Interviu cu Psiholog și Pedagog Teatral Mădălina Mărcuș
Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?
Mădălina Mărcuș: Cred că teatrul m-a ales pe mine înainte să-l aleg eu. Am crescut fascinată de felul în care o scenă poate transforma un om, chiar și pentru câteva minute. Primii mei pași au fost cu păpușile, literalmente. Am co-fondat un teatru de păpuși pentru copii și țin minte că stăteam în spatele scenei și mă uitam la fețele copiilor din sală. Acea privire mi-a arătat tot ce trebuia să știu despre ce vreau să fac cu viața mea.
Ulterior am început să lucrez direct cu copiii, ca trainer la o altă școală de teatru, și acolo am înțeles ceva important: teatrul nu e doar artă. Este un instrument de dezvoltare. Studiile mele în psihologie și pedagogie m-au ajutat să pun cuvinte pe ce simțeam intuitiv. Și de atunci nu m-am mai oprit.
Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?
M.M.: Frica de a fi văzuți cu adevărat. Nu vorbesc doar despre timiditate. Vorbesc despre acel moment când trebuie să îți spui o idee în față la toată lumea, să ridici mâna, să intri într-un grup nou, să susții că ai dreptate când nu ești sigur. Această frică o văd la copiii de 5 ani, dar și la adulți de 40 de ani. Este aceeași frică, cu alte costume.
La SAM, Școala de Actorie Metamorfoza, toată munca noastră pornește de la această frică și merge ușor, ușor spre curaj. Nu forțăm. Nu grăbim. Fiecare copil are ritmul lui, și noi suntem acolo să îl respectăm și să îl sprijinim.
Cum te asiguri că rămâi obiectivă și imparțială atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?
M.M.: Îmi amintesc în permanență că nu sunt acolo să judec, ci să susțin. Teatrul m-a învățat asta mai bine decât orice carte. Pe scenă nu există personaj greșit, există personaj neînțeles încă.
Practic, cel mai mare instrument al meu este curiozitatea. Înainte să trag orice concluzie despre un copil, mă întreb: ce nu știu eu încă despre el? De ce se comportă așa? Ce încearcă de fapt să comunice? Când pornești de la curiozitate în loc de judecată, totul se schimbă.
Și da, uneori este greu. Sunt copii care vin la curs cu povești grele în spate. Formarea mea în psihologie mă ajută să înțeleg fără să mă pierd în poveste.
Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?
M.M.: Individualizarea în grup. Sună simplu, dar este extrem de greu de aplicat în practică și cred că este lucrul care ne diferențiază cel mai mult.
Teatrul nu se poate face singur, ai nevoie de grup. Lucrăm în grupe de 8-12 copii. Dar fiecare copil din acea grupă este văzut individual. Știu unde este acum, știu care îi este blocajul, și știu care este provocarea potrivită pentru el, nu o provocare generică pentru toată grupa.
Un copil timid primește un exercițiu care îl ajută să facă un pas mic. Un copil care vorbește mult și acoperă restul grupei primește un exercițiu care îl ajută să asculte. Același curs, aceeași oră, dar fiecare pleacă acasă cu exact ce are nevoie. Asta e metamorfoza la care facem referire prin numele școlii.
Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?
M.M.: Sincer? Uneori este greu. A construi o școală de teatru este un job frumos, dar instabil și imprevizibil. Sunt zile când mă întreb dacă merg în direcția bună.
Dar apoi îmi amintesc de un copil anume. Sau mai exact, de foarte mulți copii. Copiii care au venit prima dată la curs și stăteau în colț, nu răspundeau când îi întrebam ceva, se uitau în jos. Și după 3-4-5 luni, același copil ridica mâna, râdea tare, propunea idei. Era de nerecunoscut. Aceste transformări îmi dau puterea să continui. Metamorfoza din numele școlii nu este doar un cuvânt frumos. Este exact ce se întâmplă în fața ochilor mei, în fiecare an, cu zeci de copii.
În rest, mă ajut cu teatru, cu lectură și cu comunitatea mea de oameni dragi.
Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?
M.M.: Lucrează cu oameni reali cât mai repede. Nu te ascunde în cursuri și certificate. Ele sunt necesare, dar nu suficiente. Hai în fața unui grup de copii și încearcă. Greșește. Observă. Încearcă din nou.
Al doilea sfat: construiește-ți o metodă proprie. Nu copia pe nimeni. Ia ce rezonează cu tine din formare, din cărți, din mentori, și pune-ți amprenta. Oamenii simt autenticitatea.
Și al treilea: pregătește-te pentru incertitudine. Dacă vrei stabilitate și previzibilitate, alege alt drum. Dacă vrei sens, dacă vrei să simți că munca ta schimbă ceva real într-un om, atunci merită tot efortul.
