Perfecționismul – masca fricii de a fi văzut
Perfecționismul este, adesea, confundat cu o calitate. Trăim într-o cultură care valorizează standardele înalte, excelența, „să fii cel mai bun”. Însă dincolo de această mască de eficiență, control și ambiție se ascunde, de multe ori, o teamă profundă: frica de a fi văzut așa cum ești, cu vulnerabilități, limite și nevoi reale.
Perfecționismul nu este despre a face lucrurile bine – ci despre a le face fără greșeală, pentru a evita rușinea, critica sau respingerea. Așa cum spune și Brené Brown, cercetătoare în domeniul rușinii, curajului și vulnerabilității, în cartea „Darurile imperfecțiunii”, perfecționismul nu este auto-îmbunătățire, ci o formă de protecție. Este convingerea că „dacă voi arăta, trăi și munci perfect, voi evita durerea respingerii și a rușinii”.
În cabinet, am întâlnit adesea această dinamică. Un exemplu care mi-a rămas în minte este al unei cliente, o profesionistă, extrem de capabilă și dedicată. Din dorința de a controla totul și de a se asigura că rezultatele vor fi „impecabile”, ajunsese să nu mai delege nicio sarcină în echipa ei. Lucra peste program, verifica fiecare detaliu, refăcea task-urile colegilor chiar și când nu era necesar. În terapie, când am explorat această nevoie de control, au apărut convingeri adânci: „Dacă nu fac eu, se greșește”, „Nu-mi permit să par slabă”, „Dacă nu ies lucrurile perfect, e vina mea”.
La câteva luni distanță, a venit la sesiune cu o revelație. Fusese pusă să colaboreze cu o colegă care se comporta exact ca ea: nu delega, verifica tot, părea că nu are încredere în nimeni. Clienta mea a simțit o stare de disconfort profund și a spus: „Mă simt dată la o parte, simt că nu are încredere în mine. Parcă sunt invizibilă în echipă.” Apoi a adăugat: „Cred că ea e oglinda mea.”
Acela a fost un punct de cotitură. A înțeles, nu teoretic, ci profund emoțional, cât de greu este să fii în postura celui căruia nu i se permite să greșească, să aibă inițiativă, să fie văzut ca parte valoroasă a unui proces. Și atunci, perfecționismul ei și-a pierdut din putere. Nu pentru că „s-a vindecat” complet, ci pentru că a început să-l privească cu mai multă conștiență, empatie și înțelegere.
Perfecționismul este, în esență, o rană. O teamă că, dacă cineva ne-ar descoperi adevărata față – cu toate emoțiile, confuziile, limitele – nu ar fi suficient. Așa că ne ascundem în „a face” și în „a demonstra”, pierzându-ne adesea esența.
În terapie, lucrul cu perfecționismul presupune nu să-l „dăm jos cu forța”, ci să înțelegem ce anume încearcă să ne protejeze. Și, pas cu pas, să învățăm că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci un canal spre conexiune reală.
Gând pentru cititor
Poate că și tu ai crescut cu vocea care îți spune să fii mereu „cel mai bun”. Dar dacă ai schimba întrebarea? În loc de „Cum pot fi perfect?”, întreabă-te: „Cum pot fi autentic?” Sau: „Cine sunt eu dincolo de tot ce încerc să dovedesc?”
Poate că, exact în imperfecțiunile tale, stă cea mai frumoasă formă de adevăr.
Așa cum spunea Van Gogh, pictor post-impresionist olandez : „Caut, mă străduiesc, sunt om pe deplin, cu toată inima mea.”
