganelon.ˮ

• Vorbe, într-adevăr. Însă aici vine cunoașterea unuia ca Blancardin, care poate să evalueze cât din aceste angajamente verbale vor fi transpuse în practică de francez, bazându-se pe ceea ce știa despre el.
• Într-adevăr, este evident că unii indivizi pot „citi” dincolo de aparențe și pot înțelege „firea” și adevăratele motivații din spatele comportamentelor umane. Tot ce a gândit și susținut Blancardin a devenit realitate. Este cu adevărat spectaculos cum povestea înregistrează temeinicia tuturor celor anticipate de sfetnicul regelui maur.

„Şi iarăşi s-au îmbrăţişat Ganelon, regele, regina, Blancandrin şi alţi sarazini.

Fusese larg deschis drumul trădării.ˮ

• O trădare care avea în mod sigur la bază și elemente foarte concrete, foarte raționale, care nu mai sunt menționate de poveste. Pentru că aceste povești „uită” să precizeze miza enormă care era în joc din punct de vedere al posesiunilor, toți acești „cavaleri” deținând averi imense, domenii gigantice, în care erau stăpâni absoluți, domenii care cuprindeau mii și mii de hectare de terenuri, pășuni, păduri, sate cu tot cu oamenii din ele, cam tot ce era în acele locuri aparținând de drept și legal acestor „nobili”, care făceau cam ce doreau. Ganelon, dincolo de pretinsa „răzbunare” pe care o invocă, în mod sigur văzuse o cale prin care să îl răstoarne pe Charlemagne și să îi preia locul. Poziția sa era cea mai apropiată de tron și, în cazul dispariției legendarului rege, calea îi era complet deschisă, absolut nimeni neputând să îi stea în cale. Așa că o alianță „temporară” cu sarazinii era fix ceea ce avea nevoie ca să își îndeplinească planul „ascuns”. Și nu cred că Blancardin sau Marsiliu nu știau foarte bine motivele din spatele „trădării” francezului, dar, pentru că le slujeau și lor interesele, se făceau că „mușcă” pretextele afișate de acesta cu atâta emfază. Însă povestea este pentru mase, care trebuie să vadă exact ce se dorește, și anume, afișarea iraționalului.

„[…] mulţimea ce-asculta pe menestrel se frământa cu furie.

— Iată un nobil cum trădează, atunci când vrea să se răzbune! Nu ţine seama de credinţă, de jurăminte, prietenie… Nu ţine seama de nimic… Vitejii îşi vor pierde capul.ˮ

• Să înțeleg că aceste povești ne afișează și cântă iraționalul cam cu interes? am murmurat gânditor.
• Dar tu ce crezi? Neîndoielnic că și acesta își face loc în deciziile umane, însă să fim serioși, la mizele care erau în joc este ridicol să te gândești că totul are la bază o dorință absurdă de „spălare” a obrazului, care, chiar dacă se poate constitui adesea într-o motivație suficientă, aferentă prostiei umane, la aceste vulpi ce conduceau destinele a milioane de suflete, este foarte greu să te gândești că e doar atât. Pentru că motivațiile legate de posesiunile lumești ale arabului Marsiliu sunt prezente și în francezul Ganelon. Iar acestea, deși diluzionale, sunt legate de niște lucruri foarte concrete, cântărite și dorite de mintea acestora, într-o manieră profund rațională. Cam tot ce fac acești oameni este un calcul, o mișcare asemenea jocului de șah, prin care urmăresc să își mărească avantajul și posesiunile.
• Posesiuni pe care ceilalți nu le au și, de fapt, slujind în jugul social al bogaților, nu fac decât să mențină această stare de lucruri, de o inechitate totală. La nobili totul era legat de cum să aibă „mai mult”, iar la „opincă”, de cum să apuce și ziua de mâine.

„De trei ori l-a-ndemnat prea bine contele Olivier pe Roland să sufle-n cornul său cel scump şi să-l cheme pe Charlemagne, ca să le vie într-ajutor. Olivier era înţelept.

