Now Reading
Prima dată mamă? Cum să ai grijă de psihicul tău

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Prima dată mamă? Cum să ai grijă de psihicul tău

prima-dată-mamă-cum-să-ai-grijă-de-psihicul-tău

Îmi place meseria mea de psihoterapeut pentru care m-am pregătit mulţi ani şi pe care o fac cu drag şi îmi place, mai nou, „meseria” de mamă. Pentru cea din urmă nu m-am pregătit în şcoli şi nu am făcut formări şi am fost surprinsă de cât de dificil e începutul. De aceea, vreau să împărtăşesc cu voi câteva idei care sper să ajute la a avea un start de mămicie mai lin.

Emoţii predominante la început – teamă şi frică

Din păcate, experienţa mea de mamă a început cu 2 luni mai devreme decât ar fi trebuit, bebeluşii născându-se la 31 de săptămâni, însă aceste emoţii sunt valabile pentru toate mamele. Sigur, nu dăm bucuria la o parte, dar bucuria nu trebuie să o gestionăm, doar o trăim. Frica în schimb, trebuie gestionată corect ca să ne menţinem sănătatea psihică. Ce mama nu şi-a verificat copilul de 7 ori pe noapte ca să vadă dacă mai respiră? Ce mamă nu s-a gândit că laptele ei nu este suficient şi a trăit cu teama că îşi lasă copilul nemâncat? Ce mama nu şi-a cântărit bebeluşul la 3 zile să vadă dacă începe să crească şi să ia în greutate? Toate aceste comportamente vin din frică.

Ce e de făcut – perspectiva psihologică

Înainte de toate acestea, credeam că ştiu ce înseamnă frica… haha, nu ştiam. Ce înseamnă să trăieşti o frică intensă şi permanentă, am aflat atunci. Există o serie de exerciţii pe care le putem face:

1) Să ne conectăm mereu la realitate – când apare un gând venit din teamă, să îl restructurăm. De exemplu, „Oare mai respiră?” să îl transformăm într-un gând raţional „Atât timp cât nu a avut probleme de respiraţie, totul a fost ok, creierul copilului ştie ce are de făcut.

2) Să facem exerciţii de relaxare a corpului sau meditaţii ghidate – şi se găsesc o mulţime pe Youtube.

3) Să acceptăm emoţia şi să încercăm să o integrăm într-un mod sănătos prin a ne spune „E normal să îmi fie teamă, sunt la început de drum şi învăţ din mers, pe măsură ce timpul trece, ea se va diminua şi voi fi din ce în ce mai încrezătoare că știu mai bine ce am de făcut în relaţie cu copilul meu.”

E important să înţelegem că, în astfel de momente de frică, creierul descarcă diverse substanţe în organism (de regulă, cortizol si noradrenalina – hormonii stresului) şi ele se „diluează” cu timpul. Oricine spune „Vai dragă, dar nu ar trebui să îţi fie frică”, habar nu are ce vorbeşte.

Ce am învăţat ca om

Venim cu foarte multă forţă pe lumea asta. Pentru nistre bebeluşi, (cel puţin în cazul meu) să vii 2 luni mai devreme e ca şi când eşti clasa a 10-a şi cineva te pune să dai bacalaureatul. Dar dorinţa de a supravieţui e incredibilă. La 31 de săptămâni nu ştii să respiri singur, nu ştii să mănânci singur, nu ştii să îţi coordonezi respiratul cu înghiţitul, dar vrei să trăieşti. Nu îi exculd pe cei la termen, mi se pare că e un efort de adaptare imens – să înveți să trăieşti „pe uscat”. Oare noi cum am reacționa dacă de mâine ar trebui să stăm în apă măcar o lună de zile? Să preţuim viaţa, zic şi pe noi, ca mame. O preţuiam eu şi înainte, dar acum cu atât mai mult cu cât am văzut ce mecanisme bune avem, cât de adaptabili suntem ca fiinţe. Acum, că ştiu ce lupte suntem capabili să purtăm la 31 de săptămâni şi ce stres putem depăşi, mi-e cam ruşine să mă mai plâng de ceva.

Atunci când apar probleme – şi, de regulă, apar

Da, la început sunt multe probleme. Ba un icter prelungit, ba acneea bebeluşului, regurgitări sau chiar vărsături, iritaţii de scutec şi altele. Dacă e vorba de prematuri, lucrurile se complică mai mult şi mamele de prematuri trăiesc nişte momente greu de descris în cuvinte. Trebuie să iei decizii peste decizii şi ai întrebări peste întrebări, unde mai pui toată oboseala care îți cam ia din resursele pe care le ai, stresul că nu ştii dacă faci bine etc. Cu alte cuvinte, treci printr-o perioadă complicată în mod ciudat şi ciudatul ăsta e dificil de explicat cuiva care nu a experimentat asta pe pielea lui.