Ce resurse recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?
M.M.:Câteva cărți care m-au format cu adevărat:
Munca actorului cu sine însuși de Stanislavski. Nu e o carte despre actorie, e o carte despre a fi prezent și autentic. O recomand oricui lucrează cu oameni.
Cartea Atelierelor de Andrei Șerban. Te face să înțelegi cum poate spațiul și grupul să creeze magie, fără să forțezi nimic.
Spațiul gol de Peter Brook. Scurtă, densă, esențială. Schimbă felul în care privești orice interacțiune umană.
Impro de Keith Johnstone. Această carte m-a ajutat mai mult decât orice manual de pedagogie să înțeleg cum funcționează blocajul și cum se dezleagă.
Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode?
M.M.: Rămân curioasă. Mereu. Particip la cursuri, la ateliere, la spectacole. Citesc. Dar cel mai mult învăț de la copii.
Copiii îți arată instant dacă o abordare funcționează sau nu. Nu au răbdare pentru ce nu le vorbește. Dacă un exercițiu nu prinde, îl văd imediat în corpul lor, în ochii lor. Acest feedback direct și sincer mă obligă să rămân prezentă și să mă adaptez constant.
Colaborez și cu ceilalți traineri din echipa SAM și schimbul de perspective în echipă este una dintre cele mai valoroase surse de dezvoltare pe care le am.
Ai avut vreodată un moment „aha!” care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea?
M.M.: Da, și nu a fost un singur moment. Au fost multe, dar unul m-a marcat în mod special.
Era un băiat de vreo 8 ani. Tăcut, retras, părinții îl aduseseră pentru că nu vorbea deloc la școală. Prima lună nu a scos un cuvânt în timpul orelor. Eu nu l-am forțat. L-am lăsat să observe, să fie acolo, să se simtă în siguranță.
Într-o zi, în mijlocul unui exercițiu de improvizație, el a adăugat o replică. Scurtă. Dar a spus-o tare, clar, cu un zâmbet mic. Toată grupa s-a uitat la el. Și el nu a fugit, nu s-a ascuns. A rămas acolo, prezent.
Acel moment mi-a confirmat ceva pe care îl știam teoretic dar trebuia să îl trăiesc: nu poți grăbi încrederea. Poți doar să creezi un spațiu sigur și să aștepți. Teatrul face asta natural, dacă îl lași.
Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale?
M.M.: Nu este un singur moment. Este o acumulare.
Acest job are multă incertitudine. Nu știi niciodată exact când se întâmplă ceva important pentru un copil. Lucrezi săptămâni, uneori luni, fără să vezi schimbări vizibile. Și apoi, într-o zi, ceva se mișcă. Un copil care tăcea începe să propună. Unul care se ascundea în spatele grupei face un pas în față, de bunăvoie.
Aceste momente îmi confirmă că direcția este bună. Nu ca validare externă, ci ca dovadă că metoda funcționează, că spațiul pe care l-am construit este unul în care copiii pot crește în ritmul lor. Asta îmi dă energie să continui, inclusiv în perioadele grele, când lucrurile nu merg cum ar trebui. Și în orice afacere, acele perioade există.
Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?
M.M.:: Cu răbdare și cu respect pentru ritmul lui.
Rezistența nu este un obstacol. Este o informație. Îmi spune că persoana nu se simte încă în siguranță. Că nu are încă încredere. Că a mai fost dezamăgită.
La copii, rezistența arată altfel decât la adulți. Un copil rezistent nu spune „nu vreau”. El se joacă cu șiretul, se uită în altă parte, râde la momentul nepotrivit. Eu nu intervin frontal. Lucrez în jurul rezistenței, nu împotriva ei. Îl invit, nu îl trag. Și de obicei, la un moment dat, vine singur.
Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?
M.M.: Cred că teatrul și munca directă cu oamenii vor deveni și mai valoroase pe măsură ce tehnologia avansează. Copiii de azi petrec ore întregi în fața ecranelor. Corpul lor nu mai știe să stea într-un spațiu cu alți oameni. Ochii lor nu mai știu să se uite în ochii altei persoane fără să devină incomod.
Teatrul antrenează exact ce tehnologia nu poate da: prezență, empatie, comunicare vie, curajul de a fi văzut. Aceste lucruri nu se învață pe un ecran.
La SAM, eu cred că misiunea noastră devine mai importantă cu fiecare an. Nu construim actori, construim oameni care știu să comunice, să simtă și să fie prezenți. Și asta este o abilitate care va conta enorm în orice domeniu pe care îl vor alege copiii de azi.
