Iulia Izina: Te văd. Sunt aici. Și e suficient pentru început

1. Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?

Inițial, mi-am dorit să devin medic – simțeam că vreau să fiu acolo unde e suferința, să pot contribui la vindecare. Doar că, în acel moment al vieții, nu aveam resursele necesare pentru a urma acest drum. Așa că am ales altă cale, una poate chiar mai profundă: dacă nu am ajuns să lucrez cu trupul, lucrez acum cu sufletul.

Drumul meu către psihoterapie a fost, de fapt, o întoarcere către mine. Am traversat o experiență personală care m-a făcut să înțeleg cât de important este să ai pe cineva lângă tine care te vede cu adevărat. Așa am știut că vreau să fiu acel „cineva” pentru alți oameni.

2. Care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea personală sau profesională?

Mulți oameni caută răspunsuri în afara lor, când, de fapt, cheia este înăuntru. E mai ușor să dăm vina pe context decât să ne întoarcem cu blândețe spre noi. Mulți oameni cred că soluțiile stau în schimbarea celorlalți, în controlul mediului sau în acumularea de tehnici și strategii. Dar, în esență, cheia este mereu în interiorul lor. Dezvoltarea autentică pornește exact din acest spațiu interior, unde se află emoții neprocesate, nevoi neexprimate și convingeri formate poate încă din copilărie.

3. Cum te asiguri că rămâi obiectivă și echilibrată în lucrul cu clienții tăi?

Relația terapeutică este profundă și cere o prezență autentică, dar și o reflecție constantă. Pentru mine, introspecția este parte din viața profesională – mă uit mult în interior, mă întreb, mă reglez.

Apelez constant la intervizare, supervizare și la propriul meu proces terapeutic. Cred cu tărie că un terapeut bun este și un om care are curajul să se privească sincer, chiar și în cele mai inconfortabile colțuri ale sufletului său.

4. Există o tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta?

Ca psihoterapeut integrativ, pun accentul pe relația autentică pe care o stabilesc cu fiecare client. Cred că spațiul sigur, empatic, lipsit de judecată, este cel care face cu adevărat diferența.

Lucrez în ritmul fiecărui om, cu ascultare activă și respect pentru povestea lui. În același timp, integrez și partea creativă – desenul, simbolurile, metaforele – dar și umorul, care poate aduce multă eliberare și claritate. Însă totul pornește de la conexiunea umană, de la acel „te văd” spus fără cuvinte.

5. Cum gestionezi stresul sau emoțiile dificile după sesiuni?

Uneori e greu să lași complet deoparte ceea ce ai simțit într-o zi de lucru, mai ales când trăirile clienților ating și ceva din tine. Mă ajută mult sportul – alerg, merg la sală – și creez: desenez, pictez pe pietre sau pe hârtie, mă joc cu texturi, culori și forme.

Arta e modul meu de descărcare. Alteori, o vorbă spusă pe un ton amuzant sau o glumă cu sens mă reechilibrează. Și da, abordez în terapie aceste stări – nu le ignor, ci le invit, ca pe niște oaspeți pe care trebuie să-i înțeleg, nu să-i alung.

6. Ce sfaturi ai pentru cineva care vrea să urmeze această carieră?

Cred că, înainte de orice, e important să spun că această profesie nu este doar un drum profesional, ci mai ales unul profund personal. Dacă te gândești să devii psihoterapeut, e esențial să știi că munca ta nu începe cu ceilalți, ci cu tine.

Este un parcurs care cere timp, răbdare și o disponibilitate reală de a te întâlni cu propriile tale emoții, limite și întrebări. E nevoie de un proces de formare academică riguros, dar mai ales de o călătorie interioară autentică – în care să înveți să-ți porți și lumina și umbrele. Să fii dispus să te întrebi, să te rătăcești, să te vezi altfel.

Îi încurajez pe cei care simt această chemare să aibă grijă de ei pe parcurs – cu blândețe, fără grabă, cu deschidere. Și să nu uite că, așa cum spun Mielu Zlate, profesor universitar, cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul psihologiei personalității:

„Psihologia a început cu fiecare dintre cei care au auzit o voce mai puternică decât a lor și au simțit că trebuie să-i afle originea.”

Mi se pare o definiție atât de sinceră a acestui drum. Dacă ai auzit și tu acea voce și ai curajul să o urmezi, atunci ești deja pe calea cea bună.

7. Ce resurse recomanzi celor care vor să se dezvolte în domeniu?

Îl apreciez enorm pe Irvin Yalom, psihiatru și autor american, și recomand cu încredere cărțile lui – sunt scrise cu profunzime, dar și cu o simplitate care te atinge. Le-aș recomanda oricui e la început sau deja pe drum.

În plus, orice experiență care te pune în contact cu tine – cursuri, workshop-uri, grupuri de dezvoltare personală – poate deveni resursă. Formarea reală nu se întâmplă doar în sala de curs, ci în fiecare întâlnire autentică cu tine și cu ceilalți.

8. Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist?