Roland n-a vrut însă s-asculte. Din îndrăzneală şi mândrie, Roland n-a vrut s-asculte sfatul.

— Nu, conte Olivier, zicea tânărul Roland prietenului. Nu vreau să-mi înjosesc părinţii, neluptând azi cu sarazinii, oricât sunt ei de numeroşi. Nu vreau să arunc dezonoarea asupra dulcei mele Franţe.ˮ

• Vă că încontinuu ni se prezintă aceste ciudate mentalități legate de „onoare” și „demnitate”… Roland refuză un act rațional, de logică elementară, invocând apariția „dezonoarei” și înjosirea părinților. Despre ce vorbește omul acesta? Că și anunțând grosului armatei situația, așa cum era și normal, nu îl împiedica nimeni să se lupte cu adversarul…
• Este evident că vorbea despre părinții săi în termenul mai larg de „familie”. Evident că nu are nicio problemă să îi pună pe toți în pericol pentru a înfrunta, ca și Igor, forțe armate cu mult superioare. În realitate, acești psihopați narcisiști sunt fericiți că lucrurile se așază în această formă, pentru că este exact ceea ce caută, pentru a-și dovedi „superioritatea”. Nu contează câți dintre cei de lângă el nu vor mai ajunge la familii, viața acestora nu îl interesează nici cât negru sub unghie. Posibilitatea de a se lăuda ulterior cu înfruntarea inamicului fiind în „inferioritate numerică” este mult mai apetisantă decât destinele celor de lângă el.
• Dispreț și desconsiderare depline față de camarazii săi, pe care îi pune în pericol de moarte, ca și tembelul de Igor sau atâția alți conducători „măreți” de oști și neamuri. Niște infatuați retardați, cu singurul obiectiv în minte de a se „da în spectacol” pe seama vieților celor pe care ar trebui să îi protejeze.
• O situație repetitivă, pe care o vedem continuu din partea celor ajunși în „fruntea bucatelor”. Niciunuia dintre cei ajunși „sus” nu îi mai pasă de cei de „jos”, fiecare trăind în propriul univers conceptual. Dar întotdeauna o dau cu discursul pe zona patriotică, care pentru nobili însemna domenii nesfârșite, dar pentru ceilalți, griji și necazuri.

„— E blestemat acela care poartă în piept o inimă, în care-şi are cuibul teama… Mai rostea tânărul Roland. Şi striga către cavaleri: Seniori viteji! Ştiţi doar cu toţii că împăratul ne-a lăsat în ariergardă, fiindcă nu e niciunul printre cei din juru-mi să nu iubească dulcea Franţă. Loviţi duşmanul fără milă!ˮ

• .. acum se punea problema dacă își iubeau „dulcea Franță”… Adică dacă erau dispuși să își apere avuțiile…

„Arhiepiscopul Turpin, în zalele de cavaler, slujind mai mult iubita Franţă decât amvonul catedralei, striga:

— Montjoie! seniori francezi. Onoare nouă, ce luptăm cu mii şi mii de sarazini… Loviţi, ucideţi pe duşmani!ˮ

• În ce anume consta această „onoare”? Văd că popa nu vedea nicio problemă în ceea ce făcea… La urma urmei omora alți semeni. Sau faptul că erau de altă credință îi făcea mai puțin oameni?
• .. Nu că erau mai puțin oameni, nu erau defel oameni. Și cu cât trimitea mai mulți pe lumea cealaltă, cu atât slujea mai bine pe Iisus și pe bunul Dumnezeu. Și în partea cealaltă calitatea de om era surclasată de eticheta pusă de popime. Așa că eticheta era cam totul. Evident că toate erau numai pretexte, în spate aflându-se interese economice și politice uriașe. Dar în față, de spectacol, se vânturau principii și idei, unele mai tembele și stupide decât altele… Iar mulțimile urmăreau, ca întotdeauna, cu gura căscată și interes maxim…

„— Lăsaţi… Tăceţi!… Glăsuiau alţii. Să-l auzim pe menestrel! Bietul Roland, ce-l mai aşteaptă!… Spune, iubite menestrel, spune ce s-a mai petrecut…!ˮ

• .., bietul psihopat Roland…

„Atunci a început atacul arhiepiscopul Turpin. Încălecând calul pe care îl dobândise într-o luptă, când ucisese pe un rege din Danemarca, a strigat:

— Montjoie! Seniori şi cavaleri ai dulcei Franţei, la atac…!

