Pentru nimic în lume…
De cele mai multe ori, atunci când povestesc cu adolescenţi sau chiar copii, despre relaţia cu părinţii lor, pun întrebări de tip Cum ar fi dacă?
Cum ar fi dacă ai fi corigent la două materii? Cum ar fi dacă n-ai vrea să mergi în vacanţă cu ei? Cum ar fi dacă n-ai avea fraţi?
…Și altele din ce în ce mai serioase.
De ce fac acest lucru? Pentru că a opera în paradigma abstractă a imaginării unui eveniment care nu s-a întâmplat încă ne plasează în cea mai înaltă sferă a problematizării, mobilizând resurse la care, iniţial, nu ne-am gândit.
Uneori, ceea ce am proiectat se va întâmpla, cu un procent înalt de fidelitate, alteori, constatăm că suntem departe tare de realitatea imediată. Diferenţa dintre una și cealaltă este dată de cât de dispuși suntem să explorăm probabilităţi și apoi să le tratăm ca pe opţiuni viabile pentru contextul nostru.
De cele mai multe ori, copiii și adolescenţii folosesc lentila celui mai negru scenariu atunci când se raportează la așteptările neîndeplinite în relaţia cu părinţii lor. Uneori, fatalitatea apare chiar și când se raportează la situaţii obișnuite de viaţă, cum ar fi: obţinerea unui punctaj mai mic decât cel așteptat, o povestire cu bucluc de la școală sau dintr-o prietenie.
Iar această reacţie de tip neputinţă fatală, acum ori niciodată este una cât se poate de potrivită unei relaţii de subordonare tipice a copilului faţă de părinţii săi.
Problema serioasă apare atunci când copilul începe să trăiască ca și cum acea proiecţie s-a și împlinit. Atunci când el își ghidează alegerile și trăirile în funcţie ceva ce îl înspăimântă că s-ar putea întâmpla, dar care nu s-a derulat în parametrii indicaţiilor sale imaginare. Se poate instala, în situaţiile de neglijenţă a copilului de către părinte, inclusiv starea de stres cronic, care folosește resursele psihice ale copilului până la epuizare și randamentul alături de starea de bine devin deziderate abstracte, la care acesta nu mai poate ajunge în niciun context. În locul lor rămân stările de anxietate, agitaţie, deznădejde, iar, perpetuate, pot ajunge să ia chiar proporţii clinice.
Citește continuarea articolului în ediția mai 2024 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!