Pentru mine, dezvoltarea profesională nu este un eveniment punctual, ci un proces constant, care se hrănește din mai multe surse. Particip la cursuri, workshop-uri, citesc studii și cărți de specialitate, dar cred că învățarea nu se limitează la aceste formări. Mă uit cu atenție și la ceea ce îmi aduce viața, la ce trăiesc în relațiile cu ceilalți, dar și la felul în care răspund la propriile mele provocări interioare.

Clientul este, de multe ori, și un profesor tăcut. Fiecare întâlnire aduce ceva nou – o perspectivă, o emoție, o întrebare. Învăț despre complexitatea umană și despre limitele propriilor convingeri chiar în cadrul relațiilor terapeutice.

Mă sprijin pe supervizare și intervizare – nu doar ca instrument de lucru, ci ca spațiu de reflecție sinceră, unde pot să privesc cu claritate dinamicile care apar în cabinet.

Și poate cel mai important pentru mine: încerc mereu să mă întorc la ideea că, înainte de a fi un terapeut bun, e esențial să fiu un om bun. Asta înseamnă să lucrez constant la autenticitatea mea, la capacitatea de a fi prezentă, empatică, umană. Tehnicile sunt importante, dar sufletul din spatele lor este ceea ce face cu adevărat diferența.

9. Ai avut un moment „aha” care ți-a schimbat perspectiva?

Da, am avut un moment care m-a atins profund și m-a făcut să înțeleg, dincolo de orice teorie, puterea relației terapeutice. Eram într-un proces cu o clientă care, după o perioadă lungă de tăcere, de evitare și de teamă, mi-a spus, cu lacrimi în ochi: „Faptul că ai fost aici, prezentă, fără să mă grăbești, fără să-mi dai soluții, ci doar să mă vezi… a fost primul moment în care am simțit că nu e ceva greșit cu mine.”

Acel moment mi-a confirmat că, uneori, ceea ce vindecă nu este tehnica în sine, ci prezența. Că a fi acolo, cu adevărat, fără a încerca să repari, ci doar să fii martor onest și blând al celuilalt, este un act profund terapeutic.

A fost un „aha” tăcut, dar revelator: am înțeles cât de mult are nevoie omul să fie văzut fără să fie analizat, auzit fără să fie corectat. Și, mai ales, cât de prețios e să ai în față un terapeut care nu se teme de durere, care nu încearcă să te grăbească, ci care poate să stea acolo, cu tine, până când tu ești pregătit să te vezi.

10. Care este cea mai mare recompensă în munca ta?

Pentru mine, cea mai mare recompensă nu este neapărat un „rezultat” concret, ci momentul acela subtil, dar transformator, în care un om începe să se vadă cu mai multă blândețe. Când nu mai caută ce e „greșit” cu el, ci începe să se întrebe: „Cum pot să mă înțeleg mai bine?”

Sunt profund recunoscătoare să fiu martoră în acele clipe când cineva, după o luptă lungă cu sine, își dă voie să se așeze în cine este, fără rușine, fără mască, fără nevoia de a demonstra. Când în locul înverșunării apare compasiunea, iar ceea ce părea „o problemă” devine o parte integrată, vindecată și acceptată.

Cred că transformarea reală nu se vede dintr-o dată, ci se simte în nuanțe: în respirația care devine mai liniștită, în corpul care începe să se relaxeze, în ochii care prind mai multă viață. Acolo e adevărata recompensă – în felul în care omul învață să fie cu sine, fără frică, fără presiune.

Și este un privilegiu uriaș să fiu parte din această călătorie, să fiu acel spațiu de siguranță în care cineva are curajul să se regăsească. Munca mea nu este despre a repara oameni, ci despre a-i însoți până în acel punct în care ei își dau voie să fie întregi.

11. Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client?

O întâmpin cu blândețe. Nu pun presiune, nu forțez, nu încerc să conving. Rezistența, de multe ori, este un mecanism de protecție – o teamă nespusă, o durere veche.

Aleg să fiu acolo, prezentă, fără agendă. Întreb uneori: „Ce simți că se întâmplă acum, aici?” Alteori doar stau în liniște, oferindu-i celuilalt timpul și spațiul de care are nevoie. Relația se construiește pas cu pas, iar încrederea apare când simți că nu trebuie să demonstrezi nimic.

12. Unde vezi viitorul domeniului tău?

Cred că domeniul nostru se află într-o continuă transformare – tehnologia, noile generații, ritmul vieții – toate aduc provocări, dar și oportunități.

Mă bucur să văd că oamenii sunt din ce în ce mai deschiși, că merg la terapie, că își doresc să se înțeleagă. Sunt convinsă că tot ceea ce apare nou va fi integrat, așa cum trebuie, de către profesioniști dedicați.

Însă, dincolo de metode și inovații, conexiunea umană va rămâne, cred eu, cel mai important element terapeutic. Acel spațiu în care cineva te aude, te simte și îți spune prin prezența lui: „Ești în regulă.”
Sau, cum spunea Van Gogh, pictor olandez recunoscut pentru sensibilitatea și intensitatea emoțională a operei sale: „Caut, mă străduiesc, sunt om pe deplin cu toată inima mea.”