— Montjoie! răspundeau cavalerii, câţi mai puteau să ţină-n mână săbii sau lănci încă întregi.

Războiul a pornit din nou.ˮ

• Da, un război veșnic…

„Olivier s-a-ntors spre Roland, spunându-i cu-amărăciune:

— Ar însemna, conte Roland, să insultaţi părinţii voştri, şi să dezonoraţi chiar Franţa… Aşa ziceaţi mai adineauri. Şi eu vă spun, conte Roland, că nu cred s-o mai revedeţi pe Oda, pe surioara mea, care vă e logodnică. Cât v-a iubit biata de ea! Şi cât va plânge, auzind că aţi căzut la Roncevaux.

Roland, o clipă stând din luptă, a rostit:

— De ce vă mâniaţi atâta? Îmi sunteţi frate drag şi prieten. Pe blânda Oda o iubesc. O să mă doară despărţirea. Dar gândul mi-e la dulcea Franţă, şi la poporul ameninţat de sarazini. Pentru ei trebuie să luptăm.

— N-aţi ascultat ce v-am rostit. Nu aţi sunat la timp din corn. Bravura nu e întinată de o-nsoţeşte prevederea. Din vina voastră au pierit atâţia nobili cavaleri. Au pierit toţi pairii Franţei. Şi prietenia ce ne leagă atât de mult pe amândoi se va sfârşi în astă-seară. Nici nu o să apară luna, şi-amândoi ne vom despărţi de Franţa şi de toţi cei dragi…

Arhiepiscopul Turpin, prinzând o clipă de răgaz, s-a apropiat de ce doi tineri şi le-a rostit:

— Nu vă certaţi! Totul s-apropie de sfârşit. Dacă sunaţi din corn, Roland, nu ne mai poate ajuta nici împăratul Charlemagne. Totuşi, el se va reîntoarce, şi ne va răzbuna din plin. Sunaţi din corn, conte Roland!

Roland şi-a dus la gură cornul din aur, fildeş şi cristal, şi a sunat atât de tare, încât tâmplele i-au plesnit, şi sângele, ca un val roşu, l-a podidit peste armură.ˮ

• Deci avem două viziuni opuse asupra aceluiași aspect al realității. Roland, exponentul aruncatului cu capul înainte și Olivier, care spune că „Bravura nu e întinată de o-nsoţeşte prevederea.”
• Și că argumentul „dragostei de țară” invocat pentru ignorarea unor soluții raționale nu are niciun fel de temei.
• Într-adevăr, nici nu are, Roland având probleme de interpretare majore asupra realității. Este o brută cu minte puțină, care știe una și bună. Nu are nici prevedere, nici flexibilitate. Și nici nu e interesat de așa ceva. Consecințele sunt evidente, și în sfârșit cineva i le pune în fața ochilor.

„Din vina voastră au pierit atâţia nobili cavaleri. Au pierit toţi pairii Franţei.ˮ

• Abia în acest moment, Roland face acel gest de minim bun-simț și anunță grosul armatei…
• Ca să vină să îi răzbune acuma, că în fapt nu îi mai ajuta cu nimic…
• .. un idiot jegos. Este vai și amar când puterea încape pe mâinile unora ca acesta, crescuți în peșteră…

„Din toţi cei douăzeci de mii, n-au mai rămas decât doi oameni: Turpin şi contele Roland.ˮ

• Un Roland care, după cum știau cu toții…

„Nu ştiţi mândria lui Roland? Mai bine ar pieri ucis, decât să cheme într-ajutor.ˮ

• Da, au rămas ca în bancul acela cu cei patru apostoli care au fost trei, Luca și Matei… Dar și Turpin pleacă la dreapta Domnului, așa că rămâne Roland, singur pe lume, așa cum a fost dintotdeauna și bine ar fi fost dacă rămânea în peștera sa.