Ce e de făcut – perspectiva psihologică

Sunt situaţii şi emoţii în viaţă pe care nu le poţi înţelege decât dacă treci prin ele. Serios. Ştiu că în profesia asta nu e necesar să fii avut depresie ca să poţi trata depesia, dar înţelegi lucrurile apoi din cu totul altă perspectivă. Un grup de sprijin ajută enorm. Sunt câteva pe Facebook, cu mame care au trecut prin aceleaşi experienţe şi numai ele pot înţelege cu adevărat cum e la început de mămicie. Valoarea unui astfel de sprijin de la o comunitate de mămici este nestemat şi vă încurajez să îl căutaţi. Sigur, şi o prietenă bună poate să ajute, chiar dacă nu are copii dar, una peste alta, lecţia ar fi: nu trebuie să fii trecut tu prin lucruri ca să le poţi înţelege şi trata, o poţi face şi fără, însă dacă ai trecut (din păcate, că sunt lucruri grele), e altceva, alt nivel de înţelegere, mult mai profund şi mai intim.

Ce am învăţat ca om

Speranţa – trebuie să speri că bebe va fi bine în cele din urmă, altfel o iei cu capul. Să te bucuri la fiecare mini evoluţie pe care o are, la fiecare mililitru de lapte în plus. Mai ales, dacă vine vorba de prematuritate, orice chestie oricât de mică dar pozitivă e un motiv de bucurie. Păcat că asta nu se păstrează şi ulterior în viaţă (la unii dintre noi), să ne bucurăm de lucrurile mărunte, de lucrurile simple, să facem diferenţa dintre ce contează cu adevărat şi ce nu. Nici eu nu mă bucur şi nu ştiu să apeciez pe bune tot ce am, mă mai surprind uneori nemulţumită de x, y lucru. Şi e ok. Important e să ne reamintim ce contează şi să petrecem puţin timp în nemulţumire sau să îl petrecem cu sens.

Mediul din jur, de multe ori nepotrivit

Ţin minte că nu înțelegeam plângerile noilor mame care spuneau cât sunt ele de stresate de mediul din jurul lor, ce presiune se pune pe ele, că nimeni nu le înţelege… este foarte adevărat tot şi acum înţeleg. Începe o mega presiune din partea tuturor. Ca şi când, dacă eşti mama, ai scris în codul tău genetic absolut tot ce trebuie să faci cu copilul, ce vrea copilul, ce are copilul, dacă îi e bine sau nu şi tot aşa… bullshit, mă scuzaţi. Ai nişte instincte, îţi vine natural să faci unele lucruri… dar cam atât. De ce plânge, nici tu nu ştii, cum să îl opreşti… iar nu ştii. Ok, sunt unele lucruri şi le poţi lua prin eliminare (plânge de foame, somn, că vrea schimbat etc.) dar nu e suficient. E mult, mult mai complex de atât. Îţi pui un milion de întrebări (dar ce e cu buba asta, dar de ce a mâncat doar 80 de ml în loc de 100, dar de ce nu doarme, dar de ce doarme atât de mult… şi tot aşa) şi toţi cred că trebuie să dai şi răspunsul la ele şi să ştii exact cum să acţionezi. Şi evident, dacă ceva nu e ok, e vina ta.

Ce e de făcut – perspectiva psihologică

Nu îmi place ideea de a da bir cu fugiţii la primul obstacol, nici în viaţă, nici în cuplu, nici la muncă, nici în alte relaţii. Nu mi se pare ok să pleci fără să încerci să rezolvi, să gestionezi cumva greutăţile întâmpinate. Cred mult în rezilienţa noastră ca oameni şi în puterea de a ne ajusta şi adapta noi, de a ne dezvolta noi ca să nu ne mai lăsăm enervaţi de ce e în jur. Acum însă, aş încuraja mai repede ideea de a scăpa de mediul toxic din jur (mame/ soacre critice, oameni intruzivi, prieteni care nu pricep şi îţi spun despre ei în loc să te asculte pe tine… etc). Ia-ţi lecţia, dezvoltă-te, fă tot ce ţine de tine, dar dacă tot nu e ok, schimbă!

Ce am învăţat ca om

E un nou rol, ca un job nou în care încă nu ai experienţă, nu ai apucat să demonstrezi ce ştii şi ai numai „evaluatori” şi „consultanţi” în jur care îţi spun ce şi cum să faci. Şi la un job nou ai răbdare să înveţi 3-4 luni cum stă treaba, ţi se dă feedback, cineva te învaţă, ai sprijin. Ca mamă e mai aiurea, că nu te învaţă nimeni, sau din contră, toată lumea e „călare” să te înveţe tot felul de lucruri băbeşti care nu mai sunt valabile. Aşa că, am învăţat sau reînvăţat răbdarea şi rezilienţa dintr-un alt rol.

În concluzie, nu e profesor mai bun ca viaţa, asta dacă ştii cum şi ce să înveţi din ea, pe de o parte, pe de altă parte, în continuare susţin ideea de a fi blânzi cu noi, de a fi buni cu noi şi cei din jur indiferent de cum sunt ei, şi dacă nu se mai poate, asta e, ne reorganizăm, ne dezvoltăm, ne restructurăm viaţa. Mămicia e ceva tare dificil în sine, cu atât mai dificil dacă nu ai sprijin sau mai mult, ai presiune pe tine din toate părţile. Să tragem o gură de aer în piept şi să nu uităm să ne spunem „sunt cea mai bună mamă pentru copilul meu!”

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!