Aveam un stil de atașament dependent. Îl depășisem, dar iubitul nu mă lasă…

Am conștientizat că am un stil de atașament dependent. Nu a fost ușor să accept asta, dar un psiholog m-a ajutat. Am reușit chiar să învăț să ies din cercul vicios. Acum am o relație nouă și o problemă mare…

Citește și:

Îmi este teamă de suferință și abandon

Despărțire? Nu se moare din asta. Asta îmi repet, cât mai des…

Nu știu cum sunt întâlnirile anonime ale alcoolicilor, dar eu, cu dependența mea emoțională m-am simțit groaznic. Credeam că este firesc și o formă sinceră de exprimare a iubirii. Ai nevoie de celălalt, de confirmarea și validarea lui, de prezența, interesul și implicarea lui.

Parțial, ar putea suna sănătos. Dacă toate cele de mai sus nu ar veni la pachet cu teama de abandon, nesiguranță, neîncredere în partener, isterie, suspiciune… teama că nu meriți iubire. Până la urmă, despre asta este vorba.

Am avut parte de doi părinți dezinteresați de mine și nevoile mele. Nu avea niciun sens să mi le spun, pentru că nu mă asculta nimeni. Ce voiam eu, nu conta. Ce îmi doream, nu era relevant. Iar atunci când îmi făceau o promisiune pe care nu o respectau, justificau cu „nu meriți, pentru că uite ce ai făcut”.

Evident, urma înșiruirea unor greșeli mai mici sau mai mari care mă recomandau drept nevrednică. Și sufeream. Nu eram perfectă, nu puteam fi cum „trebuie”, deci nu meritam nimic. Cu atât mai puțin atenția și afecțiunea lor. De care aveam parte în doze mici, dacă eram „cuminte”.

La maturitate, toate relațiile amoroase în care am intrat au fost dependente. Mă dedicam partenerului, în speranța că va vedea că sunt valoroasă și voi primi la schimb iubire.

Dar, și când primeam, trăiam în nesigurață. Teama că voi pierde iubirea, că își va da seama că nu fac destule, nu fac ce trebuie, nu sunt cum trebuie. Iar dacă nu merit, de ce să primesc. Așadar, orice formă de bucurie era umbrită de așteptarea să pierd totul.

Nu aveam încredere în partener pentru că nu aveam încredere în mine. Inutil să precizez ce parteneri găseam. Pe cei care nu aveau oricum prea multe de oferit, care confirmau că nu merit, că nu sunt valoroasă. Au urmat depresii, suferințe, adâncirea fricilor.

Apoi, din instinctul de supraviețuire, am urmat terapie. Am vrut să știu cum pot fi mai bună. Ce am de făcut ca să fiu iubită. După doi ani am reușit să mă echilibrez.

Am avut mult de furcă cu tarele mele. Cred că nici acum nu sunt pe deplin depășite toate fricile, dar măcar le conștientizez, știu de unde vin și ce am de făcut cu ele.

În acești doi ani nu am mai avut relații amoroase. Acum, însă, am. L-am cunoscut pe Horia în urmă cu o lună și mi-a plăcut de la prima vedere.

Eram convinsă că nu face parte din șirul bărbaților pentru care am optat mereu: indisponibili emoțional, imaturi, în căutarea unui salvator. Horia nu este așa. Din păcate, este cum eram eu. Are nevoie de dependență.

Iubitul meu nu înțelege o relație securizantă pentru că are nevoie de una dependentă. Doar așa simte iubirea. Sau dedicarea. Așa poate avea încredere.

Iar acum, fiind cu el, realizez ce vedeau în mine partenerii mei. Înțeleg sufocarea, sentimentul că nu faci față nevoilor celuilalt, că tot timpul trebuie să ai grijă să nu îl rănești și că… orice ai face el tot nesigur sau dezamăgit este.

Copleșitor! Îmi este greu să relaționez cu Horia pentru că în parte, înțeleg prin ce trece. Îi cunosc problema pentru că este și a mea. Ar fi nedrept să nu îi fiu alături.

Dar, pe de altă parte, nu vreau să mă întorc în trecut. Vreau să merg mai departe. Am evoluat, simt că am reușit să depășesc anumite probleme. Iar cu Horia, aș reactiva totul.

Nu știu cum să procedez pentru că mă simt prinsă la mijloc. Îl plac, are o sumedenie de calități, mă simt bine cu el, mă validează… dar totodată este nesigur, anxios, dependent.

Cum să îi spui iubitului tău „du-te la psiholog”? I-am povestit că pe mine terapia m-a ajutat și mi-a răspuns că pentru unii oameni este o variantă. El nici măcar nu realizează că ar avea nevoie de ajutor…

Foto: shutterstock.com

Loading...
Comentează și tu
Recomandări
Am avut o aventură de-o noapte. De ce mă caută după un an... rămâne un mister
Am avut o aventură de-o noapte. De ce mă caută după un an… rămâne un mister

Nu mi-am dorit o aventură de-o noapte, dar dacă așa s-a întâmplat, am luat experiența ca atare. Interesant este că, după un an, tipul mă caută…

Citeste
Am petrecut 20 de ani singură într-o relație
Am petrecut 20 de ani singură într-o relație

Am crezut că teama de singurătate mă ține într-o relație nepotrivită. Dar, analizând, după 20 de ani alături de partener, am fost mereu singură.

Citeste
I-am reproșat iubitului că devenise plictisitor. Răspunsul lui a fost precum un duș rece
I-am reproșat iubitului că devenise plictisitor. Răspunsul lui a fost precum un duș rece

Eram nemulțumită de relație și de rutina cuplului nostru. Parcă nu se mai întâmpla nimic interesant. Într-o ceartă, i-am reproșat iubitului că a devenit plictisitor. Apoi m-am trezit.

Citeste
Aveam un stil de atașament dependent. Îl depășisem, dar iubitul nu mă lasă...
Aveam un stil de atașament dependent. Îl depășisem, dar iubitul nu mă lasă…

Am conștientizat că am un stil de atașament dependent. Nu a fost ușor să accept asta, dar un psiholog m-a ajutat. Am reușit chiar să învăț să ies din cercul vicios. Acum am o relație nouă și o problemă mare…

Citeste
Ador timpul petrecut în singurătate
Ador timpul petrecut în singurătate

Am doi copii minunați pe care îi iubesc și un soț alături de care am trecut peste toate crizele și problemele. Nu înseamnă că nu tânjesc și după singurătate. Și cred că e sănătoasă.

Citeste
De ce este important timpul pe care îl petrecem cu prietenii
De ce este important timpul pe care îl petrecem cu prietenii

Timpul pe care îl petrecem cu prietenii ne ajută să ne echilibrăm emoțional, să ne eliberăm de stres și să ne detașăm de prea multe probleme și responsabilități. Nu degeaba relațiile de prietenie contribuie la creșterea calității vieții. Iată mărturiile câtorva cititori.

Citeste