„— O, Durandal, şopteşte el, cu tine eu am biruit atâţi duşmani ai dulcei Franţe, câte fire de păr se află în barba – albă cum e floarea în luna lui aprilie — A celui ce mi-e suzeran… Să intri-n mână de viteaz…

Şi se lungeşte lângă pin, cu faţa către Spania, către duşmanul care fuge, lăsând în urmă-i nori de praf.

— Când Charlemagne o să ajungă în trecătoarea Roncevaux, va şti că am căzut cu faţa tot îndreptată spre duşman, că-n luptă am fost victorios! Îşi spune el încetişor. Iar gândurile lui din urmă i se îndreaptă către ţară, spre Franţa sa prea mult iubită. Îşi lasă fruntea lin pe braţul atât de ostenit de luptă şi îşi dă ultima suflare.ˮ

• Roland are o singură obsesie, cum că cei care îl vor găsi să nu cumva să creadă că s-a întors vreo clipă cu spatele la adversar… el numind asta „victorie”…
• Da, mare lucru, să pleci din această lume mândru că ai omorât pe capete oameni ca și tine, prinși și ei în aceleași scheme sociale în care sunt mânați de la spate de niște conducători ahtiați după putere și posesiuni. Și iată, și în ultima clipă se socotește victorios… Despre ce victorie vorbește? Și în plus, despre ce Franță? Imperiul franc a cuprins multe teritorii care nu au nimic de-a face cu actuala Franță. Iar ce „apărau” acești nobili nu era un teritoriu național, invadat de niște cuceritori rapace, ci tot niște posesiuni pe care le luaseră cu japca de la alții și acum le considerau ale „lor”… Așa cum ne arată și notele traducătorului.

Imperiul său, împreună cu teritoriile dependente, a cuprins, în perioada de maximă înflorire, aproape toată întinderea Germaniei, Franţei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Elveţiei, şi o parte a Italiei de astăzi. De aceea era socotit împărat al lumii. Sub influenţa bisericii se arăta în poeme că împăratul Carol nu lupta cu alt scop decât acela de a izgoni pe păgâni, pe sarazini, nume prin care poeţii medievali înţelegeau la început pe arabi, apoi pe mauri, şi în cele din urmă pe toţi musulmanii laolaltă. Fără îndoială că lupta împotriva arabilor, care pătrunseseră în Europa şi ameninţau şi Franţa, ocupa un loc important în acţiunile lui Carol cel Mare, dar nu acesta era scopul său de bază, ci întinderea, întărirea şi totodată apărarea imperiului său.

Pe seama isprăvilor lui şi ale căpeteniilor sale s-au alcătuit adevărate epopei populare. Epopeile populare au fost însă prelucrate mai târziu, în spiritul clasei dominante, de către poeţii cavaleri, ca Theroulde şi alţii. Astfel, dintr-o mare epopee populară s-a născut şi cântecul despre Roland. Însă legenda populară a fost mistificată, deşi din ea s-au mai păstrat destule urme, fie în „Cântec” fie în alte renumite „chansons de geste”.

• Bun, deci avem de fapt de-a face cu niște mistificări ale istoriei, o prezentare deformată a unei realități în care francii erau cuceritori rapace și eforturile lor de a-și menține influența și controlul asupra teritoriilor cucerite abuziv în fața lăcomiei altora este prezentată drept „luptă națională de apărare”… bleah… De aceea aceste legende reprezintă mai mult texte de propagandă deșănțată decât ceva ce are de-a face cu istoria, iar ”eroii” sunt complet altceva decât niște exemple adevărate pe care copiii să le urmeze….

The Fountain (Fântâna 2006)

Un film complex al regizorului Darren Aronofsky despre ceea ce înseamnă viața și moartea pentru oameni, totul văzut din perspectiva atașamentelor, agățărilor și relațiilor noastre de ”iubire”. Oamenii, deși evident muritori, se comportă în marea majoritate a timpului ca și cum ar fi nemuritori, și acest lucru poate fi lesne observat din manifestările lor legate de ei înșiși și ceilalți din jurul lor. Oamenii se comportă ca și cum ar avea la dispoziție o eternitate pentru a se manifesta, pentru a experimenta sau înțelege lumea în care trăiesc și pe ei înșiși. De cele mai multe ori, comportamentul lor este profund egoist și lipsit de interesul pentru efectele acestuia asupra celorlalți, diluzia centrală care îi domină, în afara cea a nemuririi, fiind cea a faptului că sunt invulnerabili, deasupra a orice și fără nicio obligație pe acest pământ.

Structurat pe trei planuri aparent distincte, povestea urmărește trei fire narative care aparțin ”trecutului”, în care un ”erou” conchistador îndrăgostit de Regină caută Pomul Vieții fără de Moarte, ”prezentului”, în care un medic ”erou” vizionar caută cu disperare un leac pentru cancerul soției sale și ”viitorul”, în care aceleași personaje sunt niște călători interstelari, într-o bulă care cuprinde bărbatul, sub forma unui pustnic mistic și tovarășa lui de milenii, sub forma unui copac incredibil de bătrân și care îl ”hrănește” cu scoarța și seva sa.

Aflăm destul de repede, prin capacitatea regizorului de a ne furniza detaliile poveștii din ”tușele” adiacente firului narativ principal, că de fapt pe toate cele trei planuri de fapt este aceeași ”intrigă”, cu aceleași ”personaje”, diferențele fiind date de cadrul istoric și rolul social al acestora. Însă bărbatul este în toate epocile dur și neîmblânzit, expansiv și intransigent, iar femeia este blândă, afectuoasă, acceptând ceea ce se întâmplă fără mișcări emoționale masive și disproporționate, având mai degrabă o atitudine opusă cele masculine, de luptă, adică una integratoare, de acceptare și înclinată spre trăire și bucuria experimentării ”aici și acum”.

Aceste diferențe fundamentale se pot observa în toate cele trei planuri, ducând la instaurarea unei ”distanțe psiho-emoționale” între personajele care în exterior declară și chiar își doresc să fie cât mai apropiate. Această distanță face ca trăirile acestora să fie complet defazate, bărbatul trăind mai mult într-un viitor ”mai bun” și femeia în prezentul care, chiar dacă nu este ”cea mai bună dintre lumile posibile” este totuși REALĂ, toate acestea împiedicând de altfel cuplul să experimenteze și să se bucure de ceea ce totuși au cu adevărat.

Lumile în care cei doi ”navighează” încep să se întrepătrundă, acțiuni și efecte ale acestora din diverse planuri ”strecurându-se” în alte timpuri și afectând desfășurarea evenimentelor, tema poveștii începând să se subțieze pas cu pas spre cea a ”morții” și a posibilității de a accepta trecerea ”sufletului și a conștiinței”, fără garanții, dintr-o formă în alta.

Încrâncenarea cu care bărbatul dorește să reziste peste timp în aceeași formă corporală, trăind o viață ”fără de moarte” și detașarea cu care femeia acceptă fără rezerve necesitatea și chiar superioritatea principiului schimbării acestei forme, care permite reluarea vieții în noi și noi forme intră puternic în conflict, detașându-se la un moment dat sub forma unei rugăminți pe care femininul o adresează masculinului, de a o ”termina” și prin aceasta de a o elibera, pentru a permite naturii și vieții să își urmeze calea cea firească și înțeleaptă, existentă încă de la începutul timpului.

Într-un vârtej emoțional auditiv  și vizual fantastic, povestea surprinde înțelegerea care cuprinde în cele din urmă și forma ”masculină” în acel viitor îndepărtat, acesta permițând, în sfârșit, după milenii de zbatere și luptă, ca viața să treacă în moarte și disoluție, pentru ca ciclul etern al apariției, experimentării și dispariției conștiinței în formele corporale să continue așa cum le este ”datul” și reprezintă de altfel modalitatea firească și corectă a existenței în acest plan al realității.